ICCJ. Decizia nr. 1523/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1523/2014
Dosar nr. 59756/3/2010
Şedinţa publică din 14 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 829 din 26 aprilie 2012, pronunţată în dosarul nr. 59756/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi pe cale de consecinţă s-a respins acţiunea reclamantei F.C. având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare ale imobilelor prevăzute la alin. (1), se depun la Comisia Specială de retrocedare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei, iar din examinarea înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată nu reiese că reclamanta sau Comunitatea Evreilor din Bucureşti au formulat cerere de retrocedare a imobilelor donate statului, sens în care s-a apreciat că reclamanta nu justifică interes în formularea cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta F.C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 191/ A din 29 mai 2013 pronunţată în complet de divergenţă a respins, ca nefundat, apelul reţinând că, dreptul de a pretinde restituirea imobilului s-a stins în conformitate cu art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.
Astfel, conform opiniei majoritare faţă de data împlinirii termenului şi de data depunerii cererilor din 4 februarie 2003 a operat sancţiunea decăderii, situaţie în care dreptul de a pretinde retrocedarea s-a stins, art. 1 pct. 9 teza a doua din O.U.G. nr. 94/2000 stabilind că după împlinirea termenului de 6 luni nu se mai primesc cereri de retrocedare, motiv pentru care s-a apreciat că este stins dreptul reclamantei de a mai pretinde retrocedarea, aceasta nemaiputând invoca şi proba un interes personal, actual şi legitim.
A mai constatat instanţa de apel, din probele administrate, că reclamanta nu este titulara dreptului ce a făcut obiectul contractului de donaţie, iar Federaţia Comunităţii Evreieşti din România nu a putut transmite un drept pe care nu l-a avut cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de donaţie.
Astfel, susţinerea de către apelantă că interesul promovării acţiunii ar decurge din aparenţa de legalitate a contractului de donaţie s-a apreciat că este nefondată, deoarece interesul se află în legătură cu dreptul de proprietate ce a fost transmis prin contractul de donaţie şi nu în legătură cu aparenţa de legalitate a actului de donaţie.
Potrivit opiniei separate, soluţia corectă era aceea de admitere a apelului reclamantei şi desfiinţarea sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. In motivare s-a argumentat că bunul ce face obiectul actelor juridice a căror anulare se solicită a aparţinut Comunităţii evreilor din România, reclamanta a formulat cereri pentru retrocedarea imobilelor, ceea ce justifică interesul acestei în promovarea acţiunii. Pe de altă parte, prin Statutul fundaţiei F.C.E. din România îşi dă acordul pentru ca dobândirea bunurilor de către stat să se facă în patrimoniul Federaţiei sau Fundaţiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta F.C. Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere că nu s-a intrat în cercetarea fondului, cauza fiind soluţionată pe excepţia lipsei de interes.
Criticile aduse deciziei atacate se referă, în esenţă, la faptul că, hotărârea pronunţată, în majoritate, de instanţa de apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a fost menţinută, în mod eronat, soluţia primei instanţe referitoare la nejustificarea existenţei unui interes al reclamantei privind dreptul de a pretinde restituirea imobilului în litigiu, acesta fiind stins ca urmare a incidenţei art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.
Recurenta susţine că, acest aspect, legat de pretinsa tardivitate, excede limitelor investirii instanţei de control judiciar prin cererea de apel şi motivarea acesteia, precum şi în raport de aspectele examinate de către prima instanţă, întrucât singura abilitată să constate formularea în termen a solicitărilor de retrocedare este Comisia care investită cu soluţionarea acestora.
În acest context, recurenta consideră că, instanţa de apel s-a substituit Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, verificând aspecte ce sunt de competenţa acesteia şi ţin exclusiv de procedura administrativă.
De asemenea, considerentele referitoare la scopurile patrimoniale ale fundaţiei sunt contrare hotărârilor judecătoreşti privind acordarea personalităţii juridice, şi exced limitelor apelului, precum şi cele referitoare la lipsa unui mandat acordat de Comunitatea Evreiască pentru promovarea acţiunii.
Din această perspectivă, recurenta apreciază că, instanţa a analizat motivele de apel ale reclamantei doar în finalul considerentelor deciziei atacate, argumentele acesteia regăsindu-se într-un ultim paragraf, susţineri din care se constată că instanţa nu a fost învestită cu verificarea dreptului de proprietate, obiectul pricinii nefiind o acţiune în revendicare, ci o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act de donaţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi va fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanta F.C. critică hotărârea instanţei de apel, întrucât a menţinut, în mod greşit, soluţia primei instanţe referitoare la nejustificarea existenţei unui interes al reclamantei privind dreptul de a pretinde restituirea imobilului în litigiu, acesta fiind stins ca urmare a incidenţei art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.
În acest sens se reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 10 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta F.C. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a Actului de Donaţiune autentificat sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951 încheiat între C.E.M. din Bucureşti şi Sfatul Popular al Raionului N.B., completat prin Actul Adiţional de Donaţiune autentificat sub nr. 2376 din 12 martie 1952, motivul nulităţii, fiind absenţa intenţiei de a gratifica S.R.
Astfel, prin Actul de Donaţiune contestat, C.E.M. din Bucureşti a declarat că donează Sfatului Popular al Raionului N.B., din oraşul de subordonare republicană Bucureşti, un număr de trei imobile, situate în Bucureşti la adresele Calea Rahovei, str. Radu Vodă şi str. Sulţer (Sultzer), descrise amănunţit în Actul Adiţional.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta arată că, în prezenta cauză F.C. are interes în promovarea acţiunii de faţă, iar dreptul acesteia de a exercita acţiune în constatarea nulităţii contractului de donaţie, rezultă atât din dispoziţiile art. 5 din Statutul fundaţiei, în virtutea cărora, F.C.E. din România a transmis aceste drepturi către F.C., cât şi din dispoziţiile art. 43 alin. (7) din S.F.C.E. din România - Cultul Mozaic aprobat prin H.G. nr. 999/2008 conform cărora: „Potrivit legislaţiei în vigoare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de statul român, în perioada 1945-1989, bunurile comunitare evreieşti au fost şi sunt redobândite de F.C., constituită de F.O.M.E.R.B.
Astfel, se reţine că, F.C.E. din România a transmis F.C. dreptul de a cere retrocedarea, respectiv revendicarea tuturor bunurilor care au aparţinut comunităţilor evreieşti, preluate în orice formă în patrimoniul S.R., inclusiv dreptul de proprietate asupra bunurilor ce vor fi astfel restituite, aspect ce relevă faptul că reclamanta are interes în promovarea acţiunii.
În acest sens, F.C. a formulat cereri de retrocedare a imobilelor care fac obiectul actului de donaţie a cărui nulitate se solicitată a se constata, acest aspect fiind dovedit prin depunerea copiilor certificate ale cererilor de retrocedare.
În acest context este evident că interesul promovării acestei acţiuni decurge din faptul că aparenţa de validitate a actului juridic contestat împiedică soluţionarea solicitării de retrocedare a imobilelor în cauză de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, constatarea nulităţii actului de donaţie reprezentând condiţia-premisă a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, având în vedere că, pentru exercitarea dreptului la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile legii prezenta acţiune prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, formulată în temeiul de art. 948 pct. 4, art. 966 şi 967 C. civ., confirmă justificarea interesului acesteia.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că argumentele în sprijinul soluţiei pronunţate, referitoare la evaluarea tardivităţii cererii de retrocedare excede limitelor analizei instanţei de apel, sens în care se apreciază că, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la limitele învestirii instanţei.
Astfel, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este nelegală, astfel că, toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluţionării apelului urmează să fie lămurite de instanţa de apel prin suplimentarea materialului probator, precum şi faţă de apărările părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F.C., să caseze decizia atacată şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta F.C. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 191/ A din 29 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1412/2014. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 1524/2014. Civil → |
|---|
