ICCJ. Decizia nr. 1328/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1328/2014
Dosar nr. 58992/3/2011
Şedinţa publică de la 2 aprilie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.V. SRL a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 276.941,60 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prevederilor contractuale, faptă sancţionată prin clauza penală stabilită prin acordul de voinţă al părţilor semnatare ale contractului din 15 iulie 2010.
La termenul din data de 14 februarie 2012, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 498.752,80 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 8325 din 12 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.V. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 498.752,8 RON reprezentând sume de plată rezultate din neexecutarea contractului de prestări-servicii din 15 iulie 2010. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.104 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 s-a convenit, prin voinţa părţilor, faptul că reclamanta, în calitate de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar, pârâta SC C.V. SRL un număr de minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din contract.
S-a constatat că, în condiţiile în care activitatea de sacrificare presupunea costuri mari din partea societăţii, s-a impus, prin contractul încheiat, introducerea unei clauze penale, în sensul stabilirii unei sancţiuni care să intervină în situaţia în care pârâta-beneficiară nu sacrifică un număr minim de cai vii care să acopere costurile activităţii de sacrificare.
Tribunalul a constatat că începând din luna ianuarie 2011 şi până în luna august 2011, pârâta a adus la sacrificare un număr de cai inferior celui de 500, prevăzut în contract, acest lucru rezultând din facturile aferente lunilor ianuarie-august 2011, emise de către societatea reclamantă.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC C.V. SRL a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat şi a fost obligată apelanta la plata sumei de 9.920 cheltuieli de judecată către intimată.
Analizând sentinţa apelată în raport de motivele invocate, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză.
S-a reţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde o motivare concisă şi clară, prin care s-a stabilit corect situaţia de fapt, indicându-se în ordine cronologică evenimentele şi dispoziţiile legale aplicabile, astfel încât primul motiv de apel a fost apreciat ca fiind vădit nefondat.
S-a arătat că drepturile apelantei pârâte nu au fost nesocotite prin motivarea succintă a sentinţei, întrucât, faţă de complexitatea raportului juridic dedus judecăţii, considerentele reţin aspectele esenţiale şi relevante ale cauzei, răspunzând cu rigurozitate tuturor susţinerilor din cererea de chemare în judecată.
Având în vedere clauzele contractuale prevăzute la art. 2.6 şi art. 7.5 din contractul de prestări servicii încheiat, pe care Ie-a interpretat coordonat, conform regulii de interpretare a contractelor prevăzută de art. 982 C. civ., instanţa de control judiciar a constatat că prin clauza penală prevăzută la art. 7.5 s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit de către prestator ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei beneficiarului de a asigura prelucrarea a minim 500 cai vii lunar.
S-a arătat că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi culpa este prezumată, conform art. 1082 C. civ.
Instanţa de apel a constatat că intimata a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 2.6 din contract, cuantumul prejudiciului şi al despăgubirii fiind stabilit la data încheierii contractului prin stipularea clauzei penale.
Apelanta nu a contestat că nu a asigurat prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar, apărările sale limitându-se la a susţine că venitul minim convenit a fost realizat şi depăşit, aspect apreciat ca fiind lipsit de relevanţă, întrucât clauza penală sancţionează neîndeplinirea obligaţiei de a asigura prelucrarea a 500 cai vii, fără a se avea în vedere venituri realizate din alte activităţi.
Întrucât prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de a asigura sacrificarea a 500 cai vii pe lună a fost cuantificat prin clauza penală, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că administrarea probei cu expertiza tehnică nu era utilă soluţionării cauzei.
S-a reţinut că evidenţierea facturilor fiscale în contabilitate este o obligaţie de drept fiscal, care nu produce efecte asupra drepturilor şi obligaţiilor comerciale ale părţilor.
Totodată, cuantumul despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract este contravaloarea serviciilor aferente diferenţei de cai dintre numărul de cai prelucraţi şi minimul de 500 conveniţi prin contract, servicii ce includ şi TVA, dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc. referindu-se la baza de impozitare, în care nu se includ sumele reprezentând daune interese stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi nu la cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre.
În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., împotriva acestei decizii, pârâta SC C.V. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa modificării sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii ca fiind neîntemeiată.
După un scurt istoric al cauzei, recurenta-pârâtă critică decizia atacată pentru nelegalitate susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de prestări servicii încheiat între părţi la data de 15 iulie 2010, înlăturând fără motivare scopul real al clauzei 2.6. şi 7.5. din convenţia amintită, schimbând înţelesul lămurit şi neîndoielnic ale celor două reglementări, aspect ce atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susţine, în esenţă, că scopul contractului nu a fost acela de a asigura sacrificarea a minim 500 de cai, ci acela de a asigura prelucrarea a minim 500 de cai, aşa încât contravaloarea prestaţiilor SC C. SA să atingă o anume cifră de afaceri.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au acordat clauzei în discuţie scopul evocat de pârâtă însă, au considerat fără temei că îşi găseşte incidenţa sancţiunea stabilită prin dispoziţiile pct. 7.5. din contractul de prestări servicii din 10 iulie 2010.
Astfel, deşi redactarea clauzei penale este clară, în sensul că s-a convenit ca pârâta să suporte „contravaloarea serviciilor aferente diferenţei de cai dintre numărul de cai prelucraţi şi minimul de 500 conveniţi prin acest contract.”, ambele instanţe au considerat că sancţiunea devine incidenţă pentru situaţia reclamată de SC C. SA prin cererea de chemare în judecată, respectiv pentru neasigurarea de către SC C.V. SRL a 500 de cai vii pentru sacrificare, fără ca în conţinutul clauzei penale să existe termenul „sacrificare”.
Recurenta-pârâtă susţine că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au făcut o cercetare neaprofundată a sintagmelor „sacrificare de cai vii” şi „prelucrare de cai”, punând fără motiv semnul egal între acestea, ceea ce a condus la vicierea evidentă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
De altfel, intimata reclamantă SC C. SA a consemnat în facturile care constituie unica probă a poziţiei procesuale adoptate, la rubrica „denumirea serviciilor sau produselor” următoarele: „cai vii neasiguraţi pentru sacrificare”, în dauna faptului că sancţiunea pct. 7.5. din contract era incidenţă pentru situaţia în care pârâta nu asigura 500 de cai pentru prelucrare (vii sau în carcase).
În contextul dat, apreciază recurenta, aplicarea sancţiunii contractuale de către instanţele de judecată s-a făcut cu schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al celor stabilite şi reglementate de părţi prin actul juridic încheiat, adică s-a dat eficientă clauzei penale urmare a confuziei create între sintagmele mai sus enunţate.
Subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, unele fiind străine de natura pricinii constând în aceea că pe de o parte se reţine că sancţiunea vizează neîndeplinirea obligaţiei subscrisei de a asigura prelucrarea a 500 de cai vii, deşi sancţiunea convenită se referă la nerespectarea obligaţiei de a asigura prelucrarea a 500 de cai (vii sau în carcase).
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că pârâta nu a asigurat prelucrarea a 500 de cai vii, deşi daunele interese solicitate au ca obiect neasigurarea a 500 cai vii pentru sacrificare, operaţiune pentru care nu a fost reglementată sancţiune.
Consideră că instanţa de apel a reţinut în motivare argumente străine de natura cauzei, constând în aceea că a apreciat aplicabilă clauza penală conţinută de pct. 7.5. din contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care pârâta se obligă ca în condiţiile „în care nu asigură prelucrarea a minim 500 de cai lunar, va achita prestatorului contravaloarea serviciilor aferente diferenţei de cai dintre numărul de cai prelucraţi şi minimul de 500 de cai conveniţi prin contract”.
Izvorul daunelor interese ale intimatei reclamante îl constituie neasigurarea unui număr de cai pentru sacrificare şi nu pentru prelucrare, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a considerat iminentă aplicarea sancţiunii prevăzută la pct. 7.5. pentru o altă situaţie decât cea convenită de părţi, prevalându-se astfel de argumente care exced contractului şi implicit acestei cauze.
În opinia recurentei, este incident şi motivul de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat şi în dezvoltarea celorlalte motive de recurs invocate, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. intervenind fără drept în convenţia părţilor, în sensul că a dat clauzei penale o interpretare proprie, străină de voinţa părţilor şi scopului pentru care a fost prevăzută ca urmare a confuziei între conţinutul proceselor tehnologice de sacrificare şi cel de prelucrare de cai.
Apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 982 şi art. 983 C. civ. prin modul în care a înţeles să interpreteze clauzele contractului de prestări servicii.
Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1082 C. civ. ca urmare a înlăturării fără justificare a tuturor apărărilor şi argumentelor invocate şi probate de către pârâtă.
De asemenea, mai susţine recurenta, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., întrucât deşi reţine că daunele interese stabilite prin hotărâre judecătorească nu sunt purtătoare de TVA, pe de altă parte reţine că norma citată nu face referire la cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre (conturându-se o evidentă contradicţie între propoziţiile silogismului expus în motivare).
În temeiul dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ., intimata-reclamantă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat ori unei motivări „bazată pe argumente străine de natura pricinii”, astfel cum pretinde recurenta.
Criticile recurentei nu susţin motivul instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză, de voinţa părţilor litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea.
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a clauzelor convenite prin contractul de prestări servicii încheiat, nefiind incident nici motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Este de necontestat că între părţile litigante a fost încheiat, în condiţiile art. 969 C. civ., contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care părţile aflate în litigiu au convenit că reclamanta, în calitate de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar (în speţă pârâta) un număr de minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din contract: „lunar se vor prelucra minimum 500-maxim 1200 cai vii, iar pe lot nu mai puţin de 80 de capete”.
La art. 7.5 din contract părţile au convenit inserarea unei clauze penale, în sensul stabilirii unei sancţiuni care să intervină în situaţia în care pârâta nu asigură prelucrarea unui număr minim de cai vii care să acopere costurile activităţii de sacrificare: „în situaţia în care beneficiarul nu asigură prelucrarea a minim 500 cai, se va achita prestatorului contravaloarea serviciilor aferente diferenţei de cai dintre numărul de cai prelucraţi şi minimul de 500 conveniţi prin acest contract”.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a actului dedus judecăţii, respectiv a clauzelor contractuale stipulate la art. 2.6 şi art. 7.5 din contractul încheiat dând eficienţă regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 982, art. 983 C. civ.
În condiţiile în care recurenta nu a asigurat, conform convenţiei încheiate, prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar, aspect necontestat de către aceasta, în mod legal ambele instanţe au reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, în cuantumul convenit prin clauza prevăzută la art. 7.5 din contract, iar susţinerile recurentei vizând distincţia între caii vii pentru prelucrare şi caii vii pentru sacrificare sunt lipsite de orice justificare, cu atât mai mult cu cât este lipsit de orice dubiu că sacrificarea precede prelucrării.
În speţă sunt îndeplinite condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.
Potrivit art. 1082 C. civ., în cazul neîndeplinirii obligaţiei contractuale, culpa este prezumată în sarcina debitorului, atât timp cât acesta nu a dovedit intervenţia unei cauze străine, neimputabile.
Astfel, creditorul (în cauză reclamanta) trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi culpa este prezumată, conform art. 1082 C. civ.
Prin clauza penală s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit de către prestator (reclamanta) ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei beneficiarului (pârâtei) de a asigura prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar.
Instanţa de apel, suverană în administrarea şi interpretarea probelor, a reţinut cu justeţe că reclamanta a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de art. 2.6 din contractul de prestări servicii.
Aşa fiind, în mod legal ambele instanţe au reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, în considerarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., în raport de prevederile art. 7.5 corelat cu art. 2.6 din contractul de prestări servicii, clauzele fiind clare şi precise, nefiind susceptibile de vreo altă interpretare, astfel cum în mod greşit pretinde recurenta-pârâtă.
În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.
Este nefondată şi critica recurentei vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., întrucât textul legal menţionat prevede că baza de impozitare nu cuprinde sumele reprezentând daune interese stabilite prin hotărâri judecătoreşti, penalităţile şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, în cauză instanţa de control judiciar apreciind în mod legal aspectul privind cuantumul despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract ca fiind contravaloarea serviciilor aferente diferenţei de cai dintre numărul de cai prelucraţi şi minimul de 500 de cai conveniţi contractual, serviciile incluzând TVA.
Fără a reitera considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, fiind nefondate şi criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată ca fiind legală.
Cu privire la solicitarea intimatei-reclamante SC C. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC C. SA.
În acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza lacob contra României, hotărârea din 3 februarie 2005).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2819/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs → |
|---|
