ICCJ. Decizia nr. 1068/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1068/2014

Dosar nr. 9504/3/2011

Şedinţa publică din 28 martie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 554 din 21 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor împotriva pârâtei SC B.S.C. SRL şi a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 18.300 lei, plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate pentru comunicarea operelor muzicale în scop ambiental, în spaţiile deţinute de pârâtă, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012; s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC B.S.C. SRL, ca neîntemeiată; cu 3.138,30 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei din cererea principală.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 februarie 2011, reclamanta UCMR - ADA, organism de gestiune colectivă, în calitate de colector unic al drepturilor de autor în domeniul muzical conform Deciziei ORDA nr. 3/1997, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC B.S.C. SRL să dispună obligarea pârâtei la plata diferenţei de remuneraţie şi a TVA-ului aferent, datorate UCMR ADA, potrivit suprafeţelor reale deţinute de pârâtă pentru punctele de lucru declarate de aceasta la încheierea autorizaţiei licenţă neexclusivă din 23 februarie 2010; obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor prevăzute de metodologiile în vigoare la data utilizării operelor muzicale, plus TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale prin comunicare publică în scop ambiental, în perioada 1 iulie 2010 - data efectuării raportului de expertiză, în spaţiile pe care le deţine sau le exploatează în cadrul activităţii sale ori în care îşi desfăşoară activitatea în orice mod; în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor prevăzute de metodologia în vigoare prin comunicarea publică, începând cu data de 1 iulie 2010 - până la data efectuării raportului de expertiză şi a TVA-ului aferent, a penalităţilor reprezentând 0,2%/zi de întârziere pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente perioadei 1 iulie 2010 - data efectuării expertizei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, modificată, şi ale Titlului I din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti privind soluţionarea prezentei cauze şi faptul că reclamanta abuzează de drepturile sale procesuale, întrucât a formulat pretenţiile în mod neexplicit, nerespectând dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., dat fiind că nu a indicat valoarea pretenţiilor sale pentru a evita timbrarea cererii.

Totodată, pârâta a învederat că a formulat o cerere de chemare în judecată a UCMR ADA, ce face obiectul Dosarului nr. 1444/112/2011 aflat pe rolul Secţiei Comerciale a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, prin care a solicitat instanţei să constate că activitatea comercială pe care a desfăşoară în cele trei magazine nu se subscrie obligaţiei de plată a remuneraţiei aferente unei comunicări publice a operelor muzicale în sensul dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi ale Deciziei ORDA nr. 365/2006, solicitând, de asemenea, obligarea pârâtei UCMR ADA la restituirea sumei de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum şi dobânda legală aferentă; a mai susţinut că autorizaţia licenţă neexclusivă emanată de la UCMR ADA nu este valabilă în sensul dispoziţiilor art. 948 şi urm. C. civ., întrucât nu este semnată de persoana care avea abilitare în acest sens; s-a anexat întâmpinării copie de pe cererea de chemare în judecată formulată la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

Prin încheierea din 4 mai 2011, prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de pârâtă, şi, de asemenea, a respins ca neîntemeiată şi cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâtă, pentru considerentele expuse în încheiere.

Prima instanţă a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Bistriţa-Năsăud în vederea trimiterii Dosarului nr. 1444/112/2011, în vederea soluţionării excepţiei de litispendenţă invocată de reclamantă; ulterior, s-a dispus conexarea dosarului menţionat la prezenta cauză, prin încheierea de la termenul din 19 octombrie 2011.

Reclamanta UCMR ADA a depus la dosar o precizare cu privire la capătul doi al cererii, arătând că, raportat la suprafeţele deţinute de pârâtă la punctele sale de lucru, astfel cum sunt menţionate în înscrisurile administrate în cauză şi în baza remuneraţiei prevăzute în metodologiile aplicabile, valoarea triplului remuneraţiilor datorate de pârâtă către UCMR ADA, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, inclusiv, este de 18.300 lei plus TVA, reprezentând remuneraţii cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale.

Pentru a pronunţa sentinţa anterior menţionată, tribunalul a constatat că părţile au încheiat autorizaţie licenţă neexclusivă în data de 23 februarie 2010, valabilă pentru trim. I din 2010, pârâta fiind reprezentată de administratorul său, C.N., care a semnat autorizaţia şi a ştampilat-o în numele societăţii.

În autorizaţia licenţă neexclusivă se face trimitere la dispoziţiile legale aplicabile pentru comunicarea operelor muzicale în spaţiile deţinute de utilizator, în scop ambiental, respectiv la art. 13 şi 15 din Legea nr. 8/1996 modificată, privind dreptul e autor şi drepturile conexe şi prevederile din Titlul I al metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, aceasta fiind înlocuită ulterior cu Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011, publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 în M. Of. nr. 710/2011.

Prima instanţă a apreciat că sunt întemeiate susţinerile reclamantei cu privire la obligaţia pârâtei de a plăti remuneraţiile legale, întrucât a comunicat public opere muzicale din repertoriul reclamantei, în scop ambiental, în spaţiile în care îşi desfăşoară activitatea (magazine electrocasnice). Drepturile autorilor de muzică fac obiectul gestiunii colective exercitate de UCMR ADA conform legii, reclamanta fiind desemnată de ORDA în calitate de colector unic al remuneraţiilor pentru acest tip de utilizare a operelor muzicale, prin Decizia ORDA nr. 135/2005.

În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, şi având în vedere precizarea formulată de reclamantă, observându-se şi informaţiile comunicate de ORC (f. 152), tribunalul a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtei, în temeiul dispoziţiilor tabelului I din Metodologie, pct. 4 (a, b, c) şi pct. 6 la plata triplului remuneraţiei de 6.100 lei, respectiv la plata sumei de 18.300 lei, reprezentând drepturi de autor pentru comunicarea operelor muzicale în scop ambiental în spaţiile în care pârâta desfăşoară activitatea comercială, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, plus TVA legal datorat, având în vedere că pentru perioada ulterioară lunii iunie 2010 pârâta nu a mai avut autorizaţie licenţă neexclusivă.

Având în vedere admiterea cererii principale a reclamantei din dosarul Tribunalului Bucureşti, s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei din dosarul conexat (înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud), prin care pârâta solicitat să i se restituie suma de 1.356,69 lei încasată de UCMR ADA în mod legal, conform dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi prevederilor metodologiei, în baza autorizaţiei licenţă neexclusivă încheiate între părţi.

În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 3.139,30 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC B.S.C. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Intimata nu a depus întâmpinare la motivele de apel, solicitând la dezbaterea pe fond, prin avocat, respingerea apelului ca nefondat.

În etapa procesuală a apelului s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială; s-a respins ca inutilă proba cu cercetarea la faţa locului solicitată de apelantă; totodată, instanţa de apel a constatat decăderea apelantei din proba cu expertiza în specialitatea construcţii în vederea măsurării spaţiilor situate în Bistriţa-Năsăud, ca urmare a neachitării onorariului expertizei, în baza art. 170 alin. (3) rap. la art. 201 - 202 C. proc. civ.; s-a luat act de renunţarea intimatei la proba cu al treilea martor încuviinţat de instanţă la termenul din 17 octombrie 2012; s-au respins cererile de suplimentare a probei testimoniale şi cu o înregistrare pe CD, formulate de intimată la termenul din 20 februarie 2013, şi respectiv cu o adresă la Parchet privind situaţia cercetărilor derulate după pronunţarea Sentinţei penale nr. 1725 din 15 noiembrie 2012, a Judecătoriei Bistriţa, secţia penală, care a desfiinţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 11 iunie 2012, probă solicitată de apelantă, conform încheierii de amânare a pronunţării din 20 februarie 2013.

Apelanta a depus la data de 26 februarie 2013 concluzii scrise prin care a solicitat în principal-anularea sentinţei atacate sau schimbarea ei în totalitate, cu consecinţa admiterii cererii sale de chemare în judecată din Dosarul nr. 1444/112/2011 şi respingerii cererii de chemare în judecată din Dosarul nr. 9504/3/2011, iar în subsidiar, a se admite excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti care a pronunţat sentinţa apelată pentru Dosarul nr. 1444/112/2011, a se anula sentinţa şi a se trimite cauza spre judecată în prima instanţă la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, cu consecinţa desfiinţării încheierilor de şedinţă din 4 mai 2011 şi 19 octombrie 2011 ale Tribunalului Bucureşti din Dosarul nr. 9504/3/2011.

Prin Decizia civilă nr. 43A din 4 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii principale; s-a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat nefondate criticile formulate de pârâtă împotriva încheierilor de şedinţă ale primei instanţe de la termenele din 19 octombrie 2011 şi 4 mai 2011, prin care s-au respins excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti şi, respectiv cererea de suspendare a judecăţii, în baza art. 244 alin. (l) C. proc. civ. şi prin care s-a dispus reunirea Dosarelor nr. 1444/112/2011 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi nr. 9504/3/2011 al Tribunalului Bucureşti.

În ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială, instanţa de apel a apreciat că apelanta invocă în mod greşit incidenţa art. 19 C. proc. civ., dată fiind contestarea actului.

Astfel, s-a apreciat că dacă o parte contestă autorizaţia neexclusivă de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental, pe care se întemeiază primul capăt de cerere, formulat ca o pretenţie în răspundere contractuală, nu determină incidenţa sau neincidenţa normelor de competenţă teritorială, ci ele se aplică sau nu în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Nici cererea de suspendare a judecării cauzei nu este întemeiată, astfel că în mod legal şi temeinic a fost respinsă de tribunal, a apreciat instanţa de apel apel, întrucât cele două pricini se puteau soluţiona în mod corect şi legal împreună, măsura reunirii cauzelor fiind chiar necesară în speţă, pentru buna administrare a justiţiei; în plus, dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. au caracter facultativ, iar nu obligatoriu.

Pe de altă parte,dispoziţia de reunire a celor două dosare este legală şi temeinică atât sub aspectul acţiunilor declanşate de intimată (cererea de chemare în judecată din Dosarul nr. 9504/3/2011 şi cererea reconvenţională din Dosarul nr. 1444/112/2011), date fiind dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. care obligă instanţa la reunirea parţială pe baza excepţiei de litispendenţă, precum şi sub aspectul caracterului conex al celorlalte capete de cerere din cele două dosare (cererea principală de chemare în judecată din Dosarul nr. 1444/112/2011, cu cele două capete de cerere, în raport cu cererea principală de chemare în judecată şi ulterior precizată din Dosarul nr. 9504/3/2011, şi aceasta având două capete de cerere), conform art. 164 C. proc. civ., având în vedere strânsa legătură dintre obiectele şi cauzele lor juridice, precum şi prevederile art. 120 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală.

În ce priveşte criticile referitoare la necomunicarea de către prima instanţă a încheierii din şedinţa de judecată în care s-a luat act de precizarea celui de-al doilea capăt de cerere de către reclamanta UCMR ADA, referitoare la cuantumul sumei pretinse ca triplu al remuneraţiei pentru cele trei spaţii comerciale în litigiu, formulată în baza art. 132 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că nu mai este util a fi analizate, în condiţiile în s-a constatat că acest capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, a fost admis în mod neîntemeiat de prima instanţă, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit că apelanta foloseşte muzică ambientală în cele trei spaţii comerciale care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi celei reconvenţionale litispendente, în intervalul 1 iulie 2010 - februarie 2012, ceea ce constituie obiect al celorlalte critici ale apelantei.

Astfel, curtea de apel a constatat că primul capăt din cererea principală şi cererea reconvenţională formulată de UCMR ADA în dosarul conex a rămas nesoluţionat, astfel cum apelanta a susţinut; însă, aceasta fiind cea căreia i s-a opus pretenţia reclamantei nesoluţionată de prima instanţă, nu este partea interesată în a formula o astfel de critică, în timp ce reclamanta nu a promovat apel.

Au fost înlăturate ca nefondate criticile apelantei referitoare la soluţia dispusă de prima instanţă pe fondul cererii conexe.

Astfel, cererea conexă cuprinde două capete de cerere: cel dintâi - o cerere în constatare, iar cel de-al doilea - cererea în realizare - pretenţii.

În primul, apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că prin activitatea sa comercială şi de prestări servicii pe care o desfăşoară în cele trei magazine din Municipiul Bistriţa, nu se subscrie obligaţiei de plată a remuneraţiei aferente unei comunicări publice a operelor muzicale, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi Deciziei ORDA nr. 365/2006.

În cel de-al doilea, apelanta-reclamantă a solicitat să fie obligată intimata-pârâtă să-i restituie suma de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data încasării sumei până la plata efectivă.

A arătat că sunetul este folosit doar la solicitarea unui client pentru testarea televizorului, nefiind utilizate opere muzicale în scop ambiental.

Aceeaşi apelantă (reclamantă în dosarul conex) a mai susţinut că "urmare a presiunilor şi chiar a ameninţărilor făcute de pârâtă prin inspectorul său la nivel de judeţul Bistriţa-Năsăud, cu deschiderea de dosar penal faţă de administratorul societăţii, presiuni exercitate asupra angajaţilor societăţii, a determinat/obligat pe unul dintre aceştia să aplice parafa societăţii pe Autorizaţie - neexclusivă din 23 februarie 2010 ... cu valabilitate pe perioada 18 februarie 2010 până la 30 iunie 2010, pe o semnătură ce nu aparţinea administratorului societăţii - singurul care poate angaja juridic şi comercial societatea; or, această semnătură, urmare a investigaţiilor făcute de conducerea societăţii, se pare că nu aparţine niciunui angajat al acesteia; s-a mai susţinut de aceeaşi reclamantă, în motivarea acţiunii, că s-a impus efectuarea plăţii suma de 678,30 lei pentru întreaga perioadă a trimestrului I - 2010 - deci pentru trei luni din care aproape două anterioare datei în discuţie, plata astfel impusă efectuându-se în 23 februarie 2010, sumă ce a fost însuşită în mod nelegal de pârâta UCMR ADA etc.

Instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1204 C. civ. 1865, în vigoare la data cererii de chemare în judecată "Se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecăţii, sau în cursul judecăţii", astfel că, această mărturisire nu poate fi retrasă. S-a apreciat că apelanta reclamantă recunoscuse existenţa unei convenţii de utilizare a muzicii în scop ambiental pe durată determinată, pe care a ştampilat-o în acest sens, şi în baza căreia a efectuat plăţi succesive (două plăţi de câte 678,30 lei, a căror restituire a solicitat-o prin cererea conexă), astfel că, în mod nefondat a formulat capătul de cerere prin care a solicitat să se constate că nu face parte dintre utilizatorii de muzică ambientală şi, consecutiv, acţiune în pretenţii pentru restituirea plăţilor pe care le-a efectuat însăşi aceasta (1.356,60 lei).

Instanţa de apel a constatat că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi şi nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată; prin urmare, nu s-a putut considera învestită în mod legal cu vreun obiect excedentar celor două capete ale cererii conexe.

În consecinţă, nefiind formulată o acţiune în realizare - anularea autorizaţiei neexclusive (convenţiei) în baza căreia a efectuat plăţile, curtea de apel a constatat că apelanta în mod neîntemeiat a pretins restituirea acestor plăţi invocând o plata nedatorată. Numai dacă ar fi anulată convenţia intervenită la 23 februarie 2010 şi executată prin plăţile succesive din la 23 februarie 2010 şi 11 iunie 2010, ar deveni incidentă instituţia plăţii nedatorate, ceea ce nu este cazul în speţă.

Şi critica apelantei referitoare la lipsa unei motivări a primei instanţe cu privire la soluţia dispusă în cererea sa conexă, a fost găsită nefondată, prima instanţă arătând, într-o motivarea succintă, dar elocventă, că respinge cererea pentru că s-a reţinut că pârâta a plătit cu justă cauză suma pretinsă spre restituire, în baza convenţiei neanulate, a Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiei de aplicare a acesteia.

Curtea de apel a apreciat că acţiunea în constatare formulată de apelanta reclamantă, pe durată nelimitată, cu referire la cele trei spaţii comerciale individualizate în cerere, nu putea fi admisă nici în raport de prevederile Deciziei ORDA nr. 365/2006, iar parţial, pentru perioada 23 februarie 2010 - 30 iunie 2010, pentru cele trei spaţii comerciale individualizate în cerere, nu putea fi admisă nici în raport de prevederile art. 111 teza a doua a C. proc. civ. care stabilesc că partea care are acţiune în realizare la dispoziţie (exemplu, acţiunea în anulare) nu poate formula acţiune în constatare.

În aplicarea prevederilor pct. 1, 2, 7 şi 8 din Anexa 1 la Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale publicată în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 365/2006, instanţa de apel a apreciat că, prin natura sa, activitatea apelantei reclamante nu exclude de plano posibilitatea utilizării muzicii ambientale, cum nefondat pretindea aceasta în acţiunea în constatare.

Dovada acestei utilizări, pentru perioada ce excede convenţiei încheiate pe durata determinată, era în sarcina reclamantei-reconvenţionale UCMR ADA, probă care nu s-a făcut în cauză; în consecinţă, au fost considerate fondate criticile apelantei cu acest obiect, întrucât din actele şi lucrările dosarului de primă instanţă, precum şi din probele administrate în apel a rezultat că după 1 iulie 2010 şi până în februarie 2012 (perioada pentru care prima instanţă a dispus obligarea pârâtei la plată), apelanta nu a utilizat muzică ambientală în cele trei spaţii comerciale care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată formulate la 8 februarie 2011 şi, ulterior precizate, la 14 martie 2012.

S-a mai reţinut că înregistrarea pe CD invocată de intimată la ultimul termen de judecată din apel a fost solicitată ca probă tardiv, fiind respinsă pentru acest motiv, ca şi în temeiul art. 292 alin. (1) teza finală C. proc. civ., aceasta nefiind o probă ce a rezultat din dezbateri pentru a fi posibilă admiterea ei peste termenul legal; dimpotrivă, era cunoscută încă de la începutul procesului de către intimată - organism de gestiune colectivă cu experienţă în domeniu şi reprezentată de avocat specializat, astfel că aceasta nu poate fi considerată drept o înregistrare realizată în condiţiile Deciziei ORDA nr. 365/2006.

De asemenea, s-a apreciat că faptul că în calculul sumei pretinse pentru cele trei spaţii comerciale (18.300 lei), intimata reclamantă a inclus şi sume vizând altă localitate decât cea în care se aflau spaţiile pentru care a formulat şi precizat acţiunea, nu poate conduce la analiza de către instanţa de apel a unui obiect completat al cererii de chemare în judecată, deoarece se opun dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul pârâtei a fost admis, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale cu privire la remuneraţia aferentă perioadei iulie 2010 - februarie 2012 şi la cheltuieli de judecată pretinse de aceasta în primă instanţă, respectiv la 1.200 lei către pârâtă, corespunzător naturii pricinii şi muncii îndeplinite de avocat.

În baza dispoziţiilor art. 274 şi art. 200 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus obligarea intimatei UCMR ADA să achite apelantei pârâte suma de 3.610,62 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând cheltuieli cu timbrarea căii de atac, de cazare şi transport, în măsura dovedirii, precum şi cheltuieli cu plata onorariului avocaţial; de asemenea, s-a dispus obligarea intimatei şi la plata a câte 33,33 lei despăgubiri către martorii P.F. şi C.V., audiaţi la termenul din 12 decembrie 2012; instanţa de apel a acordat aceste despăgubiri pentru o singură zi de lucru pierdută (cea în care s-au prezentat în faţa instanţei), iar nu pentru două, astfel cum au solicitat, în raport de salariul minim pe economie, în lipsa unor dovezi concrete privind veniturile câştigate la locul de muncă dacă nu ar fi lipsit de la serviciu.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs ambele părţi.

1. Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se învederează că decizia recurată este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2013 a fost respinsă cererea sa de înlocuire a martorei pe care a propus-o anterior, învederând instanţei că sunt prezenţi în afara sălii doi martori care sunt veniţi de la Bistriţa - S.I. care a semnat autorizaţia licenţă neexclusivă împreună cu N.V., reprezentantul pârâtei, iar cel de-al doilea martor - S.C., pe care îl propune pentru înlocuirea martorei aflate în imposibilitate de prezentare.

La acelaşi termen, a fost respinsă de instanţă cererea de administrare a probei reglementate de art. 8 Titlul I din Decizia ORDA nr. 365/2006, anume, înregistrarea audio-video din spaţiile deţinute de SC B.S.C. SRL din care rezultă împrejurarea comunicării publice de opere muzicale în aceste spaţii.

Totodată, s-a revenit asupra încuviinţării probei cu audierea martorilor I.R.E. şi M.S., întrucât instanţa a considerat că administrarea acesteia a devenit inutilă.

Ca atare, instanţa de apel a soluţionat cauza fără a administra aceste probe şi a admis apelul SC B.S.C. SRL.

În cauză, nici pârâta apelantă nu a formulat probatorii în apel în condiţiile art. 292 C. proc. civ., ci, instanţa de apel din oficiu, la termenul din 19 septembrie 2012, în temeiul art. 129 C. proc. civ. a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică - specialitatea construcţii şi a probei cu câte un martor pentru fiecare dintre părţi (asupra numărului martorilor, instanţa a revenit ulterior în sensul audierii mai multor martori); ulterior, prin încheierea din 17 octombrie 2012 curtea de apel a dispus audierea a trei martori pentru apelanta pârâtă şi a doi martori pentru intimata UCMR ADA.

Astfel, la termenul din 12 decembrie 2012 instanţa a audiat doi martori ai apelantei (P.F. şi C.V.) cu privire la utilizarea muzicii în scop ambiental şi un martor pentru intimata UCMR ADA (N.V. - angajat subordonat al SC B.S.C. SRL), propus numai cu privire la aspectele referitoare la semnarea autorizaţiei licenţă neexclusivă.

Cealaltă martoră, I.R.E., propusă de UCMR ADA pentru dovedirea utilizării muzicii în scop ambiental de către apelantă nu a putut fi audiată din cauza imposibilităţii sale de prezentare la acel termen.

Cu privire la aceasta, apelanta pârâtă a solicitat instanţei de apel la termenul din 12 decembrie 2012 audierea prin comisie rogatorie, dar intimata UCMR ADA s-a opus acestei cereri, arătând că dacă martora va fi în continuare în imposibilitate de prezentare, va solicita înlocuirea acesteia, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la solicitarea de audiere a acesteia prin comisie rogatorie şi nici cu privire la posibilitatea înlocuirii acesteia, dispunând citarea sa în continuare.

Pe de altă parte, recurenta mai arată că la acelaşi termen din 12 decembrie 2012 a solicitat instanţei de apel administrarea probei cu înregistrări audio-video, proba la care apelanta s-a opus, iar instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestei cereri.

Totodată, pentru termenul din 20 februarie 2013 au fost depuse la dosar cereri de amânare a cauzei din partea celor doi martori neaudiaţi până la acea dată, pentru imposibilitatea de prezentare a acestora.

În ce priveşte măsurile dispuse de instanţă, recurenta învederează că la termenul menţionat, instanţa mai întâi a dispus decăderea apelantei din proba cu expertiză, probă dispusă anterior de instanţa din oficiu şi, prin aceeaşi încheiere, a respins şi cererea UCMR ADA de înlocuire a martorei sale I.E. cu martorul S.C., respingere motivată pe împrejurarea că intimata, la termenul din 12 decembrie 2012 s-a opus la audierea aceleiaşi martore prin comisie rogatorie.

Recurenta consideră că dacă instanţa aprecia necesară măsura audierii martorei prin comisie rogatorie avea obligaţia să o admită şi să dispună în acest sens, chiar dacă UCMR ADA s-a opus acestei măsuri.

La acelaşi termen din 20 februarie 2013 instanţa de apel a respins ca inutilă cauzei şi cererea de audiere a martorului nou propus, S.I., care are calitatea de inspector al UCMR ADA şi a verificat în mod curent şi repetat dacă în magazinele apelantei se comunică sau nu opere muzicale în scop ambiental şi, ca atare, acesta ar fi putut oferi informaţii lămuritoare cu privire la acest aspect; deşi putea administra fără întârziere proba contrară celor afirmate de martorii audiaţi pentru apelantă, recurenta susţine că i-a fost refuzat acest drept la apărare; în plus, martorii acesteia, care au intrat doar de câteva ori în magazin, nu erau în măsură a lămuri aspectul privitor la utilizarea muzicii în scop ambiental în mai multe magazine şi pentru perioade foarte îndelungate de timp.

Recurenta mai arată că instanţa de apel i-a respins şi cererea de administrare a probei cu înregistrarea audio-video realizată în spatiile pârâtei din ca rezultă contrariul celor declarate de martorii acesteia (cererea cu privire la care instanţa de apel a omis să se pronunţe la termenul din 12 decembrie 2012).

Pentru încuviinţarea acestei probe (ca şi a celei de suplimentare a probei testimoniale) recurenta s-a prevalat în faţa instanţei de apel de dispoziţiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ., însă curtea de apel în mod nelegal a apreciat că această normă nu este incidentă în faza apelului, considerând că singurele dispoziţii aplicabile în apel pentru propunerea şi administrarea de probe sunt cele de la art. 292 C. proc. civ., deşi instanţa de apel a încuviinţase probe în condiţiile în care nu au fost propuse prin motivele de apel, prin întâmpinare şi nici din puse în discuţie oficiu, ceea ce denotă o vădită inconsecvenţă în aplicarea normelor procedurale.

Recurenta conchide în sensul că, hotărârea instanţei de apel de respingere a probelor sale - unele după ce fuseseră încuviinţate în prealabil, constituie o încălcare a dreptului său la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 138 şi art. 105 C. proc. civ., astfel încât se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel în vederea administrării probelor solicitate de UCMR ADA.

2. Recurenta pârâtă, în susţinerea recursului său, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta pârâtă învederează că deşi soluţia pronunţată de instanţa de apel pare a-i fi favorabilă, sentinţa apelată fiind schimbată în parte, astfel că cererea reclamantei din Dosarul nr. 9504/3/2011 a fost respinsă ca neîntemeiată (chiar dacă nici instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionala a UCMR ADA din Dosarul conex nr. 1444/112/2011), totuşi decizia recurată nu satisface exigenţele pe care instanţa de control judiciar trebuia să le impună în calea apelului, faţă de problematica reală dedusă judecăţii.

Recurenta pârâtă critică pentru nelegalitate decizia instanţei de apel de a menţine sentinţa apelată asupra cererii sale formulate în dosarul conex, fiindu-i lezat dreptul subiectiv afirmat prin promovarea acţiunii în constatare negatorie, provocatorie.

Instanţa de apel a analizat deficitar şi superficial criticile sale formulate împotriva încheierilor de şedinţă pronunţate de tribunal la termenele din 19 octombrie 2011 şi din 4 mai 2011, referitoare la dezlegarea dată excepţiilor de necompetenţă teritorială pe care le-a invocat.

De asemenea, decizia este deficitară sub aspectul aprecierii inutilităţii soluţionării primului capăt al cererii principale din Dosarul nr. 9504/3/2011, ca de altfel, şi cererea reconvenţională formulată de UCMR ADA în Dosarul nr. 1444/112/2011, instanţa de apel reţinând lipsa de interes a pârâtei de a declara apel cu privire la aceste aspecte; nefondat a mai reţinut curtea de apel că nesoluţionarea cererilor menţionate nu poate atrage recalificarea competenţei teritoriale soluţionată prin respingerea excepţiei de prima instanţă.

Or, dacă instanţa de apel ar fi analizat primul petit al cererii formulate de UCMR ADA (din cererea principală şi cererea reconvenţională din dosarul conex) în raport de conţinutul celorlalte cereri formulate de către reclamantă, ar observat că singura cerere de natură a atrage competenţa Tribunalului Bucureşti era tocmai primul capăt de cerere, formulat pro causa pentru obţinerea competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, cerere faţă de care însă ulterior, reclamanta nu a mai fost interesată (nesolicitând expertiză construcţii şi provocând decăderea sa prin neplata onorariului în faţa instanţei de apel).

De asemenea, recurenta pârâtă mai învederează că a criticat prin motivele de apel şi măsura conexării dispuse de prima instanţă, însă curtea de apel nu a făcut o aplicare a normelor procedurale incidente, prin prisma scopului urmărit de legiuitor

Recurenta pârâtă, la rândul său, semnalează neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel cu ocazia încuviinţării, dispunerii din oficiu şi, respectiv administrării probelor, unele dintre aceste erori fiind invocate de către pârâta prin formularea unor cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2012 şi 17 octombrie 2012.

În opinia sa, curtea de apel nu a dat dovadă de echidistanţă, ci a fost părtinitoare în raport cu reclamanta, fiind înfrânt astfel echilibrul armelor, principiu instituit prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, curtea de apel a dispus din oficiu efectuarea unei expertize construcţii în dovedirea acţiunii reclamante (la care apărătorul acesteia s-a opus), dar cu privire la care a dispus în sarcina pârâtei achitarea onorariului provizoriu, astfel că, urmare a neachitării lui, s-a dispus decăderea sa din probă; pe de altă parte, instanţa de apel a refuzat să raporteze declaraţiile martorilor la fotografiile depuse la dosar care înfăţişau starea, configuraţia spaţiilor sale comerciale, precum şi dispunerea mărfurilor în cadrul acestora, inclusiv a celor audio-video.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acţiunea conexă pe care a formulat-o (cerere în constatare negatorie, provocatorie) dar şi respingerea capătului de cerere accesoriu (conform art. 17 C. proc. civ.) privind restituirea sumei de 1.356,60 lei achitată reclamantei în mod nedatorat, aceasta nefiind o cerere în realizare cum greşit a calificat-o instanţa, tocmai pentru a reţine inadmisibilitatea primului capăt de cerere, în raport de dispoziţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.

Or, curtea de apel nici nu a pus în discuţie calificarea primului său capăt de cerere şi nici partea adversă nu a susţinut o altă calificare.

Pornind de la calificarea greşită dată acestei cereri, instanţa de apel a respins-o reţinând că pârâta a plătit cu justă cauză sumele a căror restituire a solicitat-o, în baza convenţiei neanulate, a Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiei aplicabile pentru acest tip de utilizare.

În loc să sancţioneze nepronunţarea primei instanţe asupra cererii sale în constatare, instanţa de apel a acoperit lipsurile motivării tribunalului, invocând eronat şi dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut (în favoarea reclamantei) şi interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.

Aşadar, primul capăt de cerere reprezintă o cerere în constatare, negatorie, provocatorie, prin prisma interesului urmării, interes ce a fost denaturat de instanţa de apel, cerere care nu se circumscrie unei acţiuni în realizarea dreptului nici în raport de cel de-al doilea capăt de cerere şi nici în raport de o pretinsă cerere adresată direct instanţei de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.

Recurenta susţine că, de altfel, instanţa de apel în mod eronat a considerat că ar fi formulat o cerere nouă direct în apel, după cum tot eronat a reţinut şi faptul că pârâta ar fi recunoscut existenţa unei convenţii de utilizare a muzicii în scop ambiental pe durată determinată, pe care a ştampilat-o în acest sens, context în care s-a concluzionat că în mod nefondat pârâta reclamantă a formulat cererea prin care solicita a se constata că nu face parte dintre utilizatorii de muzică ambientală.

Se mai învederează de către recurentă că a contestat semnătura ce o angajează aplicată pe autorizaţia licenţă neexclusivă, invocând, în acest context inopozabilitatea actului contestat; a depus la dosarul cauzei copia plângerii penale formulate în vederea depistării autorului falsului, probe pe care instanţele de fond nu le-au analizat, denaturând conţinutul apărărilor sale; în acest sens a invocat pe cale incidentală nelegalitatea ori nulitatea actului menţionat prin prisma inopozabilităţii, dată fiind lipsa semnăturii administratorului societăţii, sigurul care putea angaja societatea în raporturile cu terţii.

De asemenea, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că urmăreşte obţinerea unei sentinţe care să îşi producă efectele pe o durată nelimitată, acţiunea sa în constatare privind strict perioada dedusă judecăţii prin cererea principală (iulie 2010 - februarie 2012).

Instanţa de apel a omis a observa că cererea în pretenţii (restituirea sumelor achitate nedatorat) putea fi formulată pe cale separată, după soluţionarea acţiunii în constatare, iar pe de altă parte, acţiunea în constatare ar fi fost admisibilă şi în lipsa autorizaţiei licenţă neexclusivă, în raport de o posibilă pretenţie a reclamantei la încheierea unui atare act, în condiţiile în care recurenta aprecia că nu se circumscrie unei astfel de obligaţii; în acest sens, însăşi instanţa de apel a invocat dispoziţiile pct. 7 şi 8 din Decizia ORDA de publicare a Metodologiei.

Recurenta învederează că instanţa de apel a stabilit în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probării utilizării muzicii în scop ambiental de către pârâtă, dovadă pe care nu a făcut-o, astfel că, în mod legal s-a procedat la respingerea cererii principale prin care reclamanta solicita plata remuneraţiilor datorate pentru această utilizare de opere muzicale.

Or, pornind de la această premisă, în mod implicit instanţa de apel trebuia să dispună şi admiterea cererii conexe a pârâtei formulată în legătură cu întreaga perioadă pentru care a fost formulată acţiunea: iulie 2010 - februarie 2012 şi, în consecinţă, să dispună restituirea sumei achitate nedatorat către reclamantă.

Însă nici pentru perioada aferentă actului invocat (23 februarie 2010 - 30 iunie 2010), act contestat de pârâtă, reclamanta nu a făcut dovada utilizării operelor muzicale în scop ambiental în spaţiile de comercializare ale pârâtei. În contextul în care probele administrate în apel din oficiu de către instanţă nu disting între o perioadă ori alta, se poate concluziona fără niciun dubiu că şi în perioada aferentă pretinsei autorizaţii neexclusive, recurenta nu a utilizat opere muzicale, în sensul pretins de Legea nr. 8/1996 şi a Metodologiei adoptate în aplicarea ei, cu atât mai mult cu cât însăşi instanţa de apel a reţinut că în calculul sumei pretinse de la pârâtă (18.300 lei) a inclus şi sume vizând altă localitate decât cea în care se aflau spaţiile pentru care a formulat acţiunea, ulterior precizată.

Referitor la cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate de instanţa de apel, recurenta învederează că în mod nelegal, netemeinic şi nejustificat s-a procedat la reducerea cheltuielilor efectiv avansate pentru susţinerea apărării sale, în ambele faze procesuale, în cererile conexe.

Prin raportare atât la complexitatea cauzei compusă din două dosare reunite, dar şi la multitudinea demersurilor pe care a fost nevoită să le întreprindă în raport de problematica competenţei teritoriale, a conexităţii, ori chiar faţă de statuările şi procedurile derulate în faţa instanţelor de fond, rezultă că instanţa de apel nu avea elemente de natură a justifica măsura reducerii cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau, anume un total 4.100 lei, dovedite a fi fost efectuate în cauză.

În consecinţă, în mod nelegal s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului avocaţial achitat apărătorului atât la prima instanţă, cât şi în apel; de asemenea, se invocă faptul că din acest onorariu perceput de avocat, o mare parte trebuie vărsată la bugetul de stat şi la barou sub formă de taxe şi impozite; în plus, faptul că s-au depus la dosar chitanţe diferite pentru diferite termene de judecată, ţine de raportul contractual de reprezentare impus tocmai de natura cauzei dar şi de alte elemente, precum cel în cauză, anume deplasarea apărătorului ales din Bistriţa la Bucureşti, timpul aferent prezenţei fizice a apărătorului fiind practic de 2 zile pe termen (distanţa dintre Bistriţa şi Bucureşti este de 450 km, şi nicio prevedere legală nu restricţionează dreptul părţii la alegerea unui apărător de la domiciliul său, iar nu de la sediul instanţei unde se susţine cauza).

La termenul de judecată din 17 ianuarie 2014 în faţa Înaltei Curţi, deodată cu motivele de recurs anterior expuse, reclamanta UCMR ADA a depus la dosar şi cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a învederat că decizia instanţei de apel nu i-a fost comunicată, luând cunoştinţă despre aceasta la data de 6 ianuarie 2014, prin eliberarea unei copii xerox, la solicitarea sa.

Se arată că potrivit dispoziţiilor art. 91, 92, 94 şi 95 C. proc. civ., deşi comunicarea actelor de procedură se efectuează prin: semnarea procesului verbal de comunicare de către destinatar; afişarea actului de procedură la sediul destinatarului; afişarea actului la uşa instanţei; publicarea actului în M. Of. sau într-un ziar mai răspândit, niciuna dintre aceste modalităţi legale de comunicare a deciziei recurate nu se verifică în speţă în ce o priveşte pe petenta reclamantă.

Petenta reclamantă a învederat că instanţa de apel avea obligaţia comunicării din oficiu a deciziei supuse recursului, astfel cum dispune art. 86 alin. (1) C. proc. civ., obligaţie a instanţei ce subzistă în privinţa cererilor şi tuturor actelor de procedură, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul; totodată, art. 86 alin. (3) prevede că în cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului sau confirmarea primirii acestuia.

Art. 92 C. proc. civ. stabileşte în mod imperativ modalitatea în care are loc comunicarea actelor de procedură în situaţia în care cel citat nu se află la domiciliu şi nimeni nu vrea să primească citaţia, legea impunând agentului procedural obligaţia de a afişa citaţia fie pe uşa apartamentului, fie direct pe uşa principală a imobilului.

Petenta susţine că nu există nicio dispoziţie procedurală care să permită agentului procedural posibilitatea de a nu face aplicarea dispoziţiilor art. 92 şi art. 921 C. proc. civ. sub motiv că "destinatarul este mutat iar proprietarul nu permite afişarea", ci, dimpotrivă, agentul procedural trebuie să recurgă la afişarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură comunicate persoanelor juridice în cazul în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricăror persoane la sediul acestora, fără ca legea să distingă motivul pentru care nicio persoană nu se află la respectivul sediu.

Se mai arată că la momentul comunicării de către instanţa de apel a deciziei recurate, petenta avea un reprezentant la fostul său sediu din Calea Victoriei, sector 1, astfel că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., precizarea importantă în contextul în care, încă din 10 octombrie 2012 (potrivit menţiunilor de pe propriul său site) reclamanta şi-a schimbat sediul social de la această adresă la cea din Bucureşti, sector 1.

Aşadar, dată fiind această situaţie, petenta susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 86 C. proc. civ. şi să dispună comunicarea deciziei prin publicitate, respectiv prin afişare la uşa instanţei, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, caz în care consideră că există temeiuri justificate pentru depăşirea termenului de declarare a recursului şi, în consecinţă, pentru admiterea cererii sale de repunere în termen.

Recurenta pârâtă a depus întâmpinare la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de reclamantă, considerând, în esenţă, că întrucât aceasta şi-a schimbat sediu social pe parcursul soluţionării apelului, avea obligaţia instituită în sarcina sa de dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., de a aduce la cunoştinţa instanţei această împrejurare, prin petiţie la dosar, în caz contrar sancţiunea fiind a neluării ei în seamă, astfel cum textul prevede în mod explicit.

În ce priveşte respectarea termenului de declarare a recursului de către reclamantă (15 zile de la comunicarea deciziei, potrivit art. 301 C. proc. civ.), Înalta Curte, cu referire la efectuarea de instanţa de apel a actului de procedură al comunicării deciziei recurate către această parte, reţine următoarele:

În etapa procesuală a apelului reclamanta a avut calitatea de intimată, iar pe parcursul derulării procedurii în faţa instanţei anterioare, intimata nu a învederat schimbarea sediului său social faţă de cel care reieşea din actele şi lucrările dosarului primei instanţe, consecinţa fiind aceea că la acelaşi sediu indicat prin cererea de chemare în judecată urma a se efectua comunicarea actelor de procedură şi în etapa apelului, sediul social fiind şi sediul său procesual, în absenţa indicării unui sediu ales în condiţiile art. 93 C. proc. civ.

În realitatea însă, intimata reclamantă şi-a schimbat sediul social din Bucureşti, C.V., sector 1 la adresa din Bucureşti, Str. O., sector 1 prin modificarea, în condiţiile legii a actului constitutiv şi a statutului, modificări de care s-a luat act conform art. 33 din O.G. nr. 26/2000, prin încheierea pronunţată de Judecătoria sector 1 în şedinţa publică din 27 noiembrie 2012, instanţa dispunând şi efectuarea cuvenitelor modificări în registrul special aflat la grefa sa.

Cu toate acestea, atare schimbare a sediului nu a fost învederată instanţei de apel prin petiţie la dosar, astfel cum prevede imperativ art. 98 C. proc. civ. şi cum, de altfel, învederează şi recurenta pârâtă.

Sancţiunea pasivităţii şi, implicit a conduitei culpabile a intimatei reclamante, este cea prevăzută de aceeaşi normă, anume "neluarea în seamă", ceea ce presupune că instanţa de apel va fi ţinută să efectueze actele de procedură cu respectarea formelor legale pentru validitatea, aşadar, inclusiv comunicarea, la sediul anterior al intimatei ce rezulta din actele dosarului, respectiv cel din Bucureşti, C.V., sector 1, instanţa fiind dispensată de efectuarea oricăror acte de procedură la noul şi realul sediu al intimatei.

Această sancţiune contra părţii nediligente, astfel cum este concepută de legiuitor prin prevederile art. 98 C. proc. civ., în fapt, reprezintă o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care sunt în sensul că nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), caz în care părţii îi este suprimat dreptul de a invoca eventuale neregularităţi de procedură relative la nevalorificarea sau "neluarea în seamă" de către instanţă a noului său sediu.

În consecinţă, chiar dacă intimata reclamantă nu mai avea sediul la adresa ce rezulta din dosar (împrejurare necunoscută instanţei de apel) până la data pronunţării deciziei, curtea de apel avea obligaţia comunicării deciziei sale către intimată la adresa din Bucureşti, C.V., sector 1.

Verificând această comunicare la vechiul sediu social al intimatei, Înalta Curte constată că la dosar apel se regăsesc în integralitatea lor actele de procedură privind comunicarea atât a încheierii de amânare a pronunţării, cât şi a deciziei înseşi, însoţite de încheierea şi decizia menţionate, acte de procedură ce poartă menţiunea agentului procedural "destinatar mutat de la adresă, proprietarul nu permite afişarea", fără ca în cauză să mai urmeze alte acte de procedură efectuate de curtea de apel.

Se constată că potrivit art. 92 alin. (6) C. proc. civ. "dispoziţiile prezentului articol (referitoare la comunicarea citaţiei) se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură", în consecinţă, şi comunicării hotărârii prin care instanţa se dezînvesteşte.

Art. 92¹ C. proc. civ., edictat cu referire la persoanele juridice, prevede: "Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care refuză primirea sau se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora."

Prin urmare, şi în cazul persoanelor juridice, cu titlu de excepţie este posibilă afişarea la sediul procesual, în cazul în care se refuză primirea actului de procedură ori dacă lipseşte orice persoană de la sediu care poate recepţiona în mod valabil comunicarea în numele părţii căreia i se face comunicarea.

Contrar celor susţinute de petentă, din conţinutul acestui act de procedură nu a rezultat că la sediul său anterior din Bucureşti, C.V., sector 1 ar fi existat o altă persoană decât noul proprietar care nu a permis agentului procedural aplicarea dispoziţiilor de excepţie din art. 92¹, în sensul afişării comunicării, aceste menţiuni din cuprinsul procesului verbal de îndeplinire a comunicării deciziei recurate făcând dovada până la înscrierea în fals, astfel cum prevede art. 100 alin. (4) C. proc. civ., întrucât ele privesc constatări personale ale agentului procedural.

În cazul în care nu s-a realizat comunicarea prin afişarea în modalitatea descrisă anterior, art. 94 din acelaşi Cod prevede astfel: "Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenind de nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din timp partea despre această împrejurare, dispoziţiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător."

În speţă, afişarea comunicării deciziei recurate - modalitate valabilă de îndeplinire a acestui act de procedură - nu a fost posibilă din cauza opoziţiei noului proprietar ce nu a permis afişarea (partea căreia îi era adresată comunicarea, mutându-se de la adresă), ceea ce se constituie într-un motiv asemănător celui privind dărâmarea clădirii sau caracterul nelocuibil al acesteia, (cauze enunţate exemplificativ de norma citată), astfel că agentul procedural a procedat la depunerea actului la grefa instanţei, urmând ca instanţa să procedeze conform prescripţiei legale imperative pentru îndeplinirea unei comunicări valabile într-un atare caz.

Or, astfel cum art. 94 din Cod prevede, instanţa ar fi fost ţinută să înştiinţeze din timp partea despre această împrejurare (dispoziţie a legii care, în etapa comunicării hotărârii, deci după pronunţarea hotărârii de dezînvestire, nu este incidentă, întrucât instanţa nu mai are contact procedural cu părţile, astfel că ea este aplicabilă doar în privinţa citării) şi să procedeze la aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 95 C. proc. civ.

Aplicarea unei norme "în mod corespunzător" presupune nu aplicarea ad literam a acesteia, ci adaptarea şi identificarea dispoziţiei aplicabile în contextul normei care o desemnează drept normă de trimitere.

Art. 95 alin. (1) şi (2) din Cod prevăd: "(1) Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate. (2) Citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa instanţei. Citaţia se publică şi în M. Of. al României sau într-un ziar mai răspândit, în cazul în care preşedintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară."

Aşadar, aplicarea corespunzătoare a acestor dispoziţii, în contextul momentului procesual analizat (comunicarea hotărârii pronunţate), date fiind dispoziţiile art. 92 alin. (6) C. proc. civ., presupune împrejurarea că, instanţa fiind confruntată cu imposibilitatea îndeplinirii comunicării prin afişare la domiciliul sau sediul procesual din cauza schimbării domiciliului/sediului părţii (situaţie ce se poate verifica nu numai cu privire la pârât, dar şi cu privire la reclamant), va proceda în conformitate cu art. 95, normă de trimitere, potrivit art. 94, fiind necesar a dispune efectuarea comunicării hotărârii la uşa instanţei; după dezînvestirea sa, instanţa, chiar dacă ar aprecia că este necesară o atare măsură, nu va putea dispune şi efectuarea comunicării prin publicare în M. Of. ori într-un ziar mai răspândit, deoarece este lipsită de posibilitatea comunicării procedurale cu părţile, în absenţa unei norme legale în acest sens.

Înalta Curte constată însă, astfel cum deja s-a arătat, că instanţa de apel după returnarea la dosar în integralitatea lui a actului de procedură al comunicării de către agentul procedural la sediul său procesual împreună cu decizia supusă recursului, nu a dispus în sensul menţionat de art. 94 corob. cu art. 95 C. proc. civ., anume efectuarea comunicării la uşa instanţei, ficţiune a legii ce ar fi permis acestei instanţe de recurs constatarea unei comunicări valabil îndeplinite, având aptitudinea de a declanşa curgerea termenului de recurs împotriva reclamantei.

Ca atare, petenta reclamantă se află în situaţia de a nu i se fi comunicat decizia recurată, astfel că, împotriva sa termenul de recurs nu a început să curgă, declanşarea termenului de recurs fiind condiţionată de efectuarea unei comunicări legale către această parte a hotărârii recurate.

Cererea de repunere în termen presupune însă existenţa unei comunicări valabile, de la care termenul pentru îndeplinirea unui act de procedură a început să curgă împotriva părţii care o formulează, ceea ce nu este cazul în speţă.

Drept urmare, Înalta Curte constatând necomunicarea deciziei recurate către petenta reclamantă reţine că recursul şi motivele de recurs depuse la termenul din 17 ianuarie 2014, chiar în dosarul de recurs (dată fiind corijarea dispoziţiilor art. 302 C. proc. civ. prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 737/2008) învestesc Înalta Curte în mod valabil şi cu soluţionarea recursului recurentei reclamante-pârâte, astfel că excepţia tardivităţii declarării acestui recursul va fi respinsă.

Recursurile formulate în cauză sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Având în vedere că motivele de casare sunt prioritare faţă de cele de modificare, regulă desprinsă din interpretarea art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. şi, constatând că recursul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, în timp ce pârâta se prevalează de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza mai întâi criticile reclamantei.

Astfel, recurenta reclamantă a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neregularităţi invocate în legătură cu încuviinţarea şi administrarea probatoriilor în apel.

Pe acest temei, recurenta critică măsura dispusă de instanţa de apel prin încheierea din 20 martie 2013 în sensul respingerii cererii sale de înlocuire a martorei pe care o propusese anterior, precum şi cererea de administrare a probei prevăzute de art. 8 din Titlul I din Decizia ORDA nr. 365/2006 - înregistrări audio-video din spaţiile deţinute de SC B.S.C. SRL din care ar fi rezultat împrejurarea comunicării publice de opere muzicale în aceste spaţii; s-a învederat că, în acelaşi timp s-a revenit asupra încuviinţării probei cu audierea martorilor I.R.E. şi M.S., întrucât instanţa a considerat că administrarea acesteia a devenit inutilă.

Aceste critici nu pot fi evaluate decât observându-se contextul încuviinţării şi administrării probelor de instanţa de apel.

Astfel, la termenul din 19 septembrie 2012 instanţa de apel a acordat părţilor cuvântul pentru solicitarea probatoriilor, în condiţiile în care nici apelanta prin motivele de apel şi nici intimata, în absenţa formulării întâmpinării, nu au învederat instanţei de control judiciar necesitatea completării probelor de la prima instanţă.

Niciuna dintre părţi nu a solicitat alte probe decât cele deja administrate, însă curtea de apel, din oficiu, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., a dispus administrarea probei cu expertiză construcţii, dar şi proba testimonială cu câte un martor pentru fiecare parte cu privire la aspectul eventualei utilizări a muzicii în scop ambiental în spaţiile deţinute de pârâtă, în perioada de referinţă a cauzei - iulie 2010 - februarie 2012; totodată, s-a pus în vedere părţilor să indice cu listă la dosar numele şi adresele martorilor până la termenul viitor, sub sancţiunea decăderii.

Deşi consemnările din încheierea de şedinţă menţionată sunt în sensul încuviinţării probei testimoniale cu câte un martor pentru fiecare dintre părţi, atât părţile în cererile depuse la dosar ulterior pentru îndeplinirea obligaţiei procesuale de a indica numele şi adresele martorilor, cât şi instanţa, prin cele consemnate în încheierea de la termenul următor, din 17 octombrie 2012, precizare reluată şi prin încheierea de la termenul din 20 februarie 2013, se referă la proba testimonială cu câte trei martori, Înalta Curte, în această analiză, va porni de la premisa unei împrejurări necontestate cu privire la numărul martorilor (3) încuviinţaţi ab initio pentru fiecare parte,.

Pârâta (apelantă), prin cererea depusă la dosar apel indică numele celor 3 martori ai săi - P.F., C.V. şi P.M.S., iar intimata reclamantă la dosar a indicat proprii săi martori - N.V. şi I.R., învederând instanţei de apel, la acelaşi termen din 17 octombrie 2012, prin apărătorul prezent, că renunţă la audierea celui de-al treilea martor al său şi precizând că nu se opune a se administra pentru apelantă proba testimonială cu 3 martori.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2012 au fost audiaţi martorii apelantei P.F. şi C.V. şi unul dintre cei doi martori ai intimatei - N.V. (fost angajat al apelantei).

În ce priveşte cel de-al doilea martor al intimatei reclamante, la acelaşi termen menţionat, s-a pus în discuţie cererea martorei de la dosar prin care solicita amânarea cauzei în vederea audierii sale la un termen ulterior, întrucât starea sănătăţii nu îi permitea să se deplaseze la termenul din 12 decembrie 2012 (fiind însărcinată); cu privire la această cerere, apărătorul apelantei a solicitat audierea acestui martor prin comisie rogatorie (aceasta fiind domiciliată în mun. Bistriţa), intimata opunându-se acestei cereri, astfel că instanţa a acordat un nou termen (între altele) pentru audierea martorilor care nu s-au putut prezenta la acel termen.

În consecinţă, rezultă că, implicit, curtea de apel a respins solicitarea apelantei de audiere a acestui martor prin delegaţie, în baza art. 169 alin. (4) C. proc. civ. (iar nu comisie rogatorie), astfel că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei reclamante în sensul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra acestei cereri a părţii adverse, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a opus în mod neechivoc cu privire la această modalitate de administrare a probei testimoniale; ca atare, recurenta reclamantă se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, ceea ce art. 108 alin. (4) C. proc. civ. nu permite, instanţa valorificând refuzul său şi soluţionând favorabil poziţia sa la acel moment procesual.

Ulterior, la termenul din 20 februarie 2013, înainte de intrarea în dezbaterea fondului, intimata reclamantă a solicitat înlocuirea martorei sale I.R.E. (însărcinată în luna a IX-a la acel moment, fiind deci, în continuare, în imposibilitate de prezentare) cu martorul S.C., solicitând totodată, suplimentarea probei testimoniale în favoarea sa cu încă un martor (S.I.), susţinându-se că cel din urmă a semnat autorizaţia pentru perioada anterioară la care se referă cererea conexă, şi precizând că cei doi martori sunt în afara sălii, astfel că admiterea cererii sale nu pricinuieşte amânarea judecăţii întrucât pot fi audiaţi la acelaşi termen, sens în care s-a prevalat de dispoziţiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că art. 186 alin. (3) C. proc. civ. prevede că înlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate; evaluarea motivelor întemeiate pentru solicitarea de înlocuire a unui martor este însă o chestiune de apreciere în sarcina instanţei căreia i se adresează, astfel că nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, nefiind un aspect de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 5 cu ref. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ce priveşte solicitarea de suplimentare a probei cu încă un martor, instanţa de apel, de asemenea, a apreciat că cererea nu poate fi încuviinţată având în vedere că intimata reclamantă însăşi a renunţat anterior la audierea celui de-al treilea martor, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă din 17 octombrie 2012, aspect care, din nou, nu antrenează un aspect de legalitate.

Pe de altă parte, prin memoriul de recurs, recurenta învederează că în susţinerea aceleiaşi cereri, s-a prevalat în faţa instanţei de apel şi de dispoziţiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ., aspect ce nu rezultă din cele consemnate prin încheiere de dezbatere a fondului, textul fiind analizat de instanţa de apel în legătură cu proba solicitată la acelaşi termen anume cu înregistrarea pe un CD a celor ce se întâmplă în spaţiile pârâtei la nivel ambiental; pe de altă parte, dacă instanţa de apel ar fi reţinut impedimentul încuviinţării altor probe decât cele ce au fost solicitate prin motivele de apel, prin întâmpinare şi, în plus, a celor ce ar fi rezultat din dezbateri (sens în care se invocă reţinerea prevederilor art. 292 alin. (1) teza finală), ar fi lipsit din cuprinsul încheierii aprecierile cu privire la caracterul neîntemeiat al acestei solicitări, anume poziţia martorei însăşi rezultate din cererea de la dosar, ca şi la poziţia procesuală a intimatei asupra solicitării apelantei de administrare a probei testimoniale în ce priveşte audierea acestui martor, prin delegaţie; or, aceste consemnări indică o analizare a temeiniciei acestei cereri a recurentei, nereţinându-se nici tardivitatea, nici inadmisibilitatea.

Referitor la revenirea instanţei asupra probei cu audierea celui de-al treilea martor al apelantei-pârâte (P.) M.S. "faţă de intervenirea inutilităţii audierii", conform celor dispuse prin încheierea din 20 februarie 2013, măsură criticată şi ea prin motivele de recurs ale reclamantei, Înalta Curte constată că nu recurenta reclamantă este parte interesată pentru susţinerea unor asemenea critici, atare măsură a instanţei de apel fiind susceptibilă să antreneze o eventuală vătămare a recurentei pârâte SC B.S.C. SRL, iar nu a reclamantei; ca atare, fiind o nulitate de ordine privată ea se supune regimului de invocare prevăzut de art. 108 alin. (2) C. proc. civ.

În sfârşit, recurenta reclamantă mai critică şi respingerea ca tardivă a probei solicitate la acelaşi termen de dezbateri asupra fondului - înregistrarea pe CD a ambianţei muzicale din spaţiile pârâtei, înregistrare cu privire la care apărătorul intimatei reclamante a susţinut că a primit-o în ziua şedinţei.

Înalta Curte constată că proba a fost solicitată de intimată în temeiul art. 129 alin. (5), art. 138 pct. 3 C. proc. civ., dar şi în baza art. 8 din Titlul I al Deciziei ORDA nr. 365/2006, iar instanţa de apel a respins-o ca fiind tardiv solicitată, referindu-se la împrejurarea că alte probe în apel decât cele propuse prin motivele de apel şi întâmpinare nu ar putea fi încuviinţate decât dacă necesitatea acestora ar rezulta din dezbateri, sens în care dispune art. 292 C. proc. civ., necesitate care nu a rezultat în cauză şi nici instanţa nu a dispus-o din oficiu.

Având în vedere că recurenta s-a prevalat şi de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă după modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 prin care s-a introdus art. 129 alin. (5¹), Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu poate invoca în recurs omisiunea instanţei de apel de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus şi administrat ea însăşi în condiţiile legii.

În ce priveşte motivul reţinut de instanţa de apel al tardivităţii solicitării acestei probe de către intimată, prin invocarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. (pentru intimat - prin întâmpinare ori dacă proba rezulta din dezbateri), considerând că în apel nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 138 pct. 3 de care s-a prevalat intimata, Înalta Curte, constată că atare critică, chiar fondată a recurentei, nu are înrâurire asupra soluţiei ce se va adopta în recursul său.

Într-adevăr, art. 292 prevede în sensul reţinut de curtea de apel, dar cu toate acestea, art. 298 dispune că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu (Titlul IV din Cod - Apelul).

Cum reglementarea judecăţii în primă instanţă este plasată începând de la Cap. III din Titlul III al C. proc. civ., anume la art. 125 - 254, rezultă că prevederile referitoare încuviinţarea probelor în condiţiile art. 138 C. proc. civ. sunt incidente şi în apel.

Or, chiar dacă art. 292 alin. (1) teza finală se referă la încuviinţarea în apel unor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri (text a cărui formulare se suprapune celei din art. 138 pct. 2), alături de cele solicitate prin motivele de apel şi întâmpinare, nu există niciun impediment legal, în absenţa unei interdicţii exprese a legii cu privire la neaplicarea şi a celorlalte ipoteze de la art. 138 (pct. 3 şi 4, întrucât pct. 1 este abrogat) C. proc. civ., deoarece acestea nu sunt incompatibile cu judecata în apel.

Înalta Curte, referitor la aceeaşi probă solicitată instanţei de apel de către recurenta reclamantă, constată însă caracterul inadmisibil al acesteia.

Astfel, se reţine că în sistemul de drept procesual civil nu este reglementată o atare probă, cel mult recurenta putând să fi uzat fie de administrarea unei probe cu înscrisuri în care să se fi reprodus cele imprimate pe acel CD (dacă acestea erau susceptibile de o asemenea redare), procesul verbal de transcriere a conţinutului unui atare suport fiind mijlocul de probă admisibil pentru dovedirea unor împrejurări de fapt de natura celor relevate de recurentă, fie să recurgă la solicitarea unei expertize de specialitate prin care să se ateste conţinutul CD-ului, ceea s-ar fi constituit în obiectivul acestei probe.

În plus, Înalta Curte constată că nici dispoziţiile de la pct. 8 din Titlul I al Metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu pot fi reţinute ca normă specială care ar permite administrarea unei astfel de probe, într-o modalitate derogatorie de la dispoziţiile din Cod.

Astfel, textul de care recurenta reclamantă s-a prevalat dispune în următorul sens:

"Organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale poate monitoriza, prin reprezentanţi împuterniciţi în acest sens, utilizarea operelor muzicale în scop ambiental, accesul acestora fiindu-le permis în mod liber în orice spaţiu de utilizare a muzicii în scop ambiental numai în baza legitimaţiilor vizate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale acreditat cu colectarea pe teritoriul României. Reprezentanţii organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale pot utiliza echipamente de înregistrare audio şi/sau video portabile în spaţiile în care sunt utilizate operele muzicale, înregistrările astfel efectuate făcând dovada deplină a utilizării operelor muzicale în scop ambiental."

În consecinţă, utilizarea echipamentelor de înregistrare audio-video portabile este permisă, chiar în termenii Metodologiei, reprezentanţilor organismului de gestiune colectivă pentru monitorizarea utilizării operelor muzicale în scop ambiental, norma analizată nefiind aplicabilă decât organismului de gestiune colectivă (precum recurenta reclamantă), în directă legătură cu activitatea pe teren pe care aceasta o derulează, iar nu o normă de procedură aplicabilă în etapa judiciară a unui eventual litigiu prin care se tinde la colectarea remuneraţiilor datorate de către utilizatori; pentru ca o astfel de probă, valabilă în procedurile administrative desfăşurate de organismul de gestiune colectivă, să poată fi valorificată în instanţă era necesară adaptarea sau convertirea ei într-una dintre probele ori mijloacele de probă reglementate de Cod, astfel cum deja s-a arătat; în plus, derogarea de la sistemul probatoriu al Codului, ar fi trebuit să fie prevăzută într-un act normativ de egală forţă juridică, iar nu într-o Metodologie adoptată în organizarea aplicării unei legi.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

2. Recursul pârâtei-reclamante se întemeiază pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel cum recurenta pârâtă însăşi susţine, interesul său procesual în promovarea acestei căi de atac este legat de menţinerea de instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii sale din dosarul conex (nr. 1444/112/2011 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud), criticându-se însă şi confirmarea soluţionării date de prima instanţă excepţiei de necompetenţă teritorială, cererii de suspendare a soluţionării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 1444/112/2011, la data formulării cererii, aflat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud (dispuse prin încheierea de şedinţă din 4 mai 2011), ca şi excepţiei de conexitate (soluţionată de tribunal prin încheierea din 19 octombrie 2011).

Se arată că instanţa de apel a analizat deficitar şi superficial criticile sale formulate împotriva încheierilor de şedinţă pronunţate de tribunal la termenele din 19 octombrie 2011 şi din 4 mai 2011, o atare critică fiind, în principiu, susceptibilă de încadrare atât în dispoziţiile art. 304 pct. 7 (analiza superficială), dar şi ale art. 304 pct. 9 (invocarea unei analize deficitare, în măsura în care se susţine aplicarea greşită a unor texte legale ori dispunerea unor măsuri fără temei legal).

În soluţionarea criticilor sale, deduse spre analiză instanţei de apel, prin care a invocat nesoluţionarea primului capăt de cerere din Dosarul nr. 9504/3/2011 (cererea iniţiată de reclamanta-pârâtă, pe rolul Tribunalului Bucureşti), precum şi a cererii reconvenţionale din Dosarul nr. 1444/112/2011 (formulată de UCMR ADA, în calitatea de pârâtă reclamantă, în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud), curtea de apel a reţinut în mod corect că pârâta-reclamantă nu este parte interesată în a invoca o atare nulitate a sentinţei, aceasta nefiind decât o nulitate de ordin privat, potenţial vătămătoare pentru titularul cererilor nesoluţionate, iar nu pentru partea adversă.

Înalta Curte apreciază că această dezlegare a instanţei de apel corespunde dispoziţiilor art. 108 alin. (2) C. proc. civ. (normă ce a mai fost citată în cuprinsul prezentelor considerente), astfel că, nefiind o nulitate de ordine publică, pârâta-reclamantă nu o putea invoca în mod valabil în calea de atac.

Consecutiv aceste dezlegări, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a stabilit că nesoluţionarea unei (unor) cereri de către prima instanţă nu poate atrage modificarea cadrului procesual sub aspect obiectiv (cererile deduse judecăţii), cu toate efectele ce ar putea decurge de aici, aşadar, şi în privinţa verificării competenţei teritoriale atribuite Tribunalului Bucureşti în cauza nr. 9504/3/2011, atrasă de formularea primului capăt de cerere din cererea principală în dosarul menţionat, astfel cum s-a apreciat.

În opinia recurentei, reclamanta-pârâtă a formulat acest prim capăt de cerere pro causa, numai pentru a atrage competenţa Tribunalului Bucureşti, dată fiind totala lipsă de interes ulterioară a reclamantei în soluţionarea cererii respective, ca de altfel, şi a cererii reconvenţionale formulate în dosarul conexat.

Înalta Curte constată că interpretarea propusă de recurenta pârâtă (fictivitatea cererii) nu are suport în dispoziţiile procedurale, cu atât mai mult cu cât una dintre regulile fundamentale ale procesului civil este principiul disponibilităţii, ceea ce presupune inclusiv neformularea de către părţi a căilor de atac pentru a invoca eventuale neregularităţi procedurale, precum ar fi nesoluţionarea unei cereri cu care a învestit instanţa în mod legal (reclamanta pârâtă neatacând cu apel sentinţa).

În ce priveşte măsura conexării dispusă de tribunal prin încheierea din 19 octombrie 2011, recurenta pârâtă a susţinut că deşi a formulat critici prin motivele de apel relative la aceasta, curtea de apel nu a făcut o aplicare a normelor procedurale incidente, prin prisma scopului urmărit de legiuitor.

Printr-o astfel de susţinere, generică, nu se dezvoltă critici de nelegalitate, recurenta pârâtă neindicând în concret erorile pretins săvârşite de instanţa de apel în soluţionarea criticilor sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii conexării; dimpotrivă, curtea de apel a înlăturat în mod argumentat aceste motive de apel, făcând referire explicită la dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., care guvernează acest incident procedural cu privire la instanţa sesizată, precum şi la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea excepţiei de conexitate.

Şi recurenta pârâtă a invocat neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel cu ocazia încuviinţării, dispunerii din oficiu şi, respectiv administrării probelor, critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurenta pârâtă nu a indicat această ipoteză de nelegalitate prin memoriul de recurs.

Astfel, recurenta a susţinut că s-a dispus în apel, din oficiu, efectuarea unei expertize construcţii în dovedirea acţiunii reclamante (la care apărătorul acesteia s-a opus), dar cu privire la care instanţa a dispus în sarcina pârâtei achitarea onorariului provizoriu; urmare a neachitării lui, s-a dispus decăderea intimatei din probă; pe de altă parte, instanţa de apel a refuzat să raporteze declaraţiile martorilor la fotografiile depuse la dosar care înfăţişau starea, configuraţia spaţiilor sale comerciale, precum şi dispunerea mărfurilor în cadrul acestora, inclusiv a celor audio-video.

Şi în acest caz, recurenta pârâtă fie invocă pretinse nereguli procedurale referitoare la măsurile dispuse de instanţă pentru sancţionarea părţii adverse, în aplicarea dispoziţiilor art. 171¹ rap. la art. 170 alin. (3) C. proc. civ., contrar prevederilor art. 108 alin. (2), fie susţine aspecte de netemeinicie a deciziei, ceea ce nu poate fi suspus cenzurii instanţei de recurs, verificările acestei instanţe limitându-se exclusiv la aspecte de nelegalitate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acţiunea conexă pe care a formulat-o - cerere în constatare provocatorie, negatorie - în realitate, cerere în constatare provocatorie, negativă, întrucât o prin cererea negatorie se urmăreşte protejarea unui drept real, în care reclamantul are calitatea de proprietar, iar pârâtul este cel care pretinde că este titular al unui alt drept real principal - uzuarul, uzufructuarul, habitantul, superficiarul ori titularul unui drept de servitute, ceea ce nu este cazul în speţă.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat o corectă calificare primului capăt din cererea conexă, fiind în deplin acord cu finalitatea afirmată de parte prin motivele cererii şi care rezultă în mod neechivoc şi din formularea celui de-al doilea capăt de cerere: 1. să se constate că prin activitatea pe care o desfăşoară în cele trei magazine ale sale nu se subscrie unei obligaţii de plată a remuneraţiei aferente unei comunicări publice a operelor muzicale, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi Deciziei ORDA nr. 365/2006; 2. obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.356,60 lei încasată fără drept şi dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării până la plata efectivă.

Art. 111 teza finală C. proc. civ. consacră caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizarea dreptului, iar în aplicarea acestei norme, instanţa de apel a indicat prin considerentele deciziei că pârâta-reclamantă avea la îndemână cererea în realizarea dreptului, anume, cerere în constatarea nulităţii autorizaţiei licenţă neexclusivă încheiată de părţi în 23 februarie 2010, iar nu cel de-al doilea capăt de cerere.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurentă nici cererea în restituirea sumei pretins încasate fără drept de reclamanta-pârâtă nu reprezintă un capăt de cerere accesoriu celui dintâi, deoarece soluţionarea pretenţiei de restituire (şi aceasta o cerere în realizare) poate fi accesorie doar aceleiaşi anulări a autorizaţiei menţionate; în configuraţia cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, şi acest al doilea capăt de cerere reprezintă, de asemenea, o cerere principală, astfel cum susţine şi recurenta atunci când se prevalează de argumentul posibilităţii formulării acesteia pe cale separată, într-o cauză de sine stătătoare.

În consecinţă, în mod legal s-a confirmat soluţia respingerii ca inadmisibil a primului capăt de cerere şi ca neîntemeiat a celui de-al doilea. Într-adevăr, instanţa de apel a complinit motivarea tribunalului asupra inadmisibilităţii primului capăt de cerere, ceea ce nu este însă de natură a antrena vreo vătămare a recurentei, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, de reformare, instanţa de apel având obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

A doua pretenţie a reclamantei din cererea conexă nu putea fi primită, întrucât aceasta a efectuat cele două plăţi însumând 1.356,60 lei, în executarea obligaţiilor asumate prin autorizaţia licenţă neexclusivă din 23 februarie 2010, autorizaţie ce are natura juridică a unui contract bilateral, sinalagmatic (cu anumite clauze prestabilite de lege şi Metodologie) în care drepturile şi obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente, fiecare dintre părţi având atât calitatea de debitor cât şi de creditor, iar obligaţia ce revine uneia dintre ele îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a stabilit că pârâta a plătit cu justă cauză sumele a căror restituire a solicitat-o, în baza convenţiei neanulate, a Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiei aplicabile pentru acest tip de utilizare, în speţă, pretenţia neputând fi analizată pe temeiul plăţii lucrului nedatorat în conformitate cu art. 1092 C. civ., deoarece una dintre condiţiile incidenţei acestei instituţii juridice este aceea ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre părţi; or, astfel cum s-a arătat, autorizaţia licenţă neexclusivă nu a fost anulată.

De asemenea, instanţa de apel s-a referit şi la interdicţia aplicabilă în apel, pe temeiul art. 294 C. proc. civ., de a se formula cereri noi în raport cu cele deduse judecăţii la prima instanţă, recurenta neformulând în mod explicit o astfel de cerere - în constatarea sau anularea autorizaţiei - în faţa curţii de apel.

Dimpotrivă, recurenta pretinde că a contestat semnătura aplicată pe autorizaţia şi care o angaja invocând, în acest context, inopozabilitatea actului contestat; s-a mai arătat că a depus la dosarul cauzei copia plângerii penale formulate în vederea depistării autorului falsului, probe pe care instanţele de fond nu le-au analizat, denaturând conţinutul apărărilor sale; în acest sens a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea ori nulitatea actului menţionat prin prisma inopozabilităţii, dată fiind lipsa semnăturii administratorului societăţii, sigurul care putea angaja societatea în raporturile cu terţii.

Se constată, în acest context, că recurenta pârâtă confundă instituţii juridice precum nulitatea şi inopozabilitatea unui act juridic.

Nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept material care lipseşte actul de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, aceasta avându-şi cauzele într-un moment anterior sau contemporan cu însăşi încheierea actului juridic, nulitatea având şi funcţia juridică de garanţie a principiului legalităţii.

Inopozabilitatea însă, reprezintă o sancţiune aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori a depăşirii puterii de a reprezenta.

În consecinţă, susţinând că pe autorizaţia licenţă neexclusivă nu a fost aplicată semnătura reprezentantului legal al societăţii (administratorul care putea angaja societatea în mod valabil în raporturile cu terţii), recurenta a invocat inopozabilitatea acestui act juridic, ca apărare de fond, iar nu nulitatea.

Numai că, pentru a fi eficientă atare sancţiune, recurenta era ţinută să dovedească realitatea acestei afirmaţii, nefiind suficientă simpla susţinere în acest sens; în legătură cu acest aspect, se constată că există o cauză penală în derulare (sens în care s-a depus în dosarul de apel la fila 86 dosar recurs soluţia instanţei penale de admitere a plângerii formulate de recurentă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, cu consecinţa continuării cercetării penale), însă recurenta pârâtă nu a solicitat instanţei de recurs suspendarea soluţionării cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în condiţiile acestei norme; depunerea în recurs a unor probe administrate în cauza penală, incompatibile cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. (dosar recurs), este lipsită de relevanţă la acest moment procesual, neputând fi valorificate şi apreciate de instanţa de recurs; ulterior însă, dacă se pronunţa o soluţie de condamnare pentru săvârşirea unor fapte penale în legătură cu semnarea autorizaţiei licenţă neexclusivă (împrejurarea care va antrena consecinţe şi în privinţa efectelor acesteia), recurenta pârâtă, dacă va găsi necesar, va putea recurge la formularea unei cereri de revizuire a hotărârii pronunţate în evocarea fondului în cauza de faţă, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Or, câtă vreme nu au fost dovedite aceste susţineri, autorizaţia - licenţă neexclusivă din 23 februarie 2010, act sub semnătură privată fiind, beneficiază atât de prezumţia de validitate (în condiţiile în care nu a fost anulat), cât şi de cea de legalitate, astfel cum prevede art. 1176 C. civ. de la 1865, în mod legal instanţa de apel, aplicând prezumţia recunoaşterii convenţiei de către pârâtă, stabilită prin constatarea executării ei de către aceasta prin cele două plăţi în sumă totală de 1.356,60 lei.

Pe de altă parte, chiar dacă în prezenta cauză reclamanta nu a dovedit utilizarea de către pârâtă în spaţiile sale comerciale a operelor muzicale în scop ambiental şi întrucât pretenţia reclamantei din cererea principală de chemare în judecată a privit obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, o atare dezlegare nu este de natură a fi oferit indicii certe cu privire la activitatea derulată de pârâtă în perioada acoperită de autorizaţia licenţă neexclusivă din 23 februarie 2010, anume 23 februarie 2010 - 30 iunie 2010, indicii care de altfel, ar fi fost inutile faţă de confirmarea inadmisibilităţii primului capăt de cerere în constatare formulat de recurentă în cererea conexă.

În ce priveşte acordarea de instanţa de apel, pentru ambele faze procesuale, a cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste chestiuni privesc temeinicia deciziei recurate sub acest aspect, care nu poate fi analizată în recurs.

Criticile dezvoltate de recurentă în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost concepute prin raportare la calificarea dată de instanţa de apel acţiunii sale conexe, cu cele două capete cerere, fiind aşadar improprii pentru susţinerea acestui motiv de recurs care priveşte interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, actul juridic civil având accepţiunea din dreptul material - manifestare de voinţă în sensul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic; or, calificarea cererii de chemare în judecată reprezintă interpretare dată de instanţă pretenţiilor formulate prin cerere, ceea ce presupune interpretarea actului de procedură al părţii reclamante; aceste critici, de altfel, au fost analizate pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul pârâtei SC B.S.C. SRL.

Se va face aplicarea art. 274 C. proc. civ., astfel că, se va dispune obligarea recurentei reclamante la 2.620 lei cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă, conform dovezilor de la dosar care privesc apărarea acesteia pe recursul părţii adverse (aşadar, mai puţin cele determinate de plata onorariului privind redactarea şi susţinerea propriului recurs), fiecare fiind parte căzută în pretenţii prin respingerea propriei căi de atac şi parte câştigătoare prin respingerea recursului adversarului; recurenta reclamantă a precizat însă că le va solicita pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii declarării recursului de către reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Români - Asociaţia pentru Drepturi de Autor şi de pârâta SC B.S.C. SRL împotriva Deciziei nr. 43A din 4 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurenta reclamantă la 2.620 lei cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC B.S.C. SRL, efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1155/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1069/2014. Civil. Marcă. Desene şi modele... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1069/2014. Civil. Marcă. Desene şi modele industriale. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1070/2014. Civil