ICCJ. Decizia nr. 3503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3503/2014
Dosar nr. 2867/45/2006
Şedinţa publică din 10 decembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamantul O.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Galaţi anularea dispoziţiei nr. 898 din 30 mai 2002 şi restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, str. Dr.C. nr. 18 (clădire şi 1437,5 m.p. teren) sau plata echivalentului bănesc.
În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că pârâta i-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pe considerentul că este vorba de un imobil nou ca urmare a unor transformări radicale, deşi, în realitate, acest bun a suferit de-a lungul timpului, doar diverse reparaţii.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 761 din 06 noiembrie 2003 a admis acţiunea şi drept consecinţă a dispus anularea dispoziţiei atacate şi restituirea în natură a imobilului în discuţie, luând act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că imobilul revendicat, situat în Iaşi str. P. (actualmente Dr.C.) nr. 18, a fost dobândit la data de 20 iunie 1935, prin vânzarea-cumpărarea de către G.A., decedată în anul 1983, al cărui unic moştenitor este reclamantul.
Din matricola secţiei financiare Iaşi privind impozitul pe clădiri a rezultat că în perioada 1942-1951, clădirea a fost ocupată, la parter, de un chiriaş (3 camere cu 2 dependinţe) şi proprietar (2 camere şi o dependinţă) iar la etaj, de un alt chiriaş (3 camere şi o dependinţă) şi proprietar (4 camere şi 3 dependinţe).
În anul 1953, fostul Sfat Popular al oraşului Iaşi a autorizat Direcţia Regională CFR Iaşi să efectueze lucrări de reparaţii la două corpuri de clădire, situate în str. P. nr. 18-20.
Potrivit raportului de expertiză aceste lucrări se încadrează în categoria reparaţiilor capitale dar nu reprezintă decât 44,77% din structura clădirii, care nu a suferit modificări esenţiale.
Lucrările noi constituie, preponderent, întreţinere curentă şi consolidări, iar suprafaţa corpului anexă, edificat ulterior, este de numai 34,56 m.p. (faţă de suprafaţă iniţială de peste 500 m.p.) astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 18.4 din H.G. nr. 498/2003 şi nu ale art. 18.3 din acelaşi act normativ.
Datele consemnate într-un certificat din luna iunie 1994 referitoare la distrugerea completă a clădirii sunt infirmate prin sentinţa civilă nr. 4025/1957 a Tribunalului Popular Iaşi prin care a fost respinsă cererea secţiei financiare Iaşi de a se trece în proprietatea statului imobilul.
Reclamantul şi A.F. au beneficiat de reconstituirea terenului în suprafaţă de 1400 m.p. în baza Legii nr. 18/1991 dar ulterior titlul de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. În prezent acest teren este liber şi poate fi restituit reclamantului.
Curtea de Apel Iaşi prin decizia civilă nr. 1135 din 30 iunie 2004 a admis apelul declarat de pârâtă precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii M.C., M.R., M.Cr., M.G., C.A., C.S., P.M., G.I., G.M., G.A., M.G., C.T., T.M. şi S.A., schimbând în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
Instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei pronunţate că intervenienţii, în calitate de chiriaşi au susţinut că prin decizia civilă nr. 2161/1998 Curtea de Apel Bacău a clarificat irevocabil situaţia juridică a imobilului solicitat de reclamant, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966 la cererea fostei Întreprinderi de Gospodărire a Locuinţelor, formulată la 12 iulie 1968.
Că în anul 1954 acelaşi imobil fusese repartizat Direcţiei Regionale CFR Iaşi clădirea fiind degradată cu o mare cantitate de moloz din dărâmături şi fără acoperiş, plafoane, tâmplărie, duşumele, sobe, instalaţii electrice şi sanitare.
Valoarea lucrărilor pentru realizarea construcţiei şi a instalaţiilor existente a totalizat, în anul 1953, suma de 1.383.780 RON iar prin decizia civilă nr. 2161/1998 Curtea de Apel Bacău a stabilit că valoarea lucrărilor de construcţii noi la imobil reprezintă 64,55% din structura acestuia, ceea ce înseamnă că este un imobil nou care nu poate fi restituit în natură, ci doar prin echivalent.
Reclamantul a declarat recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 2752 din 15 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a casat decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului. Totodată a constatat nul recursul declarat de intervenienţi.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de recurs a reţinut că primul recurs soluţionat irevocabil de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 2161/1998 a avut ca obiect acţiunea reclamantului în revendicarea imobilului situat în str. Dr.C. nr. 18 format dintr-o construcţie şi terenul aferent de 1400 m.p. acţiune care a fost respinsă pe considerentul că, în perioada 1953-1954 construcţia respectivă a suferit modificări structurale şi funcţionale care au transformat-o într-o construcţie nouă, concluzie ce s-a bazat pe o expertiză tehnică de stabilire a ponderii lucrărilor noi.
Ulterior, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei prin care s-a pronunţat asupra notificării sale cu privire la imobilul revendicat în precedentul proces, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Soluţionarea ultimei cereri deduse judecăţii presupunea în primul rând stabilirea situaţiei construcţiei solicitate, respectiv dacă lucrările efectuate în perioada 1953-1954 au transformat-o sau nu într-un imobil nou, în raport de imobilul preluat abuziv, conform criteriilor prevăzute de art. 18.3 şi 18.4 din H.G. nr. 498/2003 publicată anterior sentinţei Tribunalului Iaşi.
A mai arătat instanţa de recurs că în acest context concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bacău în primul litigiu era irelevantă deoarece starea clădirii revendicate nu a fost analizată potrivit criteriilor menţionate, elaborate ulterior.
Aceleaşi criterii apar în considerentele sentinţei Tribunalului Iaşi, dar după cum rezultă din obiectivele stabilite de instanţă, nu au fost avute în vedere de expert la întocmirea raportului suplimentului de expertiză tehnică.
Pe de altă parte Curtea de Apel Iaşi a omis să se pronunţe asupra capătului subsidiar privind acordarea de despăgubiri băneşti corespunzător valorii imobilului, deşi până la data chemării în judecată pârâta nu a făcut o ofertă de restituire prin echivalent aşa cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cauză au declarat recurs şi intervenienţii fără să-şi precizeze numele şi fără să semneze cererea care poartă o singură semnătură indescifrabilă aparţinând probabil apărătorului acestora.
În rejudecare cauza s-a înregistrat sub nr. 2867/45/2006 pe rolul Curţii de Apel Iaşi însă prin încheierea nr. 10317 din 13 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a strămutat cauza la Curtea de Apel Galaţi.
La această instanţă s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice cu obiectivele indicate de către instanţa de recurs.
Prin decizia civilă nr. 467A din 27 decembrie 2007, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Iaşi cât şi cererile de intervenţie formulate de intervenienţi în interesul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 761 din 06 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 10441/2002.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Atât Primăria Municipiul Iaşi cât şi intervenienţii au criticat sentinţa sub aspectul greşitei aplicări a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte construcţia şi a greşitei restituiri a suprafeţei de teren de 1437,5 m.p. mai mare decât cea prevăzută în actul de proprietate al autorilor reclamantului.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv la data de 09 iulie 1952 în temeiul art. 1 din Decretul nr. 111/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 4025 din 05 noiembrie 1957 pronunţată de fostul Tribunal Popular Iaşi, s-a admis apelul declarat de autoarea reclamantului şi s-a respins cererea secţiei financiare de trecere în proprietatea statului a imobilului construcţie şi teren din str. P. nr. 18, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de respectivul decret.
Susţinerea Primăriei că imobilul a trecut la stat în baza Decretului nr. 712/1966 nu a fost dovedită cu nici un act.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât în forma iniţială cât şi după modificarea prin Legea nr. 247/2005 se prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform acestei legi.
Cu privire la incidenţa sau nu a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nemodificată, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că situaţia din speţa de faţă nu se încadrează în acest text.
Referitor la construcţie, atât din raportul de expertiză efectuat la prima instanţă de către expertul B. cât şi din raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului la recomandarea instanţei de casare, a reieşit că actualul imobil nu este unul nou în sensul arătat de art. 18 lit. c) din Legea nr 10/2001. Chiar dacă în adresa din 5 februarie 1995 a Arh. Statului se face vorbire de imobil complet distrus şi teren viran de 855 m.p., trecut la stat, dintr-o altă adresă nr. 329/1995 a Regionalei CFR se desprinde concluzia că în 1953-1954 pe teren se afla o clădire, cu etaj, din zidărie de ceramică, fără acoperiş plafoane, tâmplărie, duşumele, instalaţie electrică şi sanitară şi cu o mare cantitate de moloz. Totodată din foaia matricolă nr. 2 pe anii 1942-1951 a secţiei financiare Iaşi a reieşit că acest imobil era ocupat de chiriaşi.
Experţi au avut în vedere şi conţinutul lucrărilor din autorizaţia eliberată de Sfatul Pop. Iaşi atât pentru imobilul de la nr. 18 cât şi cel de la nr. 20.
Concluziile consilierului expert S.M. propus de către intervenienţi privind procentul mai mare al construcţiilor noi în comparaţie cu cele vechi nu pot fi reţinute deoarece nu se coroborează cu părerea nici unui expert numit de către instanţe.
În ceea ce priveşte terenul atât prin decizia civilă a Fostului Tribunalului Iaşi nr. 4025/1957cât şi din decizia nr. 1271/1959 a fostului Comitet Executiv, împreună cu memoriul justificativ rezultă că terenul aferent imobilului nr. 18 este de 1437,53 m.p. care nu face obiectul Legii fondului funciar.
Faptul că prin hotărâre judecătorească - sentinţa civilă nr. 17320/2000 a Judecătoriei Iaşi rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 622/2001 a Tribunalului Iaşi - s-a anulat titlul de proprietate emis reclamantului în baza Legii nr. 18/1991 pentru această suprafaţă nu poate constitui autoritate de lucru judecat pentru că, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 nemodificată, persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor care până la intrarea în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, pot solicita indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau echivalent, în condiţiile acestei legi.
Refuzul Primăriei de a restitui terenul reclamantului cu motivarea că acesta intră sub incidenţa Legii fondului funciar nu este justificat.
Faptul că acest teren reprezintă curtea comună şi cu imobilul de la nr. 20 de asemenea nu poate constitui un impediment în baza Legii nr. 10/2001 în restituirea fostului proprietar.
De asemenea nu constituie un impediment în restituirea în natură a construcţiei nici faptul că o parte din apartamente au fost cumpărate de către chiriaşi. Intervenienţii în interesul pârâtei nu se pot prevala tocmai de culpa pârâtei care a procedat la vânzarea acestor spaţii deşi reclamantul încă din 1991 a solicitat restituirea în natură.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Iaşi şi intervenienţii M.G., B.M.B., B.T., G.I., G.M., M.C., M.Cr., M. (C.) G., M.R. şi C.A.
Primarul Municipiului Iaşi, a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 - art. 2 - reţinând că imobilul a fost preluat în perioada de referinţă prevăzută în mod expres de lege.
Imobilul în litigiu a fost părăsit de foştii proprietari începând cu anul 1942 până în anul 1957, perioadă în care a fost distrus în proporţie de 80%, fiind afectat de cutremurul din 1940 şi de bombardamente.
S-a susţinut că instanţa a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care s-a făcut dovada că lucrările efectuate la imobil nu au fost simple lucrări de reparaţie şi îmbunătăţiri, ci lucrări care au modificat structura acestuia, fiind de fapt un nou imobil.
În mod greşit instanţa a dispus restituirea unei suprafeţe de 1437,50 m.p. în condiţiile în care din actul de proprietate al numitei A.G. rezultă că suprafaţa de teren era de 1343,70 m.p. iar din certificatul nr. 736/1995 eliberat de Arhivele Naţionale rezultă că terenul viran aferent construcţiei era de 855,70 m.p.
Intervenienţii M.G., B.M.B., B.T., G.I., G.M., M.C., M.C., M. (C.) G., M.R. şi C.A. au criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. formulând trei cereri de recurs în care au dezvoltat următoarele argumente:
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 s-a susţinut că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că nu au fost respectate dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun obligaţia de a stabili pe deplin situaţia de fapt pentru o corectă aplicare a legii.
Instanţa a înlăturat în mod nejustificat concluziile consilierului expert judiciar ing. S.M. şi a omologat raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic C.B., fără a observa că toate analizele efectuate au avut un caracter ipotetic, nefiind lămurite pe deplin aspectele care au constituit obiective ale expertizei.
În susţinerea criticii fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa nu a motivat de ce au fost înlăturate probele administrate în cauză şi care fac dovada că imobilul în litigiu este unul nou în raport de cel preluat; nu a analizat noţiunea de „imobil nou” şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în forma de la acea dată).
Hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept, neexistând un raţionament juridic care să sprijine soluţia pronunţată, cuprinzând doar o simplă enumerare a probelor administrate.
Hotărârea nefiind motivată, în fapt şi în drept, încalcă şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană care garantează dreptul la un proces echitabil.
Raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa a încălcat şi aplicat greşit legea, respectiv dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat reprezentat de decizia nr. 2161 din 21 decembrie 1998 a Curţii de Apel Bacău care a statuat că imobilul a suferit modificări structurale şi funcţionale iar construcţia actuală nu mai este identică cu cea iniţială, lucrările de reconstituire reprezentând un procent de 64,55%.
Principiul efectului pozitiv al lucrului judecat este în concordanţă şi cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră principiul securităţii raporturilor juridice.
În prezenta cauză s-au administrat probe care fac dovada deplină că imobilul era o ruină la sfârşitul războiului, urmare cutremurului şi bombardamentelor, prezentând doar zidurile exterioare, iar lucrările efectuate au depăşit 80% din valoarea imobilului, realizându-se şi o recompartimentare, situaţie reținută şi în prima judecată.
Instanța în mod nelegal a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat de expert C.B. care a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 18.3 şi 18.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care valoarea lucrărilor este foarte mare.
Deşi experta a reţinut că „imobilul are o configuraţie actuală identică cu cea dinainte de vânzarea din 1935, aşa cum rezultă dintr-o schiţă a proprietăţii lui B.S., proprietar anterior faţă de familia A. nu a anexat niciun plan al clădirii în starea anterioară pentru a fi comparat cu cel actual iar în configuraţia schematică efectuată pe etape de expert, schiţele pentru anii 1952 şi 1954 au un caracter ipotetic.
Concluzia expertei că la imobil, în raport de forma iniţială, s-au adăugat corijări de zidărie şi beton ce reprezintă 1% din suprafaţa inițială, nu este susținută de vreo dovadă care să servească la compararea suprafeţelor.
Mai mult, planurile releveu, anterioare şi actuale, duc la concluzia că imobilul are o altă structură funcţională.
Potrivit dispoziţiilor art. 18.3 din Normele metodologice suntem în prezenţa unui imobil nou în situaţia în care s-au adăugat volume din alte materiale ce reprezintă 50% din suprafaţa construită iniţial.
Ori, în cauză s-a făcut dovada că imobilul a fost reconstruit în totalitate, volumul de materiale adăugate imobilului iniţial reprezentând peste 50% din construcţia iniţială.
Au invocat intervenienţii că, fiind cumpărători de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995, sunt titularii unui „bun”, care trebuie protejat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Au arătat intervenienții că soluţia instanţei în ce priveşte restituirea suprafeţei de teren de 1437 m.p. nu este motivată, nefiind analizate înscrisurile depuse prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
În acest sens, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 iunie 1935, de la M.S. şi M.B. se transmitea în proprietatea G.A. imobilul din Iaşi, str. P. nr. 18 „în starea şi îngrăditura lui actuală şi aşa cum este ridicat în act”. Planul de situaţie al proprietăţii moştenitorilor B., respectiv schiţa despre care face vorbire actul autentic a reprezentat îngrăditura imobilului-construcţie care are o suprafaţă de aproximativ 850 m.p., iar această împrejurare este confirmată de certificatul din 28 iulie 1994 emis de Arhivele Statului.
Rezultă că suprafaţa ce a aparţinut G.A. este de 855 m.p., în acest sens stând şi actele primare de proprietate, precum şi actul de trecere în patrimoniul statului, respectiv încheierea din data de 9 iulie 1952.
Acest act reprezintă ceea ce legea defineşte ca fiind actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus preluarea abuzivă.
De altfel, decizia nr. 4025/1957, în care apare menţiunea cu privire la cei 1437,53 m.p., nu se coroborează cu niciun alt înscris. Dimpotrivă, în adresa din 15 octombrie 1957, Sfatul popular Iaşi comunica Direcţiei regionale CF Iaşi că „în evidenţele noastre figurează ca teren naţionalizat terenul din str. P. nr. 18, proprietatea G.A., în suprafaţă de 855 m.p.”. Aceeaşi adresă menţionează că terenul de la nr. 20 nu se află în evidenţele Sfatului Popular, iar în urma verificărilor făcute rezultă că acesta este proprietatea lui M.M.
Nu este lipsit de importanţă, prin prisma recursului declarat de M.G. cu privire la nelegalitatea deciziei în ceea ce privește restituirea terenului, faptul că această recurentă, aşa cum se menţionează în certificatul de moştenitor din 6 iunie 2005 şi din 8 august 2003, este beneficiara suprafeţei indivize de 133,49 m.p., situată în intravilanul municipiului Iaşi, str. Dr.C. nr. 20, suprafaţă pe care se află imobilul cu acelaşi număr.
Această împrejurare dovedeşte odată mai mult faptul că şi imobilul vecin, cel de la nr. 20, beneficia de o curte proprie, astfel încât împrejurarea că avea comun cu construcţia din Dr.C. nr. 18 o cale de acces nu poate permite recunoaşterea, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, a unui drept şi cu privire la proprietatea de la nr. 20.
Mai mult, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi ale Normelor metodologice de aplicare ale legii, identificarea suprafeţei de teren era obligatorie, în condiţiile în care instanţa urma să aibă în vedere împrejurarea că acest teren poate fi liber sau afectat de detalii de sistematizare, care ar fi de natură să ducă la o altă soluţie în ceea ce priveşte restituirea.
Motivarea Curţii de Apel Galaţi - în conformitate cu care faptul că există o curte comună a două imobile distincte (cel de la nr. 18, care formează obiectul prezentei cauze şi cel de la nr. 20) nu poate fi considerată un impediment la restituire, nu este legală. Reclamantul O.G. nu justifică drept decât prin autoarea sa, A.G., persoană care nu a avut în proprietate decât construcţia situată în str. P. nr. 18, sens în care, dacă s-ar primi ca legal punctul de vedere al instanţelor anterioare ar opera o restituire cu privire la o persoană ce nu justifică drept, pe fosta proprietate M.M.
O altă critică a vizat greşita soluţionare a cauzei în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iaşi şi nu cu Municipiul Iaşi prin primar sau Primarul Municipiului Iaşi.
S-a susţinut că prevederile art. 18 din Normele metodologice trebuiesc interpretate în sensul că o construcţie devine nouă în raport de lucrările efectuate (volum şi importanţă) sau în raport de schimbarea destinaţiei.
Din raportul de expertiză efectuat rezultă cu evidenţă că valoarea lucrărilor efectuate depăşea valoarea construcţiei.
Instanţa a ignorat concluziile expertizei efectuate în acţiunea în revendicare şi constatând că există contradicţie cu expertiza efectuată în prezenta cauză avea obligaţia să dispună efectuarea unei noi expertize.
S-a criticat decizia şi sub aspectul neanalizării incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că în cauză nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare iar acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor este pe rolul instanțelor, având termen de 26 februarie 2009, iar în raport de data formulării acţiunii aceasta este prescrisă conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 12 iunie 2009, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2146/121/2009 al Tribunalului Galaţi, având ca obiect constarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea din 22 octombrie 2014, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol, constatând că prin decizia nr. 3599 din 12 septembrie 2013 s-a soluţionat irevocabil cauza având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente comune:
Se constată că prin decizia de casare nr. 2752 din 15 martie 2006, Înalta Curte a statuat că în mod nelegal instanţa de apel a respins contestaţia prin raportare la decizia nr. 2161/1998 a Curţii de Apel Bacău, care a avut ca obiect o acţiune în revendicare.
Înalta Curte a statuat că soluţionarea prezentei cauze având ca obiect contestație împotriva dispoziţiei prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, presupune în primul rând stabilirea situaţiei construcţiei, respectiv dacă lucrările efectuate în perioada 1953-1954 au transformat-o sau nu într-un imobil nou, conform criteriilor prevăzute de art. 18.3 şi 18.4 din H.G. nr. 493/2003, neavând relevanţă concluzia din prima judecată, având ca obiect revendicare, întrucât în acea cauză starea clădirii nu a fost analizată potrivit criteriilor din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, elaborate ulterior.
Că aceste criterii deşi apar în considerentele sentinţei Tribunalului Iaşi nu au fost avute în vedere de expert la întocmirea raportului şi suplimentului de expertiză tehnică.
Se constată că în rejudecare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice în construcţii având obiectivele stabilite prin raportare la dispoziţiile art. 18.3 şi 18.4 din Normele metodologice, respectiv de a se stabili dacă lucrările efectuate la imobilul preluat l-au transformat pe acesta într-un imobil nou.
Obiecţiunile propuse de către „părţi” prin care s-a solicitat a se stabili dacă la data preluării imobilul era complet distrus (raportat la art. 10 alin. (4) şi (5) invocat prin motivele de apel) a fost respins de către instanţă.
De asemenea, în cauză nu s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice topografice pentru identificarea exactă a suprafeţei de teren ce a aparţinut autoarei reclamantei, în raport de acele de proprietate, de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi susţinerile pârâtei şi intervenienţilor care contesta întinderea dreptului de proprietate.
Raportarea expertizei C.B. la ordinul nr. 77 din 8 februarie 1994 şi prin care s-a identificat terenul ca fiind situat în T 23 P 711, în suprafaţă de 1480 m.p. este greşită întrucât în baza acestui ordin s-a emis titlul de proprietate nr. 182600/1994 însă care a fost anulat prin sentinţa nr. 17320/2000 a Judecătoriei Iaşi, irevocabilă.
De asemenea, raportarea expertei C.B. în determinarea suprafeţei de teren, la un alt raport de expertiză tehnică efectuat în anul 2002 este greșită, experta având obligaţia să efectueze lucrarea tehnică în baza propriilor constatări şi în baza probelor administrate în prezenta cauză.
În raport de actele de proprietate, de menţiunile efectuate în evidenţele autorităţilor publice privind situaţia imobilului era obligatorie a se efectua o expertiză topometrică pentru identificarea exactă a suprafeţei de teren ce a aparţinut autoarei reclamatei, instanţa urmând a face aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză - art. 22 - după o analiză logico-juridică a situației de fapt şi a actelor juridice constatate.
Instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt şi de drept, deşi avea această obligaţie în baza dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. şi a efectului devolutiv a apelului, raportat şi la criticile invocate de către apelanţi care au privit atât întinderea suprafeţei de teren restituire cât şi faptul că imobilul care a aparținut autoarei reclamantei a fost distrus - art. 10 alin. (4) iar prin lucrările efectuate care au presupus chiar fundaţii noi şi noi elemente de zidărie s-a realizat un nou imobil, volumul materialelor adăugate depășind valoarea imobilului la data preluării.
Faptul că o parte din suprafaţa de teren restituită reprezintă curtea imobilului de la nr. 20 a fost apreciată în mod nelegal ca nerelevantă în condiţiile în care nu s-a stabilit întinderea proprietăţii la momentul preluării, în raport de actele de proprietate şi prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 atunci când a reţinut că înstrăinarea părţilor din imobil către foştii chiriaşi nu constituie un impediment la restituirea în natură, dovada constatării nulităţii acestor contracte făcându-se doar în faţa judecării prezentului recurs.
Hotărârea instanţei de apel nu este motivată în fapt şi în drept, raportat la obiectul judecăţii, de apărările şi susținerile părţilor, nefiind argumentată logic şi juridic soluţia pronunţată, criticile formulate în apel nefiind analizate în totalitate şi prin raportare la dispoziţiile legale invocate de părţi: art. 10 alin. (4) şi (5), art. 22, art. 18 lit. c).
În ce priveşte critica invocată de către Primarul Municipiului Iași în sensul că imobilul nu a fost preluat în perioada de referinţă a legii şi astfel nu sunt incidente dispoziţiile art. 22, aceasta este nefondată, în cauză fiind dovedit că imobilul a fost preluat după data de 6 martie 1945 iar faptul că după bombardamentele din 1940 nu a mai fost eventual locuit, nu are relevanţă.
Nefondată este şi critica invocată de către intervenienţi în sensul incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil că nu au relevanţă concluziile din prima judecată având ca obiect acţiune în revendicare, şi prin care s-a reţinut că imobilul este unul nou raportat la volumul lucrării efectuate, analiza noţiunii de imobil nou urmând a se realiza prin raportare la criteriile prevăzute de art. 19 din lege şi de Normele metodologice.
Critica privind greşita reţinere a calităţii procesuale a Primăriei Iaşi prin primar este nefondată în raport de data soluţionării cauzei.
Primăria Iaşi avea calitate procesuală, deoarece la momentul înregistrării acţiunii, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar raportul juridic izvorât din aplicarea acestei legi ia naştere între entitatea obligată la restituire şi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Deşi, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale localităţii în care funcţionează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire, prin art. 20 alin. (3) din lege.
Acest text, anterior modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, dispunea „În cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti".
Deoarece, potrivit textului citat, primăria era entitatea obligată la restituire, iar în cazul primăriei, prin lege, abilitat să emită dispoziţia ca organ de conducere era numai primarul, notificările formulate de reclamant au fost adresate primăriei, iar aceasta, ca unitate deţinătoare notificată, avea calitate procesuală pasivă în acţiunea formulată în temeiul art. 24 alin. (7) din lege.
Prin art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unităţii administrativ-teritoriale, însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În drept, sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele (art. 19 din Legea nr. 215/2001), adică unităţile administrativ teritoriale.
Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, anume primarii ori prefecţii, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ.
Este real că legiuitorul, cu ocazia adoptării diverselor acte normative, nu a fost consecvent în folosirea aceloraşi termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public ori cu privire la reprezentanţii legali ai acestora, însă, instanţelor judecătoreşti, în baza rolului activ, le revine obligaţia de a califica şi reţine „denumirea" acestor persoane juridice pe care o apreciază a fi cea mai indicată în raport de litigiul dedus judecăţii şi de actele normative apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Este şi cazul Legii nr. 10/2001, în care, de exemplu, în cuprinsul art. 20, prin care se reglementează modalităţile în care persoanele juridice sunt obligate la restituire, la alin. (3) se menţionează „în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti (adică a reprezentanţilor lor legali).
Or, prin dispoziţia legală menţionată, legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de „primărie" pentru a desemna „persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului", comuna, oraşul sau municipiul, şi nu o aşa-zisă „structură funcţională".
Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
De altminteri, din cuprinsul întregului act normativ, rezultă cu evidenţă, că, în această procedură, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o „dispoziţie motivată", intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, în nici un caz de a stabili o „obligaţie, în nume propriu".
Critica privind greşita menţionare a faptului că sentinţa nr. 761 din 6 noiembrie 2003 a fost pronunțată de Judecătoria Iaşi în loc de Tribunalul Iaşi, deşi fondată nu se subscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind o evidentă eroare materială care poate fi îndreptată din oficiu sau la cerere, după procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Iaşi şi de intervenienţii M.G., B.M.B., B.T., G.I., G.M., M.C., M.Cr., M. (C.) G., M.R. şi C.A., împotriva deciziei nr. 467A din 27 decembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3502/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1817/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
