ICCJ. Decizia nr. 2061/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2061/2014

Dosar nr. 3808/1/2013

Şedinţa publică de la 5 iunie 2014

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 367 din 11 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 2737/112/2008 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis în parte acţiunea comercială intentată de reclamanta SC R. SRL împotriva pârâtei SC P.T. SRL devenită prin schimbarea denumirii în cursul procesului: SC R.C.D. SRL, cu aceleaşi date de identificare şi în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 38.306 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând penalităţi contractule de întârziere şi suma de 4.082 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, care, prin Încheierea din data de 5 mai 2010, a fost respinsă de către instanţa fondului, considerând că este legal sesizată şi a aprobat, în probaţiune, efectuarea unei expertize contabile, la solicitarea reclamantului.

După efectuarea acestei prime expertize, reclamanta a formulat o precizare acţiunii sale în sensul că pe lângă suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere, de 38.306 euro sau contravaloarea în lei a solicitat ca pârâta să fie obligată şi la plata sumei de 69.023 euro - echivalentul a 260.719 RON, reprezentând prejudiciul adus societăţii prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale la termen.

În urma obiecţiunilor la primul raport de expertiză formulate de pârâtă, pe care instanţa le-a apreciat ca fiind întemeiate în parte, întrucât prin răspunsul la obiecţiuni, expertul nu a lămurit toate aspectele contestate, prin Încheierea din data de 9 aprilie 2010, instanţa a aprobat efectuarea unei contraexpertize contabile cu trei experţi, la solicitarea pârâtei cu participarea şi a unui expert din partea acesteia.

Este de menţionat că pârâta a criticat prima expertiză şi pentru motive de formalitate (necitarea părţilor la efectuarea expertizei) ori lipsa de obiectivitate şi imparţialitate a expertului, formulând şi cerere de recuzare a acestuia în baza prev. art. 27 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., dar având în vedere că expertul a făcut dovada citării părţilor şi că nu au fost aduse dovezi de către pârâtă cu privire la faptele imputate, prin Încheierea din data de 15 ianuarie 2010 s-a respins cererea de recuzare a expertului B.T., în condiţiile art. 204 C. proc. civ.

Examinând actele şi lucrările dosarului, inclusiv concluziile raportului de contraexpertiză semnat şi de expertul propus de pârâtă, precum şi concluziile scrise formulate de părţi, instanţa a reţinut următoarele:

La data de 19 februarie 2007 a fost încheiat între părţi Contractul de vânzare-cumpărare nr. X1/2007 având ca obiect o staţie de betoane T., preţul utilajului fiind de 179.000 euro, locul amplasării fiind Baia Mare (art. 7).

Părţile au stabilit prin contract modalitatea de plată a preţului, respectiv plata unui avans de 15 % (26.850 euro + TVA) în termen de 2 zile de la semnarea contractului, 75% (134.250 euro + TVA) la avizarea din partea vânzătorului că marfa este pregătită de încărcare la producător, pe baza facturii proforme emise de cumpărător şi 10%/17.900 euro + TVA) în max. 5 zile de la punerea în funcţiune (art. 4).

Totodată, la art. 5 a fost stabilit de comun acord ca termenul de livrare să fie de 9 săptămâni, cu condiţia respectării prev. art. 4 (privind plata preţului), iar la art. 6 a fost prevăzut termenul de 11 săptămâni de la plata avansului, pentru instalarea şi punerea în funcţiune, probele tehnologice şi instruirea operatorilor, cu condiţia respectării de către cumpărător a unor cerinţe inserate la alin. (2) - (8), ale art. 6 din contract. Se reţine că la alin. (6) a fost prevăzută obligaţia cumpărătorului de a obţine aprobările şi certificatele legale, autorizaţia de construire şi alte autorizaţii, pregătirea locului de montaj conform cerinţelor vânzătorului prevăzute în proiect, asigurarea cu energie electrică, apă şi alte utilităţi, a detectoarelor de foc şi a sistemului de stingere a incendiilor etc.

De asemenea, la alin. (7) s-a prevăzut obligaţia cumpărătorului de a pune la dispoziţia vânzătorului planul de amplasament pentru zona în care se va instala staţia cu ridicările topografice aferente zonei de amplasament în termen de 7 zile de la semnarea contractului, iar la alin. (8) vânzătorul s-a obligat să furnizeze cumpărătorului planul de fundaţii pentru staţie în termen de 15 zile de la recepţia ridicărilor topografice.

În contract a fost prevăzută la art. 12 Cap.VI (răspunderea contractuală) şi o clauză penală potrivit căreia "întârzierea predării bunului faţă de termenul precizat în contract, din alte cauze decât forţa majoră, atrage în sarcina vânzătorului penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea totală a bunului calculată de la împlinirea termenului de punere în funcţiune prevăzut de art. 6 şi până la data punerii în funcţiune în condiţiile nerespectării de către părţi a angajamentelor asumate prin contract. Valoarea penalităţilor poate să întreacă valoarea bunului. Întârzierea punerii în funcţiune din culpa cumpărătorului nu poate fi imputată vânzătorului şi nu este purtătoare de penalităţi de întârziere".

Rezultă din acest text că părţile au convenit asupra a două cauze de nerăspundere contractuală, respectiv forţa majoră şi culpa cumpărătorului.

În doctrina şi practica judiciară s-a apreciat în mod constant şi unanim că daunele-interese (despăgubirile) sunt de două feluri: daune-interese moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei şi daune-interese compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.

Această clasificare este utilă deoarece despăgubirile (daunele-interese) moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a o înlocui.

În speţă, cum obligaţia contractuală a fost îndeplinită de către pârâtă, reclamanta nu poate solicita decât daune-interese moratorii pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei. Este adevărat că şi daunele-interese moratorii pot să cuprindă atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

În ceea ce priveşte stabilirea (evaluarea) daunelor-interese, este de principiu că aceasta poate fii judiciară (prin hotărâre judecătorească), convenţională (prin acordul de voinţă al părţilor) şi legală (direct prin lege).

Se constată că în cauză, evaluarea daunelor-interese s-a făcut convenţional, prin includerea unei clauze penale la art. 12 din contract, respectiv plata unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului, "calculate de la împlinirea termenului de punere în funcţiune prevăzut de art. 6 şi până la data punerii în funcţiune în condiţiile nerespectării de către părţi a angajamentului". Clauza penală este reglementată de art. 1066 - 1072 C. civ.

Reclamanta a apreciat că penalităţile contractuale se datorează, potrivit art. 12 din contract, de la data de 11 mai 2007, dată la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% (avansul s-a achitat cu OP din 22 februarie 2007, fapt necontestat de pârâtă şi confirmat de raportul de contraexpertiză). Pentru această perioadă de întârziere, de 214 zile, penalităţile de întârziere de 0,1% din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de 38.306 euro, cât reclamanta a solicitat prin cererea iniţială, de chemare în judecată.

Este de principiu că instanţa de judecată nu poate nici micşora şi nici majora suma stabilită în clauza penală, însă în doctrină s-a apreciat că în măsura în care creditorul dovedeşte că a suferit o pagubă mai mare, el are dreptul la despăgubiri în completare pentru acoperirea integrală a prejudiciului, atunci când acesta nu a fost acoperit în întregime prin clauza penală.

Deşi reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată şi la plata altor prejudicii suferite (sume precizate prin precizarea de acţiune după efectuarea primei expertize contabile, la valoarea totală de 69.203 euro), pe lângă penalităţile de întârziere nu este admisibil să se cumuleze penalităţile stabilite de părţi cu prejudiciile solicitate, eventual, aşa cum s-a arătat, ar fi fost îndreptăţită la diferenţa de la clauza penală până la totalul pagubei suferite.

Cu toate acestea, prin raportul de contraexpertiză contabilă s-a stabilit că prejudiciile totale suferite de reclamantă prin întârzierea punerii în funcţiune a utilajului sunt în sumă totală de 50.841 RON (echivalentul a circa 12.105 euro), conform concluziilor la obiectivele I - III.

Această sumă totală este mult mai mică decât clauza penală calculată şi care reprezintă prejudiciul pe care părţile l-au prestabilit prin acordul lor de voinţă, astfel că daunele-interese moratorii la care este îndreptăţită reclamanta sunt penalităţile de întârziere de 38.306 euro, conform art. 969 raportat la art. 1069 alin. (2), art. 1082, 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contractul părţilor.

Tribunalul şi-a însuşit concluziile contraexpertizei întrucât cei trei specialişti şi-au motivat mai elaborat constatările lor, au făcut aprecieri cu privire la prejudiciile suferite de reclamantă cauzate strict întârzierii în executarea obligaţiilor contractuale, concluzionând de asemenea, că în baza clauzei penale prin raportare la faptele dovedite, pârâta datorează penalităţi de întârziere de 38.306 euro, apreciind că nu poate fi reţinut ca prejudiciu un eventual profit nerealizat pe aceeaşi perioadă (obiectiv 4).

Fiind stabilit acest cadru legal şi condiţiile de admisibilitate ale clauzei penale, instanţa a înlăturat apărările pârâtei cu privire la neîndeplinirea cerinţelor răspunderii contractuale şi existenţa cauzelor de nerăspundere constând din cazul de forţă majoră şi culpa creditorului.

În ceea ce priveşte îndeplinirea şi dovedirea condiţiilor răspunderii contractuale (prejudiciul, vinovăţia debitorului, raportul de cauzalitate între forţă şi prejudiciu şi punerea în întârziere a debitorului), tribunalul a reţinut următoarele:

În cazul în care părţile au prestabilit prejudiciul prin clauza penală inserată în contract la art. 12, nu mai este necesară o evaluare judiciară a dunelor-interese prin instanţa de judecată, nefiind admisibilă înlăturarea evaluării convenţionale.

În ceea ce priveşte vinovăţia debitorului, aceasta rezultă în mod implicit din textul art. 1082 C. civ., debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor "nu este rea-credinţă din parte-i", dar şi atunci când nu va dovedi existenţa "clauzei străine" care să nu-i fie imputabilă. Aşadar, vinovăţia în executarea cu întârziere ori neexecutare poate să constea în intenţie sau într-o simplă culpă.

Pe de altă parte, din textul art. 1082 şi 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina debitorului este prezumată până la dovada existenţei unei cauze străine, respectiv a forţei majore sau cazului fortuit, fiind acceptat în literatura de specialitate că şi culpa creditorului poate fi o cauză străină ce ar împiedica executarea ori ar genera întârzierea executării.

În speţă, pârâta nu a făcut dovada existenţei unui caz fortuit sau a forţei majore în întârzierea îndeplinirii obligaţiei contractuale însă a invocat culpa creditorului (reclamantei) constând în aceea că nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract (art. 6 alin. (5)) de a pregăti locul de montaj pentru instalarea staţiei de betoane în localitatea Baia Mare, respectiv nu a făcut dovada finalizării fundaţiilor, în acest scop.

Cu toate acestea, aşa cum a stabilit şi raportul de contraexpertiză la obiectivul 5, împrejurarea că fundaţiile utilajelor de la staţia de betoane Baia Mare, înregistrate în contabilitatea SC R. SRL, în 11 septembrie 2007 şi 23 octombrie 2007, ar fi cauzat întârzierea punerii în funcţiune din culpa cumpărătorului, nu poate fi stabilită de expertiză în situaţia când predarea-primirea bunului nu era finalizată nici la data de 11 decembrie 2007, deşi termenul de livrare preceda termenul de punere în funcţiune cu două săptămâni.

Expertul-parte a făcut o opinie separată subliniind că nu pot fi datorate penalităţile de întârziere în condiţiile în care termenul de 11 săptămâni prevăzut la art. 12 din contractul părţilor trebuie calculat de la data de 23 octombrie 2007, când a fost înregistrată în contabilitate factura care atestă realizarea fundaţiilor şi se împlineşte la data de 8 ianuarie 2008, dar staţia a fost pusă în funcţiune mai devreme, respectiv la 11 decembrie 2007.

Instanţa nu a putut accepta această opinie întrucât această nerealizare a fundaţiilor de către reclamantă într-un anumit termen ar fi trebuit să constituie cauza determinantă pentru care pârâta nu şi-a putut îndeplini obligaţia sa la termen, respectiv să fi făcut dovada că utilajul şi toate componentele principale i-au fost livrate de către furnizorul extern, că aceste utilaje au fost livrate reclamantei (oricum livrarea trebuie să se facă cu 2 săptămâni anterior punerii în funcţiune) şi că punerea în funcţiune a utilajului a fost împiedicată din această cauză. Doar într-o atare situaţie dovedită s-ar fi putut reţine culpa cumpărătorului.

În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, tribunalul a apreciat că prin realizarea procedurii concilierii prealabile în care părţile, prin reprezentanţii lor, şi-au expus punctele lor de vedere cu privire la litigiu, consemnate prin Procesele-verbale din datele de 22 august 2007 şi din 13 septembrie 2007, a fost îndeplinită şi această condiţie.

Faţă de toate aceste considerente, acţiunea precizată a reclamantei a fost admisă în parte, conform dispozitivului. În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.082 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru şi timbrul judiciar, achitată pentru suma reprezentând penalităţile de întârziere solicitate prin acţiune, dovedite cu chitanţele anulate la dosar.

În ceea ce priveşte plata onorariilor pentru cele două expertize, aceste cheltuieli fiind sensibil egale, s-au compensat întrucât prima expertiză a fost plătită de reclamantă şi contraexpertiza de către pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL).

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Curtea a constatat următoarele:

Prin Sentinţa comercială nr. 367 din 11 martie 2011, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis în parte cererea de chemare în judecată a intimatei-reclamante şi a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 38.306 euro, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere, precum şi la plata sumei de 4.082 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, considerându-se că daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei asumate de vânzător.

Pârâta a declarat apel, invocând, cu titlu de chestiune preliminară, împrejurarea că la fond nu au fost legal timbrate pretenţiile formulate, solicitându-se a se face aplicarea prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Curtea a constatat că nu se impune a se reţine incidenţa în cauză a acestui text legal, din perspectiva faptului că intimata-reclamantă a înţeles să dea curs dispoziţiei instanţei de apel privind depunerea diferenţei de taxă judiciară de timbru şi de timbru judiciar datorate pentru judecata la fond, la dosarul Curţii regăsindu-se ordinul de plată care atestă achitarea sumei de 3.839.92 RON şi a timbrului judiciar de 6 RON, care se adiţionează sumelor care au fost achitate cu acest titlu cu ocazia judecăţii în fond. Ca atare, demersul reclamantei, astfel cum a fost precizat în faţa tribunalului, a fost legal timbrat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nelegala respingere a excepţiei de necompetenţă teritorială, invocată la fond, Curtea a constatat că soluţia dată acestui incident procedural este corectă.

Astfel, deşi se susţine că actul din care derivă pretenţiile reclamantei ar fi fost încheiat, în realitate, la sediul din Bucureşti al pârâtei, fiind vorba despre un contract încheiat prin corespondenţă, aceste apărări nu pot fi validate.

Aceasta întrucât în contract a fost inserată menţiunea expresă conform căreia: "Prezentul contract s-a încheiat la Bistriţa în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare parte.", intimata relevând în mod corect că este vorba despre o stipulaţie care a fost însuşită de ambele părţi, prin semnarea, fără obiecţiuni, a actului.

Chiar dacă se relevă că este vorba despre o eroare, atestată de existenţa unor mijloace de probă care dovedesc contrariul, cu referire specială la existenţa notei de transport întocmite de serviciul de curierat, precum şi de extrasul din registrul de corespondenţă al societăţii apelante, Curtea a achiesat apărărilor intimatei conform cărora aceste înscrisuri nu sunt de natură să vină, prin ele însele şi în contra menţiunilor exprese din contract, în sprijinul afirmaţiilor apelantei.

Aceasta întrucât nota de transport nu face niciun fel de referire la documentul care a fost expediat, iar extrasul din registrul de corespondenţă reprezintă un înscris ce emană în mod unilateral de la pârâtă. Totodată, nu este exclusă situaţia ca, din varii motive, deşi contractul să fi fost semnat la Bistriţa, originalul acestuia să fie expediat pârâtei ulterior.

Ca atare, reclamanta s-a adresat, în baza prevederilor art. 10 alin. (4) şi art. 12 C. proc. civ., instanţei competente teritorial, nefiind combătute în mod pertinent susţinerile conform cărora oferta de vânzare, cât şi acceptul final de cumpărare "s-au întâlnit" la Bistriţa, fiind exprimat la sediul societăţii reclamante, în momentul în care au fost finalizate negocierile.

Curtea a constatat că nu pot fi reţinute nici argumentele privind inadmisibilitatea acţiunii, raportat la încercările repetate ale reclamantei de soluţionare pe cale amiabilă a diferendului, acestea fiind, contrar susţinerilor din apel, iniţiate şi desfăşurate în condiţii de legalitate, în acord cu prevederile art. 7201C. proc. civ.

Astfel, intimata relevă că prin Adresa nr. 1006 din 1 august 2007, în temeiul art. 7201C. proc. civ., societatea reclamantă a convocat-o la conciliere pe SC P.T. SRL, pentru data de 22 august 2007. Convocarea a fost întocmită în baza art. 7201C. proc. civ. şi comunicată pârâtei cu mai mult de 15 zile înaintea termenului stabilit pentru conciliere.

Prin Convocare s-a comunicat pârâtei care sunt toate pretenţiile reclamantei, respectiv solicitarea de a livra staţia de betoane, de a o monta, de a achita penalităţile de întârziere şi de a achita contravaloarea prejudiciului nerealizat al societăţii şi toate celelalte cheltuieli avute de societate.

De altfel, prin Adresa nr. 225 din 2 august 2007, aceasta i-a comunicat că se va prezenta la sediul societăţii în data de 22 august 2007 în vederea încercării de soluţionare pe cale amiabilă a situaţiei.

Prin Adresa nr. 1035 din 6 august 2007, reclamanta a solicitat încă o dată pârâtei să urgenteze demersurile de livrare a Staţiei de Betoane deoarece termenul este depăşit.

Apoi, în data de 22 august 2007, s-au prezentat la sediul societăţii reclamante doi reprezentanţi şi un avocat din partea SC P.T. SRL, întocmindu-se Procesul-verbal din 22 august 2007. Deoarece pârâta nu a putut preciza data la care se va livra Staţia de Betoane în întregime, aceştia s-au angajat că vor comunica în scris un punct de vedere.

Prin Adresa nr. 247 din 24 august 2007, aceasta i-a comunicat intimatei faptul că montajul staţiei de betoane va începe în data de 31 august 2007, utilajul fiind funcţional în data de 15 octombrie 2007.

În data de 13 septembrie 2007, s-a mai încercat încă o dată concilierea, dar rezultatul a fost negativ, aşa cum reiese şi din Procesul-verbal din 13 septembrie 2007, încheiat cu reprezentanţii pârâtei.

Ţinând cont şi de faptul că în aceste convocări s-a indicat ca temei al pretenţiilor formulate contractul încheiat între părţi, respectiv prevederile art. 12, precum şi valoarea penalităţilor de întârziere, calculate până la data notificării, iar celelalte sume au fost individualizate doar pe parcursul soluţionării cauzei, urmare a efectuării raportului de expertiză contabilă, Curtea a apreciat că excepţia de inadmisibilitate a fost întemeiată pe argumente pur formale, care nu pot fi îmbrăţişate.

De altfel, poziţia primei instanţe în sensul netemeiniciei excepţiei reiese implicit din soluţia dată, care a analizat fondul raporturilor litigioase deduse judecăţii.

S-a indicat de către apelantă şi că prima instanţă a nesocotit în mod flagrant principiul contradictorialităţii, care trebuie să guverneze desfăşurarea oricărui litigiu civil. Astfel, se relevă că prin Încheierea de şedinţă din data de 2 septembrie 2009, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, ulterior "desemnării" expertului B.T. (acelaşi expert pe care intimata-reclamantă l-a solicitat în şedinţă publică a fi desemnat să efectueze expertiza), a pus în vedere reprezentantului convenţional al SC R. SRL să reformuleze obiectivele pentru expertiza ce fusese încuviinţată, fără ca acestea să fie puse în discuţia contradictorie a părţilor, conferind ab initio un caracter "extrajudiciar" expertizei administrate în cauză.

Nici aceste critici nu au fost reţinute, deoarece, pe de o parte, obiectivele expertizei contabile au fost indicate, de la bun început, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu menţiunea că ele au fost completate iniţial oral în faţa instanţei, conform menţiunilor din aceeaşi încheiere de şedinţă la care face referire apelanta, dispoziţia dată de tribunal fiind necesară în contextul în care nu exista un înscris care să facă referire exclusiv la aceste aspecte şi care să poată fi comunicat expertului. Ca atare, orice discuţie privind caracterul extrajudiciar al acestui mijloc de probă nu se justifică.

Pe de altă parte, apelanta nici nu a indicat care ar fi folosul practic pe care l-ar obţine prin validarea acestei apărări, în contextul în care din considerentele sentinţei rezultă în mod explicit că tribunalul a înţeles să se raporteze exclusiv la concluziile contraexpertizei efectuate în cauză, la solicitarea pârâtei.

În ceea ce priveşte critica care se referă la fondul cauzei, apelanta susţine că nu se impunea obligarea sa la plata sumei acordate de tribunal, pe considerentul că obligaţia sa nu a fost adusă la îndeplinire din culpa exclusivă a reclamantei, care nu şi-a îndeplinit la termen propria sa obligaţie privind pregătirea locaţiei unde urma să fie montată staţia de betoane, prin finalizarea fundaţiilor.

Curtea nu a validat aceste apărări, iar pentru a dispune în acest sens, a luat act de justeţea apărărilor reclamantei-intimatei conform cărora condiţiile răspunderii contractuale sunt întrunite în totalitate.

Conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiunii, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Art. 1082 C. civ. prevede că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din partea-i, iar art. 1084 C. civ. prevede că daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate (art. 1085 - 1090 C. civ.).

Suntem în situaţia unor daune-interese moratorii (pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate, respectiv predarea staţiei cu întârziere de 214 zile). Datele privind încheierea contractului (19 februarie 2007), a executării acestuia, plata avansului (22 februarie 2007), data predării parţiale a Staţiei (11 decembrie 2007) sunt de necontestat, ele fiind evidenţiate în acte ce emană de la ambele părţi.

În doctrina şi practica judiciară s-a apreciat în mod constant şi unanim că daunele-interese moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei, situaţie în care se află apelanta-pârâtă.

În speţa de faţă, apelanta-pârâtă şi-a îndeplinit aproape în totalitate obligaţiile asumate, astfel că se pune problema stabilirii (evaluării) daunelor-interese, care în situaţia de faţă s-a făcut convenţional, prin includerea unei clauze penale în art. 12 din contract, prevăzându-se în sarcina pârâtei plata unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului "calculate de la împlinirea termenului de punere în funcţiune prevăzut de art. 6 şi până la data punerii în funcţiune".

Intimata relevă corect că penalităţile contractuale, potrivit art. 12 din contract, se datorează începând cu data de 11 mai 2007 (data la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% cu O.P. din 22 februarie 2007 - aspect necontestat de pârâtă şi confirmat de raportul de contraexpertiză) şi până la data punerii în funcţiune a Staţiei, respectiv data de 11 decembrie 2007. Pentru această perioadă de întârziere, de 214 zile, penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de 38.306 euro.

Suma de 38.306 euro reprezintă prejudiciul pe care părţile l-au stabilit prin acordul lor de voinţă, astfel că obligarea apelantei-pârâte la plata acestor daune-interese moratorii, în temeiul art. 969 raportat la art. 1069 alin. (2), art. 1082 şi art. 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contract, este legală.

În ceea ce priveşte vinovăţia debitorului, aceasta rezultă implicit din textul 1082 C. civ., debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, dar şi atunci când nu va dovedi existenţa "cauzei străine" care să nu-i fie imputabile. Pe de altă parte, din textul art. 1082 şi 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina debitorului este prezumată până la dovada existenţei unei cauze străine.

Sunt corecte şi apărările intimatei legate de împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada existenţei unei cauze străine şi nici a culpei creditoarei-reclamante, invocate de aceasta în acord cu prevederile din teza finală a art. 12 din contract. Nu se poate însă reţine incidenţa acestei clauze exoneratoare de răspundere, din perspectiva faptului că probaţiunea administrată nu relevă că întârzierea înregistrată s-ar fi datorat culpei exclusive a reclamantei. Astfel, chiar dacă este real faptul că fundaţiile nu au fost finalizate în condiţii optime, nu există elemente care să justifice concluzia conform căreia aceasta a fost unica cauză a nerespectării obligaţiei vânzătoarei.

Mai mult, intimata subliniază că predarea-primirea Staţiei nu era finalizată în totalitate nici la data de 11 decembrie 2007, deşi termenul de livrare precede termenul de punere în funcţiune. În plus, apelanta a confirmat prin mai multe adrese faptul că în luna septembrie 2007 nu era livrată o mare parte din Staţie.

Curtea a achiesat statuărilor primei instanţe în sensul în care, pentru a fi incidentă teza de excepţie inserată de părţi, apelanta ar fi trebuit să dovedească faptul că a livrat în totalitate Staţia în termenul stabilit şi nu a putut demara lucrările de punere în funcţiune din culpa cumpărătorului, ceea ce nu s-a întâmplat.

Aşa cum reiese din actele depuse la dosar de către reclamantă, pârâta a livrat Staţia parţial în datele de: 12 iunie 2007, 18 iunie 2007, 22 iunie 2007, 26 iunie 2007, 5 iulie 2007, 1 august 2007, 8 august 2007, 16 august 2007, aceasta fiind instalată şi predată parţial în data de 11 decembrie 2007. După cum se poate observa, toate livrările parţiale au fost efectuate după data stabilită de predare, 11 mai 2007. În aceste condiţii, nu se poate invoca culpa societăţii reclamante, din moment ce pârâta nu a livrat Staţia în termenul în care s-a angajat.

În acest context, de amintit este că, în baza art. 5 din contract, pârâta avea obligaţia de livrare a Staţiei de betoane în termen de 9 săptămâni de la data achitării avansului, iar conform art. 6, în următoarele 2 săptămâni trebuia pusă în funcţiune Staţia de Betoane, instruit personalul etc.

Ca atare, chiar dacă s-ar admite că staţia nu a putut fi montată din culpa reclamantei, argumentele din apel nu explică de ce pârâta nu şi-a îndeplinit, la termen, cel puţin obligaţia de a livra bunul ce a făcut obiectul contractului. Drept consecinţă, este justificată apărarea intimatei conform căreia dacă pârâta ar fi făcut dovada faptului că a livrat integral Staţia de betoane în termen de 9 săptămâni şi ar fi fost în imposibilitate de a instala Staţia şi instrui personalul în următoarele săptămâni, i-ar fi adus la cunoştinţă reclamantei acest aspect. Or, nu există nicio adresă în care să se facă astfel de referiri.

Ca atare, înscrisurile invocate în apel de către pârâtă, Adresa nr. 225 din 2 august 2007 SC P.T. SRL, planşele fotografice ataşate acesteia şi facturile fiscale emise de SC C. SRL către SC R. SRL în datele de 23 octombrie 2007 şi 27 decembrie 2007, prin care, în baza Contractului din 16 iulie 2007 încheiat între aceste două societăţi, au fost facturate următoarele servicii: "fundaţii utilaje la staţia preparare betoane Baia Mare" şi "stâlpi susţinere silozuri, bazine ape/depozit agregate, platforme şi canalizare", nu sunt de natură să ducă la concluzia conform căreia sentinţa atacată ar fi netemeinică şi nelegală.

De altfel, în privinţa facturilor anexate apelului, de reţinut este şi că data la care au fost facturate lucrările nu poate primi valenţele pe care le sugerează apelanta, ea nefiind identică cu cea a realizării efective a acestora, aspect evidenţiat şi de faptul că ultima dintre acestea a fost emisă ulterior datei la care s-a raportat reclamanta în calculul penalităţilor, 11 decembrie 2007.

Ca atare, Curtea a constatat că, în lipsa oricăror dovezi concrete care să ateste că utilajul ar fi fost livrat pârâtei de către furnizorul extern şi că aceasta l-ar fi livrat sau ar fi fost gata să-l livreze cumpărătoarei, în termenul convenit, apărarea din apel este invocată cu nesocotirea principiului conform căruia raporturile contractuale trebuie fie guvernate de principiul loialităţii şi al bunei-credinţe, care, în filozofia solidarismului contractual, se apreciază mai ales în viziunea sa dinamică, decât statică, părţile contractante fiind ţinute de o sumă de obligaţii care le constrâng să ia în considerare deopotrivă şi în mod reciproc realizarea interesului fiecăreia dintre ele, într-un spirit de cooperare şi loialitate.

Numai în ipoteza în care apelanta şi-ar fi executat scrupulos propriile sale obligaţii şi ar fi dovedit că a întreprins ceea ce este posibil şi necesar pentru a facilita derularea în bune condiţii a raporturilor contractuale, s-ar fi putut aprecia că invocarea culpei reclamantei s-a făcut cu bună-credinţă, în spiritul clauzei de nerăspundere inserate în contract, iar nu prin deturnarea acesteia de la finalitatea sa.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu s-a dovedit că neexecutarea contractului care îi este imputată are la origine încălcarea obligaţiilor intimatei, în baza prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul declarat a fost respins ca nefondat. Deşi intimata a solicitat prin întâmpinare obligarea apelantei la cheltuieli de judecată, în lipsa unor documente justificative, Curtea nu a putut da curs acestei cereri.

În consecinţă, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 62/2013 din 19 aprilie 2013 a respins apelul declarat de SC R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL), prin lichidator judiciar CII P.C.F.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta SC R.C.D. SRL prin lichidator judiciar Cabinetul de insolvenţă P.C.F., prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei, cu consecinţa anulării sentinţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare către Tribunalul Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (2) teza I coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În subsidiar a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei de fond şi respingerii ca neîntemeiat a primului capăt de cerere din acţiunea formulată de reclamantă.

A solicitat de asemenea obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul chestiunilor prealabile, recurenta învederează aspectul legat de aplicarea dispoziţiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în ce priveşte timbrarea cererii de recurs.

De asemenea, efectuează o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, care nu va fi reluată în sinteză de către instanţa de recurs, aceasta fiind amplu şi corect reţinută de către cele două instanţe devolutive.

Criticile recurentei cu privire la solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi anulării sentinţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare au vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12, art. 10 pct. 4 şi art. 19 C. proc. civ., în ce priveşte modul de soluţionare al excepţiei privind lipsa de competenţă teritorială.

Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu a fost încheiat de părţi prin corespondenţă şi menţiunea din cuprinsul acestuia în sensul că încheierea sa a fost făcută la Bistriţa vine să confirme faptul că realizarea acordului de voinţă al părţilor nu s-a realizat la Bucureşti.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 12, art. 10 pct. 4 şi art. 19 C. proc. civ., potrivit cărora în cererile privitoare la obligaţii comerciale reclamantul poate opta între patru instanţe deopotrivă competente, însă în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 C. com., contractul fiind încheiat la momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei. Locul încheierii contractului perfectat prin corespondenţă coincide, potrivit doctrinei, cu locul în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa cu acceptarea.

Din acest punct de vedere, raţionamentul instanţei de apel este greşit, în sensul că inexistenţa unei menţiuni în cuprinsul notei de transport şi faţă de caracterul de înscris unilateral al registrului de corespondenţă ţinut de societate nu se poate aprecia că locul încheierii contractului este municipiul Bucureşti.

Această prezumţie relativă este răsturnată de analizarea probelor depuse la dosarul cauzei, care probează faptul că la data de 20 februarie 2007, intimata a remis pârâtei originalul contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, apreciază că Tribunalul Bistriţa-Năsăud nu era competent să soluţioneze în primă instanţă cauza.

În ce priveşte solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei, în sensul admiterii apelului şi respingerii în parte a primului capăt al acţiunii, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, acordând penalităţi de întârziere, deşi reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

Invocă dispoziţiile art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1) şi art. 1066 C. civ. raportat la art. 12 din contract, în susţinerea ipotezei că pentru a fi activată clauza penală stipulată într-un contract, trebuie să fie întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale a debitorului, iar pentru obţinerea plăţii este suficient pentru creditor să facă dovada faptului neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

Citând dispoziţiile art. 1082 C. civ., recurenta susţine că debitorul este exonerat de răspundere, având în vedere imposibilitatea executării obligaţiei datorită cauzei străine, care este reprezentată de fapta reclamantei, care nu a înţeles să îşi execute obligaţiile asumate, respectiv nu a făcut dovada finalizării fundaţiilor şi nici a îndeplinirii celorlalte obligaţii prevăzute de art. 6 din convenţia părţilor.

În consecinţă, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1082 C. civ. raportat la art. 12 alin. (1) teza finală din contract.

Se mai reproşează instanţei de apel nesocotirea dispoziţiilor art. 1156 alin. (4) C. civ., în susţinerea imposibilităţii fortuite de executare, caz în care obligaţia debitorului se va stinge cu consecinţa liberării sale, sau temporară, situaţie în care executarea obligaţiei va fi suspendată pe întreaga durată a împrejurării care a făcut imposibilă executarea. Precizează că imposibilitatea de executare putea fi şi temporară.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi în limitele stabilite de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În susţinerea acestei căi de atac, recurenta-pârâtă a invocat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., două aspecte, unul care vizează modul de soluţionare al excepţiei de necompetenţă teritorială şi unul care vizează fondul cauzei.

În ce priveşte primul motiv de nelegalitate, Înalta Curte observă faptul că argumentele recurentei au plecat de la premisa că, Contractul de vânzare-cumpărare nr. X1/2007 este unul încheiat prin corespondenţă, fiind în consecinţă aplicabile dispoziţiile art. 35 C. com., în ce priveşte stabilirea locului încheierii contractului.

Pentru stabilirea locului încheierii contractului, recurenta trimite la observarea înscrisurilor depuse la dosar, care probează faptul că locul încheierii contractului este municipiul Bucureşti, acolo unde a fost remis contractul de vânzare-cumpărare către pârâtă.

De asemenea, recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 46 C. com., cu privire la nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei.

Înainte de a răspunde criticilor recurentei este nevoie a se arăta că în analiza modului în care a fost soluţionată excepţia de necompetenţă teritorială în cadrul acestei etape procesuale, Înalta Curte urmează a se raporta numai la modul de aplicare al dispoziţiilor care reglementează competenţa teritorială alternativă în situaţia cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract. Chestiunea nesocotirii probelor depuse la dosarul cauzei din punct de vedere al dispoziţiilor art. 46 C. com., care reglementează probele în materie comercială, cu trimitere la analizarea înscrisurilor existente la dosar, exced controlului de legalitate al instanţei de recurs, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

În soluţionarea acestei excepţii, instanţa de apel a avut în vedere faptul că părţile au încheiat contractul în litigiu la Bistriţa, ceea ce atrage competenţa instanţei în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia comercială, fiind una dintre cele patru instanţe deopotrivă competente să soluţioneze cererile privitoare la obligaţii comerciale, conform art. 12, art. 10 pct. 4 şi art. 19 C. proc. civ.

În combaterea acestui argument al instanţei de apel, respectiv clauza acceptată de ambele părţi prin semnarea actului, recurenta opune probe ulterioare semnării contractului, respectiv nota de transport şi registrul intimatei, care atestă primirea originalului contractului la sediul pârâtei din municipiul Bucureşti, care nu pot fi luate în considerare.

Deşi la acel moment, respectiv 20 februarie 2007, a fost remis pârâtei originalul contractului, nu se poate trece peste dispoziţiile art. 969 C. civ., pentru a ignora menţiunea locului încheierii contractului la data de 19 februarie 2007.

În consecinţă, această critică va fi respinsă.

În ce priveşte criticile care vizează fondul cauzei, prin care se solicită respingerea primului capăt al cererii, prin care reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere, ca urmare a activării clauzei penale, Înalta Curte, în debutul analizei, reaminteşte conţinutul dispoziţiei cuprinse în art. 969 C. civ., invocat chiar de către recurentă, şi anume convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea convenţiei.

Din acest punct de vedere, se constată că potrivit art. 12 din contract, părţile au prevăzut o clauză penală, potrivit căreia penalităţile de întârziere sunt datorate începând cu data la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% achitat cu O.P. din 22 februarie 2007 şi până la data punerii în funcţiune a Staţiei, respectiv data de 11 decembrie 2007.

Împrejurările care au stabilit că pârâta şi-a executat cu întârziere de 214 zile executarea obligaţiei rămân câştigate cauzei, fiind stabilite de instanţele devolutive prin probele administrate, ele neputând fi reanalizate în această etapă procesuală.

Plecând de la această premisă, chestiunea de drept invocată de recurentă vizează exonerarea sa de la plata penalităţilor de întârziere, urmare apariţiei unei cauze străine, care a constat în neîndeplinirea propriilor obligaţii. Cu alte cuvinte, clauza penală nu poate fi activată decât în condiţiile în care creditorul - în speţă reclamanta - şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

Criticile recurentei sunt nefondate.

De clauza penală, C. civ. se ocupă în două texte deosebite, art. 1066 şi art. 1069.

Imutabilitatea clauzei penale este demonstrată de forţa obligatorie a convenţiei şi natura imperativă a normelor care reglementează clauza penală, în special prevederile art. 1087 C. civ.

Clauza penală este un contract, iar convenţiile sunt obligatorii nu numai pentru părţi, dar şi pentru instanţă.

Dispoziţiile art. 1082 C. civ. apreciate relevante de către recurentă consacră dreptul creditorului de a obţine daune în caz de neexecutare în natură a obligaţiei, situaţie în care neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului. Această culpă atrage înlocuirea obiectului obligaţiei iniţiale asumate prin contract, printr-un echivalent.

Ori, în speţa de faţă, unde este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, prin intermediul clauzei penale, părţile au constituit un calcul anticipat al daunelor moratorii, aceasta fiind prevăzută pentru eventualitatea executării cu întârziere a obligaţiei din convenţia iniţială.

Creditorul nu trebuie să mai dovedească nici neexecutarea obligaţiilor, nici prejudiciul cauzat ori întârzierea în executarea obligaţiilor. Prin stipularea clauzei penale, părţile au convenit că orice încălcare a obligaţiilor va determina un prejudiciu a cărui întindere este stabilită în prealabil.

În raport de aceste considerente, criticile care vizează cauza străină exoneratoare de răspundere şi culpa reclamantei în îndeplinirea propriilor obligaţii pot face obiect de analiză numai în cadrul evaluării juridice a daunelor, şi nu în cadrul evaluării convenţionale.

În consecinţă, nici dispoziţiile art. 1156 alin. (4) C. civ. invocate de recurentă nu sunt incidente, în cauză evaluarea daunelor fiind calculată anticipat şi nepunându-se problema analizării condiţiilor necesare pentru obţinerea daunelor, printre care cea legată de imputabilitatea producerii prejudiciului.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.C.D. SRL Bucureşti prin lichidator judiciar Cabinetul de insolvenţă P.C.F. împotriva Deciziei civile nr. 62/2013 din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 iunie 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 1948/2014. Civil  Pretenții. Excepție de necompetență materială admisă. →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2061/2014. Civil. Pretenţii. Recurs