ICCJ. Decizia nr. 126/2014. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 126/2014
Dosar nr. 30069/325/2012
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 30069/325/20012, reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu SC T.C.R. SRL, a formulat acţiune în grăniţuire solicitând să se dispună: stabilirea liniei de hotar care desparte proprietatea reclamantei, respectiv parcelele înscrise în CF nr. X1 (CF X2 şi CF nr. X3), de terenurile arabile proprietatea pârâtei, obligarea pârâtei să-i respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra fâşiei de teren pe care a acaparat-o din proprietatea sa, după stabilirea liniei de hotar.
În motivarea acţiunii civile, reclamanta a arătat că între terenurile reclamantei şi parcelele pârâtei a existat o linie de hotar delimitată prin semne exterioare, însă datorită lucrărilor de excavaţii, aceasta nu mai poate fi observată, motiv care generează neînţelegeri, drept urmare, pârâta a valorificat roca de pe terenurile proprietatea reclamantei afectându-le în mod grav o suprafaţa foarte mare din suprafaţa totală pe care o deţine în proprietate.
S-a solicitat a se stabili linia de hotar reală, care separa proprietăţile părţilor şi obligarea pârâtei să-i respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra fâşiei de teren acaparată.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 560 şi urm. C. civ.
Reclamanta SC S. SRL a formulat precizare de acţiune solicitând a se dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (453.490 RON) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a excavărilor realizate de pârâtă pe terenurile reclamantei care fac şi obiectul cererii de grăniţuire.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe art. 1345 şi urm., art. 1349 şi urm. C. civ.
Pârâta SC T.C.R. SRL a formulat întâmpinare faţă de acţiunea formulată şi precizată depusă de reclamanta SC S. SRL, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara în determinarea capătului de cerere prioritar, care determină competenţa materială a instanţei de judecată şi faţă de care operează prorogarea de competenţă şi cu privire la celelalte capete de cerere deoarece, în cazul acţiunilor care au ca obiect revendicare şi grăniţuire, prioritară este grăniţuirea (această soluţie fiind valabilă şi în cazul formulării a încă unui capăt de cerere suplimentar, în pretenţii).
În determinarea naturii litigiului, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că s-a solicitat grăniţuirea între terenuri aparţinând unor societăţi comerciale şi care deservesc desfăşurării activităţii comerciale a acestora, natura litigiului fiind astfel comercială (în acest sens invocă decizia nr. 1066 din 14 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială).
S-a mai arătat că litigiul de faţă este un litigiu de natură comercială şi nu de natură civilă întrucât terenul în raport de care se solicită operaţiunea de grăniţuire aparţine unui comerciant şi în temeiul dispoziţiilor art. 56 C. com., toate părţile se supun legii comerciale. În consecinţă, având în vedere că petitul principal este comercial, neevaluabil în bani, pârâta a apreciat că, competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă aparţine Tribunalului Timiş, sens în care a solicitat declinarea competenţei.
Prin sentinţa civilă nr. 1893 pronunţată la 7 februarie 2013, Judecătoria Timişoara a respins excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara în soluţionarea cauzei, a admis excepţia de necompetenţă teritorială absolută şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentului dosar în favoarea Judecătoriei Lugoj, reţinând în motivarea sentinţei că imobilele descrise în acţiune sunt situate în localitatea G., aflată în raza de competenţă a Judecătoriei Lugoj.
Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Lugoj sub nr. 30069/325/2012 la data de 5 martie 2013.
La dosarul Judecătoriei Lugoj, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor din întâmpinare şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Reclamanta SC S. SRL, a formulat precizare de acţiune, pentru termenul din 12 iunie 2012, prin care arată că suprafaţa terenului revendicat, este de 3,68 ha, repartizate astfel:
- 2,85 ha conform CF X2;
- 0,58 ha conform CF nr. X1;
- 0,25 ha conform CF nr. X3.
A arătat că suprafaţa terenului revendicat se modifică pe zi ce trece, datorită faptului că pârâta realizează excavări pe terenul reclamantei, motiv pentru care nu pot preciza suprafaţa exactă a terenului revendicat. Valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât şi a produsului care a fost exploatat de pe teren şi anume roca existentă pe teren, urmând ca valoarea finală a terenului revendicat precum şi a valorii exploatării să fie stabilită de către un expert evaluator.
Prin sentinţa civilă nr. 1627 din 12 iunie 2013, Judecătoria Lugoj a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Lugoj şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamanta SC S. SRL, în favoarea Tribunalului Timiş.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Lugoj a reţinut că în aplicarea art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a cererii fiind una de procedură care face de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, trebuie soluţionată cu prioritate faţă de orice alte cereri sau excepţii invocate în cauză.
Astfel, în cazul acţiunilor care au ca obiect revendicare şi grăniţuire, prioritară este grăniţuirea, (această soluţie fiind valabilă şi în cazul formulării a încă unui capăt de cerere suplimentar, în pretenţii).
În determinarea naturii litigiului, se are în vedere faptul că s-a solicitat grăniţuirea între terenuri aparţinând unor societăţi comerciale şi care deservesc desfăşurării activităţii comerciale a acestora, natura litigiului fiind astfel comercială. (În acest sens se exprimă şi decizia nr. 1066 din 14 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială). „Litigiul de faţă este un litigiu de natură comercială şi nu de natură civilă întrucât terenul în raport de care se solicită operaţiunea de grăniţuire aparţine unui comerciant şi, în temeiul dispoziţiilor art. 56 C. com., toate părţile se supun legii comerciale”.
În consecinţă, având în vedere că petitul principal este comercial, s-a stabilit că revine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a acţiunii, în primă instanţă, întrucât prevederile legale care stabilesc competenţa materială a instanţelor judecătoreşti au caracter imperativ, de strictă interpretare şi aplicare, conform dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care, raportat la obiectul prezentei cauze, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Lugoj şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş.
La Tribunalul Timiş, cauza a fost înregistrată la data de 14 august 2013 pe rolul secţiei a II-a civilă, sub nr. de Dosar 30069/325/2012.
La termenul de judecată din 6 septembrie 2013, instanţa, din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi a reţinut cauza pentru soluţionarea excepţiei astfel invocate, iar prin sentinţa civilă nr. 669/PI/LP din 10 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 30069/325/2012, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Timiş şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a trimis dosarul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în vederea soluţionării conflictului.
În considerentele acestei sentinţe, Tribunalul Timiş a reţinut că, văzând precizarea ulterioară a cererii principale, în raport de care trebuie stabilită şi competenţa de soluţionare a cauzei, cererea de stabilire a liniei de hotar, aşa cum o înţelege reclamanta, este subsidiară cererii care se tinde la recuperarea prejudiciului produs prin efectuarea lucrărilor de excavare pe terenurile reclamantei, ea devenind utilă în susţinerea alegaţiilor aferente primului demers, acelea că pârâta nu a respectat această delimitare, de altfel, preexistentă.
În consecinţă, în considerarea faptului că cererea a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 2 noiembrie 2012, legea de procedură aplicabilă este cea anterioară noului C. proc. civ., intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, astfel încât, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b), pragul valoric până la care judecătoria este competentă să judece, este de 500.000 RON, context în care competenţa de soluţionare nu revine tribunalului, ci judecătoriei. Chiar acceptând ideea acreditată de către Judecătoria Lugoj, în sensul că cererea principală, cu relevanţă în ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, este cea în grăniţuire, în aprecierea tribunalului, competentă să soluţioneze pricina rămâne tot aceasta.
Astfel, în acord cu prevederile alin. (5) al art. 6 din noul C. civ., dispoziţiile legii noi (ale C. civ.) sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia (chiar fără a mai sublinia că în speţă este discutabil dacă sunt avute în vedere situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., dat fiind că, potrivit precizărilor reprezentantului reclamantei, cel mai probabil lucrările de excavare care au creat prejudiciul şi au modificat linia de hotar s-au produs în cursul anului 2012), derivate (şi) din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Îndeplinirea acestei cerinţe în speţă este la adăpost de orice îndoială întrucât tocmai subzistenţa situaţiei stă la baza promovării şi susţinerii cererii.
S-a mai reţinut de către Tribunalul Timiş că unul dintre efectele plasării raportului juridic dedus judecăţii sub imperiul noului C. civ., este acela că actul normativ în discuţie abrogă prevederile invocate de către Judecătoria Lugoj în susţinerea admiterii excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe, respectiv art. 56 C. com. în temeiul căruia a reţinut natura comercială a litigiului, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de asemenea, fiind fără relevanţă întrucât a fost pronunţată în considerarea a cu totul altui context legislativ.
În consecinţă, Tribunalul Timiş a apreciat că în raport de obiectul şi natura pricinii nu este competent din punct de vedere material să o soluţioneze.
Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 28/PI/CC din 21 octombrie 2013, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj .
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, prin prisma conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, în raport de dispoziţiile art. 107 şi urm. raportat la art. 650 alin. (1) şi art. 665 alin. (1) C. proc. civ., Curtea este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă Judecătoria Lugoj, având în vedere următoarele considerente:
Competenţa materială a instanţei trebuie să se raporteze la obiectul acţiunii, respectiv la capătul de cerere principal care determină natura acţiunii.
Analizând cererea introductivă şi precizarea de acţiune formulată de reclamantă, Curtea a constatat că aceasta a înţeles să cheme în judecată pârâta în baza unei acţiuni în grăniţuire, care este o cerere de competenţa instanţei civile de la locul situării imobilelor ce se solicită a fi grăniţuite, indiferent dacă acţiunea se poartă între persoane fizice sau societăţi comerciale, cum este cazul în speţă.
Cât priveşte precizarea de acţiune formulată de reclamantă, prin care aceasta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri datorate exploatării terenului proprietatea sa, Curtea a constatat că acesta este un capăt de cerere accesoriu şi, care nu poate urma decât calea acţiunii determinată de capătul de cerere principal.
În plus, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Timiş, în raport de data introducerii acţiunii, valoarea despăgubirilor solicitate prin precizarea de acţiune este sub 500.000 RON, determinând de asemenea, competenţa judecătoriei ca primă instanţă, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel încât Judecătoria Lugoj este competentă să judece prezenta cauză în fond, aceasta fiind atât locul de situare al imobilelor din acţiune, potrivit art. 13 alin. (1) C. proce. Civ., cât şi instanţa competentă să judece după valoare, aşa cum a fost aceasta indicată prin precizarea de acţiune formulată de către reclamantă, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta SC T.C.R. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, ivit între Tribunalul Timiş şi Judecătoria Lugoj, în mod greşit Curtea de apel Timişoara a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj, cu motivarea că valoarea obiectului cauzei este sub 500.000 RON.
Instanța a omis a observa faptul că, în acţiunea sa, reclamanta a formulat nu numai cerere în grăniţuire, ci şi cerere în revendicare şi cerere în pretenţii, iar, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii la 550.000 RON.
„Atunci când acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii, fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate, acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”.
Curtea de Apel Timişoara trebuia să reţină deci că revendicarea este cea care stabileşte competenţa şi valoarea, fiind de peste 550.000 RON, ceea ce face ca Tribunalul Timiş să fie competent să soluţioneze cauza în primă instanţă, nu Judecătoria Lugoj.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având mai multe petite, respectiv: grăniţuire, revendicare şi pretenţii rezultând din exploatarea terenului revendicat.
În precizarea din Dosarul nr. 30069/325/2012 al Judecătoriei Lugoj, reclamanta a arătat că suprafaţa terenului revendicat este de 3,68 ha şi că valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât şi a produsului care a fost exploatat de pe teren şi anume roca existentă pe teren, urmând ca valoarea finală a terenului revendicat precum şi a valorii exploatării să fie stabilită de către un expert evaluator.
Instanţa care a judecat conflictul de competenţă a apreciat că cererea de chemare în judecată are caracter civil şi că litigiul este unul patrimonial, aceste aspecte fiind dezlegate cu putere de lucru judecat întrucât nu au fost criticate prin prezentele motive de recurs.
Recurenta critică decizia recurată numai din perspectiva aplicării art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. sub aspectul greşitei reţineri a cuantumului valorii obiectului pricinii, luând în consideraţie că, prin precizarea cererii de chemare în judecată, valoarea patrimonială a obiectului acţiunii fost evaluată de reclamantă la suma de 550.000 RON, ceea ce atrage competenţa tribunalului în soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Verificând precizarea realizată de reclamantă cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, aflată la dosarul Judecătoriei Lugoj, Înalta Curte constată că reclamanta a menţionat că valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât şi a produsului care a fost exploatat de pe teren şi anume roca existentă pe teren, fără a preciza valoarea terenului distinct de contravaloarea rocii extrase de pe teren.
Luând în considerare specificul obiectului prezentei cauze, în care terenul revendicat este în prezent exploatat, ceea ce determină şi solicitarea de despăgubiri pentru roca extrasă din terenul în litigiu, valoarea obiectului pricinii nu poate fi defalcată distinct pe capetele de cerere privind revendicarea şi pretenţii, acţiunea având în întregul său un caracter patrimonial.
Chiar dacă petitul principal al cererii de chemare în judecată este cel privind grăniţuirea, acţiunea are caracter patrimonial, în considerarea celorlalte două capete de cerere.
Astfel, art. 3 lit. i) al Legii nr. 146/1997 prevede că acţiunile în grăniţuire sunt neevaluabile în bani, adică nepatrimoniale, motiv pentru care se timbrează cu o taxă fixă de 19 RON, însă numai în cazul în care nu cuprind şi revendicarea unei porţiuni de teren.
Dacă însă cuprind şi revendicarea unei porţiuni de teren, acelaşi art. 3 lit. i) al Legii nr. 146/1997 prevede că se va adăuga şi taxa corespunzătoare valorii suprafeţei revendicate, deoarece acţiunea în revendicare are caracter patrimonial, potrivit art. 2 al Legii nr. 146/1997.
Ca atare, estimarea valorii obiectului pricinii se realizează în acest caz nu în raport de petitul principal al acţiunii, ci în raport de petitul privind revendicarea.
Reclamanta a menţionat că suprafaţa de teren revendicată este estimată la o valoare de 550.000 RON, conform precizării acţiunii din data de 12 iunie 2012, precizare pe care instanţa care a realizat regulatorul de competenţă nu a avut-o în vedere, câtă vreme a făcut referire la o valoare a obiectului acţiunii de 500.000 RON.
Luând în considerare această estimare şi în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revine tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei.
Pentru argumentele expuse anterior, constatând că este incident motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată în sensul că va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Admite recursul declarat de pârâta SC T.C.R. SRL împotriva sentinţei nr. 28/PI/CC din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o modifică în tot în sensul că:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2014. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 177/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
