ICCJ. Decizia nr. 2818/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2818/2014

Dosar nr. 2148/1/2014

Şedinţa publică din 22 octombrie 2014

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta SC I.G. SRL Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi, Consiliul local laşi şi Municipiul laşi, prin primar, solicitând instanţei să constate utilitatea publică a lucrărilor de infrastructură constând în drumuri - strada E.R., reţele de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, reţele de alimentare cu gaz executate de reclamantă pe cheltuiala sa în cartierul de locuinţe „A.", urmând a dispune obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând 89.003 lei - contravaloarea reţelei de alimentare cu gaz, 669.425,5 lei, contravaloarea drumurilor şi 247.393 lei - contravaloarea reţelelor de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, precum şi obligarea pârâţilor să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii acestor bunurilor imobile de utilitate publică locală, existente în cartierul

„A." precum şi a terenului aferent, în domeniul public al municipiului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 68 din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâţilor să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii reţelelor de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, reţelelor de alimentare cu gaze, precum şi a drumurilor în domeniul public al municipiului Iaşi; a respins excepţiile prematurităţii şi a lipsei calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând contravaloarea reţelei de alimentare cu gaz, a reţelei de alimentare cu energie electrică şi iluminat public şi a drumurilor construite în cartierul „A.”.

Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC I.G. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 101 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a respins apelul formulat de reclamanta SC I.G. SRL, prin reprezentant legal.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a dobândit în proprietate suprafaţa de 42.526 mp teren, în zona Păcurari a Municipiului Iaşi.

Ulterior, SC I.G. SRL a obţinut de la autorităţile locale avizele şi autorizaţiile legale pentru edificarea unui cartier rezidenţial de locuinţe, „A."

Reclamanta a procedat la executarea lucrărilor de infrastructură aferente ansamblului de locuinţe „A." prin resurse proprii.

Astfel, în baza contractului de racordare nr. 3547 din 30 noiembrie 2005, încheiat E.O.N.M., în calitate de operator distribuţie şi SC I.G. SRL, în calitate de solicitant servicii de racordare s-a executat instalaţia de racordare la reţeaua electrică de distribuţie, denumită „Alimentare cu energie electrică a Cartierului de locuinţe unifamiliale „A.", amplasat în zona P., Iaşi.

Prin contractul de racordare din 30 noiembrie 2005, încheiat între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate ca şi în contractul din 2005, s-a realizat instalaţia de racordare „Alimentare cu energic electrică a iluminatului public din cartierul de locuinţe unifamiliale „A.", zona Păcurari, Iaşi.

La articolul 6.7 din ambele contracte, părţile au convenit instituirea şi respectiv, înscrierea în cartea funciară a dreptului de uz şi de servitute, cu titlu gratuit, în favoarea operatorului de distribuţie, pe durata de existenţă a instalaţiei de racordare, în condiţiile prevăzute de Legea Energici Electrice nr. 318/2003.

Tot astfel, la art. 10.1 din ambele contracte, părţile au stipulat că instalaţiile de racordare la reţeaua electrică de distribuţie, care fac obiectul contractului (care se află între punctul de racordare şi punctul de delimitare) sunt în proprietatea operatorului de distribuţie, conform prevederilor legale în vigoare.

Prin acordul de acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale din 24 august 2005, la art. 4.1, părţile au convenit ca SC D.N. SA Tg. Mureş să participe la realizarea investiţiei şi că va suporta cheltuielile de întreţinere şi exploatare, iar solicitantul, în calitate de proprietar, va constitui fondurile de amortizare a investiţiei şi va contribui la cofinanţarea lucrărilor cu suma necesară proiectării şi execuţiei lucrărilor. Părţile au convenit ca solicitantul să predea conductele şi branşamentele către SC D.N. SA Târgu Mureş spre întreţinere şi exploatare, cu titlu gratuit şi fără alte pretenţii ulterioare.

Ulterior, părţile au încheiat Protocolul din 18 decembrie 2006 ce are ca obiect predarea de către SC I.G. SRL spre exploatare şi întreţinere a conductei de distribuţie a gazelor aflată în perimetrul de concesionare al SC E.O.N.G.R. SA Tg. Mureş din cartierul „A.", reclamanta-apelantă obligându-se să nu solicite taxa de redevenţă, chirie sau orice altă taxă aferentă ocupării domeniului public, să acorde drept de uz şi servitute de trecere, cu titlu gratuit, asupra terenului pe care se află amplasate instalaţiile, pe toată durata de valabilitate a contractului.

Din situaţia de lucrări - Cheltuieli pentru investiţia de bază, întocmită de SC I.G. SRL, rezultă că această societate a efectuat în cartierul „A." şi drumuri.

Instanţa de apel a constatat că, după realizarea tuturor acestor lucrări de infrastructură aferente cartierului „A.", reclamanta a împărţit terenul în parcele pe care le-a vândut unor persoane fizice şi juridice, conform contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul de fond (filele 365-461).

Din cuprinsul actelor translative de proprietate rezultă că, odată cu loturile de teren neconstruit, situate în cartierul „A.”, reclamanta a înstrăinat şi dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra tuturor instalaţiilor ce deserveau aceste terenuri şi care, „prin natura sau destinaţia lor sunt în folosinţa comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren., respectiv instalaţii electrice, de apă, canalizare, gaz etc.”

În cazul vânzării unor parcele care nu aveau ieşire la calea publică, reclamanta a instituit în favoarea cumpărătorilor câte un drept de servitute de trecere pe terenul aflat în proprietatea societăţii.

Raportat la situaţia de fapt expusă, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu se află în vreun raport juridic cu vreunul dintre cei patru pârâţi pe care i-a chemat în judecată.

Susţinerea reclamantei că pârâţii şi-ar fi sporit patrimoniul fără vreun temei legal pe seama patrimoniului său, care s-ar fi diminuat, nu a fost primită, deoarece, din contractele de vânzare-cumpărare existente la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc că aceasta a înstrăinat dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra instalaţiilor ce deserveau parcelele de teren din cartierul „A." către cumpărătorii acestor parcele, iar preţul final al fiecărei vânzări-cumpărări reflectă şi contravaloarea instalaţiilor ce deserveau fiecare parcelă de teren vândută.

Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizorii de gaz şi energie electrică rezultă că reclamanta, în calitate de proprietară, a cedat acestora exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor de gaz şi energie electrică şi a instituit în beneficiul furnizorilor şi drepturi de uz şi servituţi de trecere pe terenurile pe care se află aceste reţele, în mod gratuit.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a produs dovezi, contrar art. 1169 C. civ., pentru a legitima calitatea procesuală pasivă a pârâţilor din prezenta cauză.

Nu a fost primită nici susţinerea reclamantei referitoare la exproprierea în fapt, fără o justă şi prealabilă despăgubire, a bunurilor imobile a căror contravaloare o solicită şi care ar fi trecut în domeniul public atâta vreme cât aceste bunuri au format obiectul unor convenţii între ea şi furnizorii de servicii publice (gaz, electricitate), precum şi între ea şi persoanele fizice sau juridice, cumpărătoare ale parcelelor de teren pe care au edificat locuinţe unifamiliale.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta SC I.G. SRL invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că autorităţile publice locale, în speţă Municipiul Iaşi şi Consiliul local al Municipiului Iaşi îi datorează plata lucrărilor de utilitate publică pe care le-a realizat. De aceea, se impune ca, după ce-i vor fi achitate toate despăgubirile - a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză contabilă -, toate bunurile de utilitate publică existente în Cartierul A. să fie incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi, conform legii.

Reţelele, precum şi terenurile aferente lor, fac parte prin lege din domeniul public al Municipiului Iaşi, fiind cuprinse în anexa la Legea nr. 213/1998, cap. III pct. 1 si 4. Recurenta, ca persoană juridică privată, a contribuit la mărirea patrimoniului Municipiului Iaşi, incluzând în domeniul public bunuri imobile în valoare totală de 2.760.671 lei.

Şi în ceea ce priveşte str. E.R., utilitatea publică nu poate fi pusă la îndoială. Această stradă figurează în nomenclatorul străzilor Municipiului Iaşi şi, conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, străzile unei localităţi fac parte din domeniul public al acesteia.

Fiind vorba despre o îmbogăţire fără vreo justă cauză a Municipiului Iaşi, iar daunele solicitate prin acţiune având ca izvor de obligaţii îmbogăţirea fără just temei, ca urmare a diminuării patrimoniului nostru cu lucrări (imobile) în valoare de 2.760.671 ron, acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Iaşi prin primar, Consiliul Local Iaşi, primarul Municipiului Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi.

Instanţa de fond şi instanţa de apel în mod greşit au reţinut că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă motivat de împrejurarea că bunurile imobile a căror contravaloare a făcut obiectul acţiunii nu se află în patrimoniul pârâţilor, ci parte în patrimoniul E.O.N.G.R., E.O.N.M.D. şi parte în patrimoniul reclamantei.

Aşa cum s-a arătat, reţelele de gaz, alimentare cu energie electrică, iluminat public şi drumuri construite de către reclamantă sunt bunuri imobile de utilitate publică locală. Edificarea acestor lucrări de infrastructură în Municipiul Iaşi se realizează şi sunt suportate de către Municipiul Iaşi şi Consiliul Local. În ceea ce priveşte reţelele de alimentare cu gaz, energie electrică şi iluminat public, toate, indiferent de modul de finanţare, sunt în administrarea operatorilor de distribuţie, iar conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, sunt în proprietatea Municipiului Iaşi.

Dezvoltatorii imobiliari sunt obligaţi să construiască toate lucrările de infrastructură pe cheltuiala proprie şi apoi, obligaţi să le predea operatorilor.

Aşa fiind situaţia de fapt, se poate constata că a avut loc o expropriere de fapt, fără o justă şi prealabilă despăgubire şi fără întocmirea unor acte pentru trecerea bunurilor (reţele, străzi) şi a terenului aferent în domeniul public, fără ca autorităţile publice locale să îşi asume vreo obligaţie patrimonială faţă de recurentă.

Având în vedere că lucrările de infrastructură construite în cartierul „A.” se regăsesc la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 şi sunt de utilitate publică locală, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză o au Municipiul Iaşi, prin primar şi Consiliul Local Iaşi, iar primarul Municipiului Iaşi fost chemat în judecată pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, în eventualitatea admiterii acţiunii.

Prin Decizia nr. 920 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin Administrator J.C.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 101 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că recursul este fondat numai în parte, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse la art. 3 pct. 1 şi 4 din anexa Legii nr. 213/1998, potrivit cărora domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din drumurile comunale, vicinale şi străzile; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.

Deşi textul citat se referă numai la reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente, pot fi incluse în categoria reţelelor din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor şi reţelele de gaz şi energie electrică, pentru că acestea asigură în prezent termoficarea prin înlocuirea vechilor reţele de termoficare comună a cartierelor. La rândul lor, reţelele de energie electrică includ reţele de iluminat public, astfel încât şi acestea se regăsesc în categoria celor care sunt vizate de textul legal menţionat.

Astfel fiind, tipurile de reţele menţionate sunt incluse, în temeiul legii, în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, fără ca legea să facă vreo precizare cu privire la proprietarul originar al acestor reţele.

Reclamanta-recurentă este o societate comercială care a înţeles să construiască, pe terenul proprietatea sa privată, un ansamblu rezidenţial, ceea ce presupune construirea unor reţele de natura celor menţionate în art. 3 pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, pe care ulterior le-a înstrăinat odată cu locuinţele, aspect care rezultă fără echivoc din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare şi care, de altfel, nu este combătut de către recurentă.

În mod corect instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu se află în raporturi juridice cu nici unul dintre pârâţi întrucât, prin contractele de vânzare-cumpărare, a înstrăinat şi „dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra tuturor instalaţiilor ce deservesc terenul vândut, care prin natura sau destinaţia lor sunt în folosinţa comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren situate în cartierul A., respectiv instalaţii electrice, de apă, canalizare, gaz, etc.” (spre ex. contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 mai 2007 de B.N.P., I.B., fila 365 prima instanţă).

Vânzarea instalaţiilor care deserveau parcelele de teren pe care erau sau urmau a fi edificate locuinţe s-a reflectat în preţ, astfel încât reclamanta nu poate pretinde nici o despăgubire din partea reprezentanţilor domeniului public al municipiului Iaşi, pentru aceste instalaţii, întrucât patrimoniul său nu s-a micşorat cu contravaloarea acestora.

Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizori de gaz metan şi energie electrică rezultă că reclamanta a cedat acestora, în mod gratuit, exploatarea şi întreţinerea acestor instalaţii, instituind în beneficiul furnizorilor dreptul de uz şi servitute de trecere pe terenurile pe care se află aceste reţele, terenurile rămânând în patrimoniul persoanelor cărora le-a fost înstrăinat terenul de către reclamantă prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză. Spre pildă, între recurentă şi SC D.N. SA Târgu Mureş Sucursala Iaşi, s-a perfectat un contract de cofinanţare din 2005 prin care operatorul s-a obligat să participe la investiţie, iar, în contraprestaţie, să devină proprietar al conductelor de gaz metan, după înlocuire.

Şi această împrejurare dovedeşte că recurenta nu mai deţine calitatea de proprietar al instalaţiilor pentru care pretinde despăgubiri, întrucât le-a înstrăinat, în modalităţile menţionate. În patrimoniul său a intrat contravaloarea acestora, motiv pentru care nu există un prejudiciu constând în majorarea patrimoniului vreunuia dintre pârâţi în detrimentului patrimoniului reclamantei, astfel încât calitatea procesuală pasivă a pârâţilor într-o actio in rem verso nu poate fi reţinută.

Înalta Curte a apreciat însă că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită cu privire la imobilele enumerate în art. 3 pct. 1 al Legii nr. 213/1998, privind drumurile publice.

Deşi s-a făcut dovada că în cartierul A. există două căi de acces cărora li s-a dat nume în nomenclatorul de nume al străzilor al Municipiului Iaşi, respectiv strada şi aleea E.R., acestea nu au făcut obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât au rămas în proprietatea reclamantei şi sunt afectate de utilitate publică în măsura în care se dovedeşte că reprezintă „drumuri de acces deschise publicului larg”, fiind „conectate la reţeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general, cât şi oricărui tip de transport privat”, cerinţe impuse de C.E.D.O. în cauza Bugajny şi alţii împotriva Poloniei (depusă în traducere la fila 350 a dosarului primei instanţe de fond), care priveşte o situaţie de fapt identică cu cea în speţă.

Deşi din Ghidul de elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă că străzile sunt drumuri publice din interiorul localităţilor, indiferent de denumire, iar din P.U.Z. al ansamblului rezidenţial A. rezultă că se vor edifica şi obiective de utilitate publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că legătura cu celelalte zone funcţionale ale oraşului este asigurată prin Şoseaua Păcurari, instanţa de apel nu a analizat cererea de despăgubiri care viza această categorie de terenuri, prin prisma situaţiei de fapt existentă în prezent.

De aceea, instanţa de recurs a dispus, din oficiu, în cadrul probei cu înscrisuri, să fie depuse la dosar relaţii privind accesul circulaţiei publice pe aceste străzi şi legătura lor cu reţeaua de străzi a oraşului, însă înscrisurile primite nu lămuresc situaţia de fapt, fiind contradictorii.

Astfel, reclamanta menţionează în adresa de la fila 173 a dosarului de recurs că strada şi aleea E.R. nu au fost niciodată închise publicului, iar Municipiul Iaşi, prin Instituţia Arhitectului Şef, Serviciul G.I.S.-C., precizează, la fila nr. 170 a dosarului de recurs că, prin H.C.L. nr. 69/20 03 2006, a fost aprobată denumirea străzii E.R. pe teren proprietate privată, arteră aflată în proprietatea riveranilor, decizia de restricţionare a accesului prin amplasarea de indicatoare rutiere aparţinând riveranilor, iar nu Primăriei Municipiului Iaşi, ceea ce susţine ideea unei străzi care nu este deschisă circulaţiei publice.

Prin urmare, instanţa de recurs a statuat că se impune lămurirea situaţiei de fapt asupra acestor două drumuri de acces, stabilirea regimului lor juridic, de drumuri deschise circulaţiei publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în şi din ansamblul rezidenţial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, caz în care este necesară şi verificarea existenţei unor eventuale restricţii de circulaţie pe aceste drumuri, în raport de cerinţele C.E.D.O. menţionate în cauza citată anterior, sens în care urmează a se efectua o expertiză.

În rejudecarea cauzei, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice-judiciare, având ca obiective: să se identifice străzile Aleea E.R. şi strada E.R.; să se stabilească dacă aceste două străzi sunt deschise publicului sau au accesul restricţionat numai pentru riveranii celor două străzi şi să se indice riveranii celor două străzi (fila 32 din Dosarul nr. 9722/99/2008* al Curţii de Apel Iaşi).

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, rejudecând cauza, prin Decizia nr. 64 din 21 martie 2014, a admis apelul declarat de reclamanta SC I.G. SA, prin lichidatorul judiciar C.I. Sprl împotriva sentinţei civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iaşi, pe care a anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi prin primar în capătul de cerere vizând obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A trimis Tribunalului Iaşi, spre soluţionare capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Iaşi, Municipiul Iaşi prin primar având drept obiect obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei ce nu contravin deciziei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că cele două străzi - strada E.R. şi Aleea E.R. sunt deschise publicului, iar accesul spre cartierul A. se poate face din ambele străzi, accesul publicului larg nefiind restricţionat.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, a actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de apel a constatat că cele două drumuri de acces sunt drumuri publice deschise circulaţiei publice, reprezentând un punct de tranzit pentru traficul urban şi că nu au făcut obiectul înstrăinării, prin contractele de vânzare-cumpărare, încheiate de reclamantă cu persoanele fizice cărora le-a înstrăinat parcele de teren.

Este fără echivoc că aceste drumuri sunt deschise atât complexului de locuinţe, dezvoltat de reclamantă şi, în egală măsură, publicului larg şi oricărui tip de transport, nepunându-se în discuţie existenţa vreunei restricţii în utilizarea acestora.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate în capătul de cerere vizând drumurile publice, s-a născut raportul obligaţional dintre aceasta şi pârâţii Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi prin primar, de natură a duce la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestor părţi.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs pârâţii Municipiul Iaşi prin primar, Consiliul Local Iaşi şi primarul Municipiului Iaşi, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii au susţinut următoarele:

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului primarul Municipiului Iaşi, ca autoritatea publică executivă, astfel că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei în vederea soluţionării acestei excepţii.

Soluţia instanţei de apel a avut în vedere numai constatările faptice consemnate în raport de către expertul tehnic, care însă nu pot justifica legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Iaşi, ca unitate administrativ teritorială, a Consiliul Local Iaşi, ca autoritate publică deliberativă sau a primarului Municipiului Iaşi, ca autoritate publică executivă, în sensul prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

Deşi la dosarul cauzei există precizări în sensul că str. E.R. şi aleea E.R., nu sunt înregistrate în domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale întrucât nu sunt dobândite în proprietate prin niciunul din modurile strict şi limitativ prevăzute de legiuitor şi deşi s-a susţinut - şi niciuna din părţi nu a contestat faptul că aceste drumuri sunt realizate pe terenul proprietatea privată a SC I.G. SRL - nu există nici o prevedere legală în baza căreia autorităţile publice locale să poată plăti cheltuielile privind betonarea/asfaltarea acestora.

Aşadar, câtă vreme nu există niciun act juridic, fapt juridic ori prevedere legală care să dea naştere vreunui raport juridic între părţi, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că unitatea administrativ teritorială ori autorităţile publice locale nu pot avea calitatea de părţi în cauza dedusă judecăţii.

Faptul că prin Hotărârea Consiliului local Iaşi nr. 69/2006 a fost dată denumirea de strada E.R., nu poate fi considerat că aceasta a trecut din proprietatea privată a SC I.G. SRL în proprietatea Municipiului laşi, realizându-se astfel o mărire a patrimoniului public în dauna patrimoniului societăţii comerciale care a realizat o investiţie privată în scop profitabil.

Faptul că aceste drumuri sunt deschise „publicului larg" deşi sunt pe teren proprietatea privată a intimatei, este lipsit de relevanţă şi nu poate îi interpretat ca generator de drepturi şi obligaţii în contradictoriu cu unitatea sau autorităţile publice locale.

Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, anularea Deciziei civile nr. 64 din 21 martie 2014 ca fiind nelegală şi menţinerea sentinţei civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă.

Recursul este fondat, pentru considerentele care succed.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra chestiunilor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa care rejudecă fondul după casare trebuind să respecte indicaţiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt şi la administrarea de probe, indicaţii prin care i se relevă încălcările săvârşite cu ocazia judecăţii anterioare.

În speţă, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat îndrumări în sensul de a se lămuri situaţia de fapt cu privire la drumurile de acces denumite aleea E.R. şi strada E.R. şi de a se stabili regimul lor juridic, de drumuri deschise circulaţiei publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în şi din ansamblul rezidenţial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, în acest din urmă caz urmând a se verifica şi existenţa unor eventuale restricţii de circulaţie pe aceste drumuri, în raport de criteriile avute în vedere de C.E.D.O. la pronunţarea hotărârii din Cauza Bugajny şi alţii împotriva Poloniei.

În rejudecarea cauzei, expertul care a efectuat expertiza a statuat că strada E.R. şi aleea E.R. sunt drumuri deschise atât complexului de locuinţe, dezvoltat de reclamantă cât şi, în egală măsură, publicului larg şi oricărui tip de transport şi că nu se pune în discuţie existenţa vreunei restricţii în utilizarea acestora.

În cuprinsul expertizei acesta nu a făcut însă nici un fel de referire la situaţia juridică a drumurilor de acces menţionate şi nu a indicat care sunt acele argumente pe care îşi bazează afirmaţiile şi care să confere expertizei statutul de probă ştiinţifică, aptă să constituie temeiul convingerii instanţei pentru a soluţiona cauza într-un sens sau altul.

În pofida acestui fapt, instanţa de apel, a îmbrăţişat fără rezerve concluziile neargumentate ale expertizei - care nu se bazează decât pe constatările personale ale expertului şi pe simplele aprecieri ale acestuia -, iar în considerentele deciziei nu a fost expus raţionamentul juridic şi criteriile pe care le-a avut în vedere atunci când a omologat expertiza.

Reclamanta, în iniţierea demersului său judiciar, a susţinut că a realizat drumuri publice, pe propria cheltuială în cadrul proiectului imobiliar realizat (cartierul rezidenţial de locuinţe A.), prevalându-se de faptul că acest proiect a fost aprobat prin P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 552/2004 şi că, astfel, pârâţilor le revine obligaţia de a-i plăti contravaloarea lucrărilor pentru realizarea acestor drumuri.

În acest P.U.Z. se menţionează la art. 3.8 „Obiective de utilitate publică” că necesităţile de dezvoltare ale zonei impun următoarele circulaţii ale terenurilor: Terenuri ce se intenţionează a fi trecute în domeniul public: terenul aflat în proprietatea persoanelor fizice şi juridice destinate realizării căilor de acces (străzi, trotuare, rigole), în lista obiectivelor de utilitate publică ce urmează a fi realizate regăsindu-se, printre altele, artere de circulaţie, inclusiv trotuare)” iar în Regulamentul local de urbanism aferent P.U.Z. (fila 131 verso - 134 din Dosarul nr. 9722/99/2008 al Înaltei Curții de Casație și Justiție) se prevede, la art. 4, că toate căile de acces propuse se vor realiza, iar acestea devin drumuri proprietate publică.

Este adevărat că, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul „ După aprobare, Planul urbanistic general, P.U.Z. şi Planul urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie”, însă, nu este mai puțin adevărat că, pentru propunerile reglementate prin P.U.Z. , sunt necesare proiecte şi studii de fezabilitate pentru obiectivele de utilitate publică de interes local așa cum, de altfel, se menționează şi în concluziile P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 552/2004 de care se prevalează reclamanta.

În stabilirea regimului juridic al drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulaţiei publice sau drumuri private era necesară verificarea, ab initio, a regimului cadastral al drumurilor stabilit conform regulamentului privind conţinutul şi modul de întocmire a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară (în vigoare la data formulării acţiunii) dat în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, documentaţii ce stau la baza atribuirii numerelor cadastrale şi întabulării în cartea funciară.

Această verificare era necesar să fie făcută şi din perspectiva prevederilor O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, care se aplică integral tuturor drumurilor publice şi, parţial, drumurilor de utilitate privată (art. 1 alin. (2)) şi care, la art. 3 lit. b) definesc drumurile de utilitate privată ca fiind drumuri destinate satisfacerii cerinţelor proprii de transport rutier şi pietonal spre obiective economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale şi altele asemenea, de acces în incinte, ca şi cele din interiorul acestora, precum şi cele pentru organizările de şantier; ele fiind administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. Totodată, art. 25, prevede că „ Documentaţiile privind proiectarea construcţiei, reabilitarea şi modernizarea drumurilor se întocmesc cu respectarea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, cu avizele prevăzute în normele metodologice. ”

Nu în ultimul rând, stabilirea regimului drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulaţiei publice sau drumuri private, se impunea a fi făcută nu doar pe baza aprecierilor subiective ale expertului, constatările şi afirmaţiile conţinute în expertiză trebuind să fie susţinute prin exemplificări şi argumentări temeinice.

Importanţa raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă ştiinţifică, ce conţine nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci şi elemente care prezintă succint, dar veridic şi acoperitor pentru justa soluţionare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările şi consideraţiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei varietăţi de informaţii şi a desfăşurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei şi chiar înscrisurilor.

În speţă, expertul a statuat că pentru drumurile ce fac obiectul litigiului nu se pune în discuţie existenţa vreunei restricţii în utilizarea lor şi că sunt deschise complexului de locuinţe, publicului larg şi oricărui tip de transport, fără însă a argumenta care este traficul care se desfăşoară pe aceste drumuri (definit ca totalitatea mijloacelor de transport împreună cu încărcătura lor, considerate fie ca unităţi, fie în totalitatea lor, când utilizează orice drum pentru a efectua un transport sau o călătorie, inclusiv pietonii), care este structura mijloacelor de transport (numărul şi tipul acestor mijloace de transport, natura traficului, intens sau redus), care sunt obiectivele spre şi dinspre care se asigură accesul, modul în care aceste drumuri deservesc cartierul de locuinţe edificat şi în care sunt conectate la reţeaua de drumuri publice (din înscrisurile depuse la dosar reieşind că reclamanta nu a edificat întreg ansamblul rezidenţial A., care face obiectul P.U.Z., o parte din terenul afectat acestui proiect - în suprafaţă totală de 42.526 mp - rămânând liber, probabil din cauza situaţiei financiare a reclamantei), numărul participanţilor la trafic (participant la trafic fiind considerat orice individ sau agent economic ce întreprinde o activitate de deplasare cu şi fără mijloace de transport, indiferent de scopul acesteia - economic, personal etc. - pe reţeaua stradală).

Instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, trebuia să ţină seama de aspectele menţionate, care se reflectă în criteriile avute în vedere de C.E.D.O. la pronunţarea hotărârii din Cauza Bugajny şi alţii împotriva Poloniei, în acest sens fiind date, de altfel, îndrumări prin decizia de casare, care însă n-au fost respectate.

Aşa fiind, nu poate fi cunoscut raţionamentul juridic avut în vedere de către instanţa de apel în pronunţarea soluţiei adoptate, iar lipsa de preocupare a instanţei de apel pentru a lămuri pe deplin situaţia de fapt are drept consecinţă imposibilitatea efectuării controlului de legalitate asupra deciziei recurate.

Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite pricina la Curtea de Apel Iaşi în vederea rejudecării cauzei cu respectarea îndrumărilor date de către instanţa de recurs, prilej cu care vor fi examinate apărările vizând calitatea procesuală pasivă a primarului Municipiului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Iaşi prin primar, Consiliul Local Iaşi şi primarul Municipiului Iaşi împotriva Deciziei nr. 64 din 21 martie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2801/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1328/2014. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2818/2014. Civil. Expropriere. Recurs