ICCJ. Decizia nr. 1877/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1877/2014
Dosar nr. 4492/30/2013
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, SC F. SRL a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 1163 din 20 octombrie 2004 a Tribunalului Timiş, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii contestaţiei formulate de contestatoarea G.E. împotriva dispoziţiei nr. 1363 din 14 iunie 2004 emise de Primarul Municipiului Timișoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1912 din 05 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4492/30/2013 a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de revizuire, invocată de către intimata G.E. şi a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta SC F. SRL.
Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire, tribunalul a reţinut că, raportat la motivul de revizuire precizat de către revizuentă, la termenul din 07 iunie 2013 (art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) și faţă de împrejurarea că nu există o hotărâre care să fi declarat fals înscrisul, revizuenta prevalându-se, în promovarea căii extraordinare de atac, de decizia civilă nr. 2422 din 27 noiembrie 2012 a Curţii de Apel ce i-a fost comunicată de către Municipiul Timişoara la data de 27 februarie 2013, nu există argumente pentru a reţine că cererea de revizuire a fost depusă cu nesocotirea termenului prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
În ce privește litigiul de fond în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, instanța a reținut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 20 octombrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 5515/C/2004, Tribunalul Timiş a admis contestaţia formulată de contestatoarea G.E. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara, a anulat dispoziţia nr. 1363 din 14 iunie 2004 şi a obligat Primarul Municipiului Timişoara să emită o nouă dispoziţie, prin care să se dispună restituirea în natură a apartamentelor situate în imobilul înscris în CF nr. xx nr. top. T1, care nu au fost vândute până în prezent şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate foştilor chiriaşi.
Prin decizia civilă nr. 320 din 14 februarie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 10669/C/2004, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de Primarul Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1163/2004 pronunţate de Tribunalul Timiş şi a respins cererea de intervenţie în interesul apelantului, formulată de SC F. SRL
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că asupra imobilului înscris în CF nr. xx Timişoara, cu nr. top T1, situat administrativ în Timişoara, este înscrisă F.M., una şi aceeaşi persoană cu F.M. născută P., care este fiica defunctei P.E. Aceasta a decedat la data de 5 martie 1966, având ca moştenitori pe soţul său F.P., decedat la data de 1 iulie 1973, precum şi pe fiica sa G.E.
Calitatea de moştenitoare a petentei este stabilită prin certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar şi a fost analizată de instanţele judecătoreşti în cadrul altor procese, unde s-a stabilit irevocabil că imobilul din CF nr. xx Timişoara, precum şi alte imobile care au aparţinut antecesorilor petentei, au trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, respectiv că petenta este unica moştenitoare legală a defuncţilor P.E. şi F.M., în calitate de nepoată de fiică, respectiv fiică.
În atare situaţie, apelul a fost respins ca nefondat. Totodată, a fost respinsă şi cererea de intervenţie în interesul Primarului, formulată de către SC F. SRL, întrucât aceasta nu justifică interes în cauză.
Cu privire la cererea de intervenție s-a reținut că, din cuprinsul contractului de închiriere rezultă că acesta s-a încheiat între Primărie şi intervenientă în anul 1999, pe termen de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire, însă în situaţia soluţionării corecte a notificării depuse de petenta G.E. va putea fi reziliat sau preluat acest contract de închiriere, însă în momentul de faţă această intervenientă nu are un interes actual de a interveni în prezentul proces.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi intervenienta SC F. SRL Timişoara, recursurile fiind respinse prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie. Referitor la recursul declarat de SC F. SRL s-a reținut că, având în vedere considerentul reţinut de instanţă - lipsa interesului actual de a interveni în proces, criticile din recurs formulate de SC F. SRL Timişoara nu puteau viza decât acest aspect şi nu critici vizând fondul cauzei.
Tribunalul învestit cu soluţionarea cererii de revizuire a reţinut că lipsa calităţii de parte în dosarul de fond (ca urmare a faptului că cererea de intervenţie în interesul apelantului nu a fost încuviinţată nici măcar în principiu) nu îndrituieşte SC F. SRL la promovarea cererii de revizuire, chiar dacă aceasta invocă interesul său în momentul de faţă în prelungirea locaţiunii asupra spaţiului retrocedat.
În subsidiar, tribunalul a reţinut că motivele invocate de către revizuentă în motivarea căii extraordinare de atac nu se subsumează situaţiei prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., neputându-se reţine că hotărârea supusă revizuirii s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.
Împotriva sentinţei au declarat apel revizuenta SC F. SRL și intimații Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Prin decizia nr. 185 din 4 decembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
Referitor la apelul declarat de revizuenta SC F. SRL, instanța de apel a reținut că revizuenta a învederat că înţelege să indice ca temei al cererii dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., întrucât certificatul de calitate de moştenitor al intimatei G.E. este nul, nulitatea fiind constatată prin decizia civilă nr. 2422 din 27 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara.
Susţinerile potrivit cărora acesta este temeiul de drept invocat au fost reiterate de revizuentă pe calea concluziilor scrise depuse în termenul de amânare a pronunţării.
În consecinţă, în mod neîntemeiat susţine revizuenta apelantă că prima instanţă ar fi ignorat alte temeiuri de drept cu care ar fi fost învestită (art. 322 pct. 5, 7 C. proc. civ.), referirea la aceste motive de revizuire, după ce instanţa s-a pronunţat în limita sesizării sale cu respectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., echivalând cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În continuare, instanţa de apel reţine că revizuenta nu a fost parte în Dosarul nr. 5515/C/2004 al Tribunalului Timiş, dosar în care a fost pronunţată sentinţa a cărei revizuire se cere (nr. 1163 din 20 octombrie 2004).
Împotriva sentinţei a declarat apel Primarul Municipiului Timişoara, iar revizuenta din prezenta cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, justificându-şi interesul prin contractul de închiriere încheiat cu primăria şi prin dreptul de preemţiune la cumpărare (fila 16 Dosar nr. 10669/C/2004 al Curţii de Apel Timişoara).
Prin decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Timişoara a respins atât apelul pârâtului, cât şi cererea de intervenţie.
După cum rezultă din considerentele deciziei, cererea de intervenţie nu a fost respinsă ca o consecinţă a respingerii apelului declarat de partea în interesul căreia a intervenit, ci pentru că intervenienta nu justifică un interes actual în cauză.
În fine, recursurile declarate de pârât şi de intervenientă împotriva sus-menţionatei decizii au fost respinse prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 16578/1/2005.
Rezultă, astfel, că în mod legal a reţinut prima instanţă că, urmare a neîncuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, revizuenta din prezenta cauză nu a dobândit calitatea de parte în dosarul de fond.
Şi aceasta, pentru că nu este suficient ca o persoană (fizică sau juridică) să formuleze o cerere de intervenţie pentru a dobândi calitatea de parte în proces, câtă vreme justificarea acestei calităţi presupune îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea acţiunii civile, interesul actual fiind una dintre ele.
Contrar susţinerilor revizuentei apelante, instanţa de recurs nu confirmă nici măcar indirect faptul că instanţa de apel ar fi respins pe fond cererea de intervenţie (susţinere contrazisă de asemenea de considerentele hotărârii dată de Curtea de Apel Timişoara), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respingând recursul intervenientei întrucât criticile acesteia au vizat fondul cauzei şi nu considerentul reţinut de instanţa de apel - lipsa interesului actual în a interveni în proces.
Corespunde realităţii că prima instanţă s-a pronunţat atât asupra excepţiei lipsei interesului revizuentei (invocată de intimata G.E.) cât şi asupra fondului cererii, însă din simpla examinare a considerentelor sentinţei atacate rezultă cu evidenţă această modalitate în care tribunalul a înţeles să se pronunţe în cauză, nefiind creată vreo confuzie, cum neîntemeiat susţine revizuenta-apelantă.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa de apel a reținut, în esență, că motivul de revizuire invocat (art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) nu este întrunit în cauză, deoarece, pe de o parte, certificatul de calitate de moştenitor a fost cercetat în mai multe rânduri în raport cu infracţiunile de fals, stabilindu-se că fapta nu există, în acest sens fiind şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în Dosarul nr. 8373/P/2007 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, iar pe de altă parte, nu este îndeplinită condiția ca înscrisul apreciat a fi fals să fie determinant pentru pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere.
Cu privire la apelul declarat de intimaţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, instanţa de apel a reţinut că interpretarea dispoziţiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. permite calificarea căii de atac astfel promovată ca având natura unei aderări la apelul revizuentei. Constatând faptul că intimații susțin critici identice cu cele aduse de revizuentă soluţiei date de tribunal fondului cauzei, instanța de apel a apreciat că nu se impune reluarea considerentelor reținute anterior pentru respingerea apelului revizuentei.
Împotriva deciziei nr. 185 din 4 decembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs revizuenta SC F. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ
În susținerea acestor motive de recurs, recurenta arată că instanţa de apel, în litigiul de fond finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu a respins cererea de intervenţie ca fiind inadmisibilă (soluţie ce se dă în faza admisibilităţii în principiu premergătoare pronunţării pe fond asupra cererii de intervenţie), ci cererea de intervenţie a fost respinsă ca neîntemeiată. Mai mult, interpretând sintactico-morfologic considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 320/2005, reiese că acea cerere de intervenţie a fost respinsă pe fond, după o prealabilă încuviinţarea în principiu a acestei cereri (iar constatarea de către instanţa de apel cum că „SC F. SRL nu avea un interes actual de a interveni în proces” la acea dată şi pronunţarea soluţiei de respingere a apelului ca neîntemeiat, a fost ca urmare a respingerii apelului principal promovat de Primăria Timişoara).
Recurenta consideră că ar putut dobândi calitatea de parte în proces (şi nu ar fi fost menţionată în dispozitivul deciziei), numai în condiţiile încuviinţării în principiu a cererii sale de intervenţie.
Susține că acest aspect este confirmat în mod indirect chiar prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care se menţionează că recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (neinvocându-se de către instanţă o lipsă a calităţii procesuale active de a promova calea de atac a recursului), şi nu pentru că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat pe admisibilitatea cererii de intervenţie.
În realitate, prin intermediul intervenţiei accesorii, terţul nu formulează decât apărări în sprijinul părţii în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunţarea unei hotărâri în favoarea acesteia din urmă.
Intervenţia accesorie nu este decât o simplă apărare, astfel încât terţul intervenient accesoriu nu are posibilitatea formulării acestei cereri pe cale principală, prin declanşarea unui litigiu distinct, ci numai pe cale incidentală, într-un proces în curs de desfăşurare. De asemenea, intervenţia accesorie determină lărgirea cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor, niciodată din punctul de vedere al obiectului litigiu.
Potrivit art. 51 C. proc. civ., intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac. Cererea de intervenţie accesorie poate fi formulată şi în apel, până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului căii de atac, fără a fi solicitat acordul părţilor iniţiale, raţiunea instituirii acestui text legal având la bază natura juridică de simplă apărare a acestei cereri.
După ascultarea părţilor, instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată. În situaţia în care se respinge ca inadmisibilă o astfel de cerere, instanţa pronunţă o încheiere motivată (ce are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanţa de soluţia pronunţată), ce poate fi atacată numai odată cu fondul.
Încheierea prin care cererea de intervenţie a fost admisă în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei, dispozitivul încheierii respective urmând să cuprindă atât dispoziţia de admitere în principiu a cererii, cât şi calea de atac. Iar calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestei încheieri coincide cu calea de atac care poate fi declarată împotriva soluţiei pronunţate asupra cauzei în ansamblul său, urmând a fi incidente dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta mai arată că intervenientul dobândeşte calitatea de parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale de intervenţie, figurând cu denumirea de intervenient accesoriu.
Odată admisă o astfel de cerere, intervenientul dobândeşte calitatea de parte în proces şi îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale ale unei părţi în proces, cu anumite limitări ce decurg din poziţia procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit. Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenţie şi toate actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el, intervenientul accesoriu fiind ţinut să desfăşoare o activitate procesuală în favoarea părţii pentru care a intervenit. Faptul că intervenienţilor li se poate administra proba cu interogatoriu, şi nu vor fi ascultați ca martori, dovedeşte încă odată faptul că sunt părţi în litigiu.
După admiterea în principiu a unei cereri de intervenţie accesorie, instanţa se va pronunţa asupra fondului cererii de intervenţie prin hotărârea finală prin care se va soluţiona şi cererea principală. Soluţia pronunţată asupra cererii principale condiţionează soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de intervenţie accesorie. Astfel că în ipoteza în care terţul a intervenit în folosul apelantului, iar apelul acestuia este respins, acest lucru va determina şi respingerea cererii de intervenţie accesorie ca neîntemeiată.
Având în vedere că cererea de intervenţie accesorie poate fi formulată şi direct în calea de atac a recursului, în favoarea recurentului, după caz a intimatului, în această situaţie admiterea sau respingerea căii de atac a părţii în favoarea căreia a intervenit va influenţa soluţia dată cererii de intervenţie (ori căii de atac formulată de intervenientul accesoriu).
Prin urmare, consideră recurenta, instanţa de judecată a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi decizia civilă.1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greşită a legii (respectiv, temeiurile privind intervenţia accesorie şi efectele pe care le produce o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu).
De asemenea, în mod greşit şi nelegal s-a reţinut cum că certificatul de calitate de moştenitor apreciat a fi fals nu ar fi determinant pentru pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere şi că motivele invocate de către revizuientă în motivarea căii extraordinare de atac nu se subsumează situaţiei prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor ce vizează respingerea cererii de intervenție pe considerentul că revizuenta nu a avut calitatea de parte în procesul de fond, Înalta Curte reține următoarele:
Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat greşit decizia civilă nr. 320/A din 14 febuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.
Înalta Curte constată modalitatea improprie în care înţelege recurenta să invoce acest motiv de recurs, în condiţiile în care, prin „act juridic dedus judecăţii” în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se înţelege convenţia, ca act juridic în sens de negotium, nu o hotărâre judecătorească, ce reprezintă un act de autoritate şi care nu se supune regulilor de interpretare prevăzute în materia actelor juridice.
În ceea ce priveşte critica referitoare la pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind intervenţia accesorie şi efectele pe care le produce o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de revizuire nu a fost pusă în situaţia de a aplica normele procedurale în materia intervenţiei accesorii, deoarece intervenţia nu a fost făcută în această fază procesuală, ci în litigiul de fond.
Învestită cu cererea de revizuire, instanţa a verificat soluţia pronunţată cu privire la cererea de intervenţie în litigiul de fond şi a reţinut, din examinarea soluţiei şi a considerentelor celor două hotărâri judecătoreşti (decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție) că revizuenta nu a dobândit calitatea de parte, cererea sa de intervenţie fiind respinsă pentru lipsa interesului de a interveni în litigiul ce se judeca între alte persoane.
Faptul că cererea de intervenţie nu a fost respinsă ca inadmisibilă nu semnifică implicit o admitere în principiu. Relevant este considerentul care a determinat respingerea acestei cereri, respectiv, că intervenientă nu avea un interes actual de a interveni în procesul de fond.
Justificarea interesului de a interveni constituie o condiţie expres prevăzută de art. 49 alin. (1) C. proc. civ. pentru admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, aşa încât constatarea neîndeplinirii acestei condiţii nu poate duce la altă concluzie decât că cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu.
Se constată o evidentă contradicţie între realitatea din dosar şi susţinerea recurentei revizuente, în sensul că respingerea cererii de intervenţie ar fi fost rezultatul respingerii apelului principal promovat de Primăria Timişoara. Aşa cum deja s-a arătat, motivele respingerii cererii de intervenţie accesorie nu au avut nicio legătură cu apelul declarat de pârâtul din litigiul de fond.
Împrejurarea că soluţia de respingere a cererii de intervenţie pentru lipsa interesului se regăseşte în dispozitivul deciziei din apel (şi nu într-o încheiere interlocutorie) nu dovedeşte o încuviinţare în principiu a cererii sale de intervenţie, aşa cum greşit consideră revizuenta.
Nici faptul că prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (şi nu pentru lipsa calităţii procesuale active de a promova calea de atac a recursului), nu este de natură a conferi acesteia calitatea de parte în procesul de fond. Instanţa de recurs nici nu putea să respingă recursul pentru lipsa calităţii procesuale active a recurentei de a promova calea de atac, în condiţiile în care, prin hotărârea recurată, instanţa se pronunţase şi cu privire la cererea de intervenţie, iar în limitele acestei soluţii, titularul cererii de intervenţie avea deschisă calea de atac a recursului.
Tocmai confuzia în care revizuenta s-a aflat cu privire la întinderea drepturilor procesuale pe care i le conferă poziţia de titular al unei cereri de intervenţie, care nu a fost admisă în principiu, a determinat respingerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 320/A din 14 februarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, întrucât criticile acesteia au vizat fondul cauzei şi nu considerentul reţinut de instanţa de apel, referitor la lipsa interesului actual de a interveni în proces.
Toate argumentele de natură teoretică invocate de revizuentă, referitoare la condiţiile şi efectele admiterii în principiu a unei cereri de intervenţie, sunt irelevante în contextul speţei, deoarece în dosarul soluţionat în apel prin decizia nr. 320/A din 14 februarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu.
Înalta Curte a constatat că în mod inutil, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel în revizuire, au analizat pe fond cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reţinând că acest motiv de revizuire nu este întrunit în cauză.
Faţă de aprecierea corectă în sensul că revizuenta nu a avut calitatea de parte în litigiul de fond şi, deci, nu poate formula o cerere de revizuire, nu se mai impunea examinarea motivului de revizuire invocat.
În consecinţă, Înalta Curte nu a mai examinat criticile din recurs referitoare la incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de revizuenta SC F. SRL a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul, declarat de revizuenta SC F. SRL împotriva deciziei nr. 185 din 04 decembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3455/2014. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1928/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
