ICCJ. Decizia nr. 1070/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1070/2014
Dosar nr. 37654/3/2011
Şedinţa publică din 28 martie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 17 mai 2011, reclamantul V.C. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei evaluată provizoriu la 500.001 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciile produse de pârâţi în perioada februarie 2005 - mai 2011 ca urmare a încălcării obligaţiilor legale sau a neîndeplinirii obligaţiilor instituite prin Sentinţa civilă nr. 665/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea din 17 iulie 2001 a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 35, sector 5 sau acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea imobilului. Prin Dispoziţia nr. 1557 din 19 septembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea.
Prin Sentinţa civilă nr. 665 din 30 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a admis contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii şi s-a dispus obligarea celor doi pârâţi să facă o ofertă de restituire prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti ce a purtat adresa C.S. sector 5 în favoarea reclamantului.
Sentinţa civilă nr. 665/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a devenit executorie, definitivă şi irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 235A din 11 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Urmare a celor decise cu autoritate de lucru judecat, reclamantul a solicitat în mod expres acordarea unui imobil în compensare pentru îndeplinirea legală a obligaţiei judecătoreşti, conform cererilor înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti din 26 iulie 2005 şi din 8 decembrie 2005.
Deşi reclamantul a devenit titularul unei despăgubiri prin echivalent începând cu 11 februarie 2005 în baza unei hotărâri judecătoreşti, pârâţii au refuzat să acorde una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi au emis o a doua Dispoziţie nr. 5210 din 24 ianuarie 2006 prin care au dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Aflat în faţa unui abuz de drept din partea pârâţilor şi a unei dispoziţii care încalcă autoritatea de lucru judecat cu privire la drepturile de restituire consacrate printr-o hotărâre judecătorească anterioară Legii nr. 247/2005, reclamantul a formulat contestaţie împotriva celei de-a doua dispoziţii nelegale.
După un prim parcurs procesual în care Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au respins contestaţia şi apelul declarat de reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant şi, prin Decizia civilă nr. 1493 din 13 februarie 2009, a stabilit că în executarea respectivei sentinţe (nr. 665/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti), începând cel puţin cu data de 11 februarie 2005 (data rămânerii definitive), pârâtul era obligat să se conformeze dispozitivului şi să facă o ofertă de despăgubire prin echivalent pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii acestuia, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Deşi în hotărârea judecătorească nu se menţiona tipul măsurii reparatorii prin echivalent la care avea dreptul reclamantul, este evident că instanţa nu putea avea în vedere decât pe cele prevăzute de legea în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005.
Pârâtul a emis însă o nouă dispoziţie, la data de 24 ianuarie 2006, în care menţionează că se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, fără a preciza cuantumul şi că dispoziţia se comunică secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel şi, prin Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a instituit obligaţia pârâţilor de a acorda reclamantului în compensare imobilul situat în Bucureşti, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit de expert A.M..
Prin notificările înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti din 17 august 2010 şi la Administraţia Fondului Imobiliar din 17 august 2010, reclamantul a solicitat predarea posesiei în baza titlului executoriu, ca şi obligaţie instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Însă, în locul executării obligaţiei instituite prin Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010, Primăria Municipiului Bucureşti a solicitat acte pentru completarea dosarului administrativ, iar Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat faptul că nu poate face punerea în posesie decât în măsura în care Primăria Municipiului Bucureşti emite o dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001.
Susţine reclamantul că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, conform cărora încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă sau penală.
Motivat de faptul că instituţia răspunderii civile, la care face trimitere art. 33 din Legea nr. 10/2001, cunoaşte doar răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, în lipsa unui contract, răspunderea pârâţilor este de natură delictuală, reclamantul şi-a întemeiat în drept cererea pe art. 998 şi 999 C. civ. de la 1864, art. 40 şi 25 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a decedat pe parcursul procesului, fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia: V.J., I.G. şi V.C.B.
Prin Sentinţa civilă nr. 1325 din 20 iunie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada februarie 2005 - aprilie 2008, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, la plata către reclamant a despăgubirilor în sumă de 1.131.632 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti, aferentă perioadei februarie 2005 - mai 2012; a respins cererea privind obligarea pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti la plata despăgubirilor ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1600 lei către reclamant.
Tribunalul şi-a motivat soluţia prin următoarele argumente:
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 379 din 13 martie 2007 în sensul că a admis contestaţia, a modificat în parte Dispoziţia nr. 5210 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul situat în Bucureşti, imposibil de restituit în natură, constau în compensare cu terenul în suprafaţă de 4268 mp, situat în Bucureşti, sector 6 şi construcţiile - construcţia administrativă C15, gardul traforat din beton şi amenajarea incintei cu beton.
Recursurile împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 3821 din 10 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 7487/2/2009.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada februarie 2005 - aprilie 2008, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a putut cunoaşte paguba, întinderea prejudiciului decât la data de 8 iulie 2010, când Curtea de Apel Bucureşti a stabilit definitiv că măsurile reparatorii acordate reclamantului constau în compensare cu terenul în suprafaţă de 4268 mp, situat în Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil conform art. 6 alin. (4) C. civ., dreptul reclamantului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită s-a născut la data pronunţării Deciziei civile nr. 426A din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel că potrivit art. 7 alin. (1) din decret de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În consecinţă, tribunalul a constatat că acţiunea înregistrată pe rolul instanţei la data de 17 mai 2011 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie răspunderea civilă delictuală a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General pentru fapta proprie.
În cauza de faţă reclamantul a susţinut că fapta ilicită a pârâtului constă în refuzul de a se conforma Sentinţei civile nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti şi de a acorda măsuri reparatorii prin compensare pentru imobilul notificat, lipsindu-l astfel de folosinţa imobilului, iar ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 426A din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, fapta ilicită a pârâtului a constat în nepredarea bunului acordat în compensare.
Având în vedere aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că prin emiterea celei de-a doua dispoziţii, anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâtul Municipiul Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face o ofertă de restituire în echivalent, iar apoi nu s-a conformat obligaţiei de a preda reclamantului imobilul atribuit în compensare, tribunalul a constatat că acesta a săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă a unităţii conform art. 33 din Legea nr. 10/2001.
Prejudiciul constă în beneficiul de care reclamantul a fost lipsit şi pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi fost în posesia imobilului pe care l-a solicitat în compensare şi care i-a fost acordat prin decizia instanţei de judecată.
Legătura de cauzalitate este dovedită prin faptul că lipsirea reclamantului de folosinţa bunului este rezultatul faptei pârâtului care, acţionând cu vinovăţie sub forma culpei, nu a făcut oferta de restituire în echivalent ci, dimpotrivă, a emis o dispoziţie cu propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, dispoziţie ce a fost anulată de instanţă, şi nu a predat imobilul reclamantului nici la momentul pronunţării prezentei hotărâri.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, tribunalul a reţinut pe baza probelor administrate că pentru perioada februarie 2005 - mai 2012 (data efectuării expertizei) acesta este de 1.131.632 euro, astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză efectuat de expert I.A., în varianta a II-a.
Prin Decizia civilă nr. 163A din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către intimaţii-reclamanţi a despăgubirilor în sumă de 151.642 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti, aferentă perioadei 8 iulie 2010 - mai 2012; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a considerat că lipsa unui inventar al terenurilor aflate în patrimoniul Municipiului Bucureşti la acest moment este datorată culpei exclusive a pârâtului care avea obligaţia legală (instituită prin Legea nr. 10/2001) de a întocmi acest inventar.
Neputându-şi invoca propria culpă în apărare, Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu poate susţine că nu este ilicită fapta sa de a nu se conforma Deciziei civile nr. 235/2005.
Reclamanţii au fost obligaţi să formuleze contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 5210 din 24 ianuarie 2006 a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, pentru a-şi putea realiza dreptul câştigat prin Sentinţa civilă nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Această cauză a suferit două cicluri procesuale, contestaţia reclamanţilor fiind respinsă în primă fază prin Sentinţa civilă nr. 379 din 13 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, sentinţă menţinută prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 380/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre casată prin Decizia civilă nr. 1493 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 426 din 8 iulie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul împotriva Sentinţei civile nr. 379/2007 şi a stabilit că măsura reparatorie prin echivalent acordată reclamanţilor pentru imobilul situat în Bucureşti, constă în compensare cu terenul în suprafaţă de 4268 mp situat în Bucureşti, şi construcţiile - construcţia administrativă C15, gardul traforat din beton şi amenajarea incintei cu beton. Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3821 din 10 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, care a respins recursul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Ca atare, abia în data de 8 iulie 2010 reclamanţii şi-au realizat dreptul prevăzut prin Sentinţa civilă nr. 665/2004 de a primi în compensare alt imobil în locul imobilului notificat.
Imobilul din Bd.T. a fost dobândit la data de 8 iulie 2010 numai în drept, întrucât în fapt, pârâtul a refuzat în mod abuziv predarea imobilului, până în prezent.
Ca atare, pe toată perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv data pronunţării Deciziei nr. 235 din 11 februarie 2005, şi mai 2012, data introducerii acţiunii, împotriva reclamanţilor s-a exercitat de către pârât o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această faptă ilicită a pârâtei împotriva intimaţilor-reclamanţi îmbracă forma refuzului acordării în compensare a unui teren pe perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 şi forma refuzului restituirii terenului din Bd.T. (în urma Deciziei nr. 426/2010) pe perioada 8 iulie 2010 - mai 2011.
Prin fapta ilicită săvârşită de pârât în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, acesta a încălcat dreptul de creanţă existent în patrimoniul intimaţilor reclamanţi, respectiv dreptul acestora de a pretinde pârâtului emiterea unei dispoziţii prin care să primească în compensare alt teren decât cel notificat de ei.
Prin fapta ilicită săvârşită de pârât în perioada 8 iulie 2010 - mai 2011, acesta a încălcat dreptul de proprietate asupra terenului din Bd.T., existent în patrimoniul intimaţilor prin puterea Deciziei nr. 426/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii-intimaţi au susţinut că prejudiciul ce le-a fost creat de pârât pe toată perioada invocată, 11 februarie 2005 - mai 2011, a constat în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului din Bd.T., Bucureşti, indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 483 - 487 şi art. 998 - 999 C. civ.
Contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu se încadrează în noţiunea de fructe civile prevăzute de art. 483 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 483 C. civ., fructele civile se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 485 C. civ., posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă, în caz contrar el este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică.
Din cuprinsul acestor texte de lege, instanţa de apel a constatat că legiuitorul a impus două condiţii cumulative pentru a putea fi obligat pârâtul la restituirea fructelor civile: reclamantul să fie proprietarul bunului care produce fructele civile solicitate, iar pârâtul să fie posesor de rea-credinţă a respectivului bun.
Verificând aceste condiţii la acţiunea dedusă judecăţii, instanţa a constatat că pentru perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 acestea nu sunt îndeplinite, deoarece în această perioadă reclamanţii-intimaţi nu au avut în proprietate imobilul din str.T., ci ei au avut doar dreptul de creanţă de a obţine în compensare un alt teren decât cel notificat.
Momentul intrării dreptului de proprietate asupra terenului din Bd.T. în patrimoniul intimaţilor a fost momentul pronunţării Deciziei nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Având în vedere că terenul din Bd.T., Bucureşti, nu este terenul ce a aparţinut în proprietate autorilor reclamanţilor, nefiind terenul preluat abuziv de către stat, nici nu s-a putut reţine faptul că anterior Deciziei nr. 426/2010 reclamanţii au fost privaţi de atributul folosinţei acestui bun.
Pe de altă parte, pe perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, pârâtul, ca şi proprietar al imobilului din Bd.T., a exercitat cu bună-credinţă posesia asupra acestui bun.
Nefiind întrunite condiţiile cerute de art. 483 şi 485 C. civ., instanţa a apreciat că pe perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 pârâtul-apelant nu datorează reclamanţilor intimaţi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din Bd.T..
Verificând condiţiile impuse de dispoziţiile art. 483 - 485 C. civ. pe perioada 8 iulie 2010 - mai 2012, instanţa de apel a constatat că acestea sunt îndeplinite întrucât reclamanţii-intimaţi sunt proprietarii imobilului din Bd.T., Bucureşti, iar pârâtul-apelant Municipiul Bucureşti prin Primarul General exercită cu rea-credinţă posesia asupra imobilului pe care avea datoria să-l predea reclamanţilor în virtutea Deciziei nr. 426/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Apelantul-pârât a recunoscut temeinicia pretenţiilor reclamanţilor pe perioada 8 iulie 2010 - mai 2012.
Pe aspectul cuantumului despăgubirilor/mp, instanţa a constatat că acesta nu a fost contestat de către apelant. Cuantumul pe metru pătrat pe an s-a calculat de către expertul care a întocmit raportul de expertiză dispus de instanţa de fond, valoare care a fost însuşită de către reclamanţii-intimaţi.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 163 din 19 iunie 2013 a aceleiaşi instanţe şi a obligat pe apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 282.908 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, către intimate, în loc de 151.642 euro, cum din eroare s-a menţionat.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, intimaţii-reclamanţi V.J., I.G. şi V.C.B. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că dispozitivul hotărârii încalcă art. 268 alin. (3) C. proc. civ. deoarece, prin încheierea pronunţată la 29 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins solicitarea Municipiului Bucureşti de a fi efectuat un nou raport de expertiză la instanţa superioară, cu motivarea că valoarea stabilită prin raportul de expertiză I.A. şi omologată de Tribunalul Bucureşti nu a fost contestată prin motivele de apel.
Pentru acest motiv se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi obligarea intimatului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 282.908 euro aferentă perioadei 8 iulie 2010 - 8 mai 2012.
Recurenţii critică soluţia de respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru perioada 5 februarie 2005 - 8 iulie 2010 din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că instanţa de apel a analizat existenţa prejudiciului fără a fi învestită, prin motivele de apel, cu critici referitoare la acest aspect şi fără a avea în vedere concluziile orale ale Municipiului Bucureşti, consemnate în încheierea din 29 mai 2013, prin care acesta a recunoscut că a emis în mod nelegal Dispoziţia nr. 5210/2006 şi că recurenţii sunt îndreptăţiţi să solicite daune odată cu pronunţarea Deciziei civile nr. 1493 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Rezumând întreaga motivare la împrejurarea că recurenţii aveau doar un drept de creanţă care le conferea un drept la despăgubiri, pe care însă nu l-au solicitat, curtea de apel nu a analizat în niciun fel prejudiciul născut din fapta ilicită a cărei existenţă a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1493/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sub aspectul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a prezentat considerente contradictorii când a făcut analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, reţinând la dosar că, deşi pe toată perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti şi luna mai 2012 s-a exercitat de către pârât o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, la dosar a concluzionat că intimaţii nu au făcut dovada prejudiciului suferit în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010.
Contradicţia constă în faptul că, deşi reţine existenţa faptei ilicite cauzatoare de orice fel de prejudicii, instanţa nu dispune acordarea de despăgubiri pentru acoperirea acelui prejudiciu pe care l-a determinat prin considerentele sale.
Atâta vreme cât a reţinut existenţa faptei ilicite şi a respins o nouă expertiză, instanţa de apel s-a limitat în mod greşit la analiza posibilităţii acordării lipsei de folosinţă, deşi recurenţii nu au solicitat niciodată lipsa de folosinţă.
Recurenţii arată că s-a făcut dovada faptei ilicite, constând în refuzul executării întocmai şi la timp a Sentinţei civile nr. 665/2004, a prejudiciului, cuantificat la sumele obţinute de Municipiul Bucureşti din cedarea folosinţei, şi a legăturii de cauzalitate prin aceea că, dacă Municipiul Bucureşti îşi executa la termen obligaţia din Sentinţa civilă nr. 665/2004, atunci recurenţii erau cei care obţineau sumele din cedarea folosinţei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că hotărârea este pronunţată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte condiţiile impuse pentru instituirea răspunderii civile delictuale, iar consecinţa este întoarcerea fructelor civile percepute de Municipiul Bucureşti pe toată perioada în care şi-a încălcat în mod intenţionat obligaţiile care îi reveneau în executarea Sentinţei civile nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti.
Acţiunea s-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 998 - 999 C. civ., solicitându-se acoperirea acelor prejudicii încercate de recurenţi, ca urmare a încălcării obligaţiilor legale ce decurgeau din executarea la timp a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Dreptul recurenţilor la repararea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită s-a născut odată cu pronunţarea Sentinţei civile nr. 665/2004, aşa cum a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1493/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dacă nu ar fi existat fapta ilicită, recurenţii ar fi fost persoanele care ar fi încasat chiriile din cedarea folosinţei de la momentul la care Sentinţa civilă nr. 665/2004 a rămas irevocabilă, însă Municipiul Bucureşti a fost cel care şi-a însuşit valoarea cedării folosinţei.
Natura dreptului dedus judecăţii este dată de obiectul pretenţiei, nefiind un drept de creanţă, întrucât instanţa care a determinat atribuirea imobilului s-a raportat la situaţia legală de la data sesizării instanţelor de judecată, anul 2006, nicidecum la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 426A/2010. Natura reală a dreptului a fost stabilită retroactiv, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 1493/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel fiind, recurenţii consideră că motivarea instanţei de apel în sensul că recurenţii nu au fost prejudiciaţi până la 8 iulie 2010, nesocoteşte principiile efectelor unei hotărâri judecătoreşti.
Chiar dacă instanţa s-a pronunţat definitiv la 8 iulie 2010, hotărârea judecătorească a recunoscut un drept real la restituire în favoarea recurenţilor cu începere de la data formulării contestaţiei împotriva Dispoziţiei nr. 5210/2006.
Nu numai că obligaţia de atribuire a imobilului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat ca fiind un drept real al recurenţilor cu începere din 2006, conform Deciziei civile nr. 1493/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă nicio instanţă nu ar fi fost în măsură să dispună atribuirea imobilului nici la 8 iulie 2010, nici la o altă dată, dacă acest drept nu ar fi existat la data formulării contestaţiei.
Efectele hotărârilor judecătoreşti determină recunoaşterea dreptului cu începere de la data sesizării instanţelor de judecată, iar acoperirea prejudiciului, determinat ca echivalent al chiriilor încasate de către Municipiul Bucureşti din cedarea folosinţei imobilului, are în vedere situaţia posesorului de rea-credinţă.
Conform art. 487 C. civ., acesta încetează a mai fi de bună-credinţă din moment ce viciile posesiei îi sunt cunoscute, iar Municipiul Bucureşti a fost notificat la 25 iulie 2005 pentru atribuirea unui alt imobil în compensare (dosar fond). Prin contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 5210/2006, Municipiul Bucureşti şi-a asumat răspunderea pentru toate actele şi faptele sale prin care a împiedicat executarea întocmai şi la timp a Sentinţei civile nr. 665/2004 a Tribunalului Bucureşti.
Tocmai refuzul de a da curs acestor pretenţii şi de a se conforma întocmai şi la timp obligaţiilor instituite prin Sentinţa civilă nr. 665/2004, reprezintă fapte suficiente pentru a se stabili reaua-credinţă a posesorului imobilului care are obligaţia de a dezdăuna pe proprietar cu echivalentul fructelor civile culese pe toată perioada cât a împiedicat obţinerea dreptului.
În faza procesuală a recursului, având în vedere că recurenta-reclamantă V.J. a decedat, a fost introdusă în cauză unica moştenitoare a acesteia, G.R.V.J..
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Primul argument al motivelor de recurs nu va mai fi analizat întrucât nu a mai fost susţinut, deoarece aspectul invocat, referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, a fost lămurit prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 9 octombrie 2013.
Celelalte aspecte de nelegalitate menţionate în cererea de recurs sunt considerate ca nefondate, pentru argumentele ce succed.
Dreptul reclamanţilor-recurenţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut cu caracter definitiv prin Decizia civilă nr. 235 din 11 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, decizie care nu a fost pusă în executate.
Prin decizia menţionată, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ca reclamanţilor să le fie făcută o ofertă de despăgubire prin echivalent, iar în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 măsurile reparatorii prin echivalent sunt definite ca măsuri constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca atare, dispoziţia instanţei a vizat inclusiv posibilitatea de acordare a altui imobil în compensare însă, câtă vreme această măsură nu a fost luată în concret, nu se poate susţine că reclamanţilor le-a fost recunoscut încă de la acel moment un drept real.
Urmare a demersului juridic prin care reclamanţii au contestat noua Dispoziţie nr. 5210 din 24 ianuarie 2006, emisă în temeiul Legii nr. 247/2005, şi au solicitat acordarea de teren în compensare, prin Decizia civilă nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual al respectivei contestaţii, au obţinut un drept real, prin acordarea în compensare a unui alt teren, în temeiul art. 26 al Legii nr. 10/2001.
Numai de la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a născut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului acordat în compensare întrucât prin această măsură reparatorie a avut loc constituirea, iar nu reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanţilor nefiindu-le restituit în proprietate vechiul imobil de care au fost deposedaţi de statul român, în temeiul art. 25 al Legii nr. 10/2001.
Astfel fiind, data de 8 iulie 2010 constituie momentul în care dreptul de creanţă, recunoscut încă din 11 februarie 2005, s-a transformat în drept real, soluţia pronunţată prin Decizia civilă nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti devenind irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 3821 din 10 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Apare astfel ca nefondată susţinerea recurenţilor potrivit căreia dreptul lor de proprietate a fost recunoscut cu efect retroactiv de la data pronunţării Deciziei civile nr. 235 din 11 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în temeiul efectului declarativ al respectivei hotărâri judecătoreşti.
De asemenea, recurenţii invocă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1493/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care, în opinia lor, s-a stabilit că reclamanţii deţin un drept real cu caracter retroactiv de la 11 februarie 2005.
Această apărare este nefondată întrucât prin Decizia civilă nr. 1493/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat recursul sub aspectul criticii vizând individualizarea măsurii reparatorii la care sunt îndrituiţi reclamanţii, ci cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai în acest scop, astfel că dreptul de creanţă, recunoscut în favoarea reclamanţilor prin Decizia civilă nr. 235 din 11 februarie 2005, nu s-a transformat într-un drept real.
Numai după parcurgerea celui de-al doilea ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 3821 din 10 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost recunoscut reclamanţilor dreptul la măsuri reparatorii în compensare. Prin atribuirea în proprietatea acestora a unui alt imobil, dreptul de creanţă, ce le-a fost recunoscut reclamanţilor anterior, s-a transformat într-un drept real.
Imposibilitatea valorificării dreptului dobândit de reclamanţi s-a datorat culpei Municipiului Bucureşti care nu a pus în executare dispoziţia executorie a instanţei de a acorda reclamanţilor despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. Mai mult, urmare a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001 de Legea nr. 247/2005, pârâtul a continuat să ignore dispoziţiile instanţei şi a emis o nouă dispoziţie, cu nr. 5210 din 24 ianuarie 2006, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Refuzul de a executa o hotărâre judecătorească constituie o faptă ilicită constând în neidentificarea de către pârât a măsurilor reparatorii prin echivalent care se cuveneau reclamanţilor şi neîntreprinderea demersurilor necesare pentru acordarea lor într-un termen rezonabil.
Potrivit art. 33 al Legii nr. 10/2001,"încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală".
Art. 33 al Legii nr. 10/2001 face trimitere la aplicarea normelor de dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, reprezentate de art. 998 şi urm. C. civ., potrivit cărora pentru antrenarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.
Pentru perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 (începând cu data pronunţării Deciziei civile nr. 235 din 11 februarie 2005, prin care s-a recunoscut în mod definitiv dreptul de creanţă al reclamanţilor, şi terminând cu data pronunţării Deciziei civile nr. 426 din 8 iulie 2010, când reclamanţilor li s-a recunoscut în mod definitiv un drept real) instanţa de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiţia dovedirii suportării unui prejudiciu.
Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii pentru acest interval de timp este corectă, întrucât răspunderea civilă delictuală este antrenată numai dacă prejudiciul este dovedit, adică dacă a putut fi cuantificat.
În scopul reparării prejudiciului, prin plata unei despăgubiri echivalente acestuia, este necesar ca prejudiciului să fie cert şi să nu fie reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fiind necesare elemente probatorii îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. De aceea, existenţa şi întinderea prejudiciului nu poate fi dovedită cu prezumţii sau prin analogie, luându-se în considerare contravaloarea chiriei unui alt imobil decât cel naţionalizat, câtă vreme acesta nu a fost acordat în compensare.
Evaluarea dezdăunării se poate realiza numai prin raportare la lipsa de folosinţă, astfel cum prevede art. 40 al Legii nr. 10/2001 şi cum chiar reclamanţii au pretins, astfel că instanţa a realizat în mod legal o atare evaluare, chiar dacă nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosinţă.
Instanţa de apel a considerat că pârâtul nu poate fi obligat la repararea prejudiciului constând în contravaloarea chiriilor încasate de către pârât pentru terenul acordat în compensare la data de 8 iulie 2010 deoarece, în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, reclamanţii-intimaţi nu au avut în proprietate imobilul din Bdul. T., Bucureşti, fiind titularii unui drept de creanţă.
Potrivit art. 483 C. civ., pentru ca pârâtul să poată fi obligat la restituirea fructelor civile, era necesar ca reclamantul să fie proprietarul bunului care produce fructele civile. Or, constatându-se că reclamanţii nu erau proprietari ai imobilului din Bdul. T., Bucureşti în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, în mod corect instanţa de apel a considerat că prejudiciul pe care aceştia l-au încercat în această perioadă nu poate fi cuantificat în raport de fructele civile produse de acest bun.
În ceea ce priveşte condiţia ca pârâtul să fie posesor de rea-credinţă al imobilului din Bdul. T., sector 6 Bucureşti, în mod corect instanţa de apel a apreciat că pârâtul nu poate avea această calitate, deoarece, anterior datei de 8 iulie 2010, nu se stabilise în sarcina sa obligaţia de a restitui către reclamanţi imobilul din Bdul. T., Bucureşti.
Este lipsit de semnificaţie juridică faptul că pârâtul fusese notificat în 25 iulie 2005 pentru acordarea de teren în compensare, deci că ar fi cunoscut dorinţa reclamanţilor de li se acorda alt teren în compensare întrucât, pentru a considera că există rea-credinţă, în sensul art. 487 C. civ., trebuie ca posesia să se exercite asupra unui imobil determinat or, în cazul notificării din 25 iulie 2005, este vorba despre un imobil neidentificat.
Pentru argumentele menţionate anterior, se observă că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, analizând condiţiile de existenţă a prejudiciului, deşi nu au fost invocate critici în apel sub acest aspect, ceea ce ar atrage aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Critica este nefondată întrucât soluţia de admitere a apelului a fost întemeiată pe argumentul apelantului vizând imposibilitatea solicitării de daune, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru lipsa de folosinţă a terenului dat în compensare, întrucât compensarea a fost dispusă nu în anul 2005, ci în anul 2010, astfel încât prejudiciul a fost cuantificat în mod greşit.
Acest motiv de apel a fost considerat ca fondat, instanţa de apel apreciind că prejudiciul a fost dovedit numai pentru perioada ulterioară datei de 8 iulie 2010, deoarece numai de la această dată reclamanţii au dobândit calitatea de titulari ai dreptului de proprietate, iar situaţia premisă pentru aplicarea art. 483 şi urm. C. civ. este acea ca reclamantul să aibă calitatea de proprietar, deoarece numai proprietarului, iar nu şi titularului unui drept de creanţă, i se îngăduie culegerea fructelor civile prin care este evaluat, deci dovedit, prejudiciul. Ca atare analiza nu excede limitelor învestirii instanţei de apel.
O altă critică adusă deciziei recurate se referă la existenţa unei motivări contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reproşându-i-se instanţei de apel că, deşi a considerat că a existat o faptă ilicită în perioada 2004 - mai 2012, ulterior a susţinut că intimaţii nu au dovedit prejudiciul pe care l-au încercat în intervalul 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010.
Astfel cum s-a argumentat anterior, condiţiile cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale sunt: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.
Cerinţele menţionate au caracter cumulativ, astfel încât îndeplinirea unora dintre condiţii nu este suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale, la fel cum neîndeplinirea oricăreia dintre condiţii face ca acţiunea în răspundere civilă delictuală să fie respinsă.
Instanţa de apel a constatat că a existat o faptă ilicită săvârşită în perioada 2004 - mai 2012, dar a respins în parte acţiunea deoarece intimaţii nu au dovedit, pentru intervalul 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, prejudiciul pe care l-au suferit.
Prin aceasta nu s-a realizat o motivare contradictorie, ci s-a constatat neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, ca urmare a neîndeplinirii cerinţei ca prejudiciul să fie cert, astfel cum s-a argumentat mai sus.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.J., I.G. şi V.C.B. împotriva Deciziei nr. 163A din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1069/2014. Civil. Marcă. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 1095/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
