ICCJ. Decizia nr. 2310/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2310/2014
Dosar nr. 56548/3/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanta J.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C.C. şi C.A., ca după compararea titlurilor, sa fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparţinut numitului I.I., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. 7486/1923, reclamanta fiind unica moştenitoare a cumpărătorului, conform certificatului de moştenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel. Astfel, reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, însă nu are posesia acestuia, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de către Statul român prin naţionalizare, cu aplicarea Decretului nr. 92/1950 şi prin ocuparea lui de către pârâţi, în baza contractului de vânzare cumpărare din 24 martie 1997 încheiat cu SC T.A.L. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei municipiului Bucureşti.
Reclamanta a susţinut că titlul său datează din anul 1923, aşa încât este mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, care are o data mai recentă, respectiv anul 1997. De asemenea, titlul reclamantei provine de la un autor, care a fost adevăratul proprietar al imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea. Decretul nr. 92/1950 încalcă Constituţia din 1948, precum şi dispoziţiile tratatelor internaţionale privitoare la proprietate Ia care România este parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Astfel, reclamanta consideră că vânzătorul, non dominus, a vândut ceea ce nu-i aparţinea, rezultând faptul că pârâţii nu au dobândit proprietatea imobilului. în consecinţă, titlul reclamantei este preferabil celui deţinut de pârâţi, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, titlul acestora fiind rară nicio valoare juridică.
Pârâţii au depus Ia dosar note scrise, prin care au solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia prematurităţii, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 19 martie 2010, SC E.T. SRL a solicitat instanţei să ia act de transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul prezentului dosar către aceasta prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de către B.N.P., R.H. şi R.D.B., încheiat între SC E.T. SRL, în calitate de creditoare şi SC E.F. SRL, în calitate de debitoare. La rândul său, SC E.F. SRL a dobândit dreptul litigios de la reclamanta I.J. prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 25 iunie 2008 de către B.N.P., R.H. şi R.D.B., Astfel, E.T. SRL este succesoarea SC E.F. SRL, care, la rândul său, este succesoarea reclamantei I.J., SC E.T. SRL devenind reclamanta în prezenta cauza.
Prin sentinţa civilă nr. 12128 din 05 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiaie a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii C.C. şi C.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că obiectul cererii de chemare în judecată este revendicare imobiliară, valoarea imobilului fiind de peste 500.000 lei, ceea ce atrage competenţa prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cea a tribunalului.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 56548/3/2010, la data de 25 noiembrie 2010,
Prin sentinţa civilă nr. 155 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a lV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC E.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii C.C. şi C.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut ca potrivit adreselor emise de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală şi Serviciul nomenclatură urbană în anul 2007, rezultă faptul că imobilul cu nr. 5 de pe str.C.V. a purtat nr. 7 la nivelul anului 1937, nr. 5 la nivelul anului 1948, iar, la nivelul anului 1891, nr. 4 bis şi, respectiv, nr. 7, în contractul de vânzare - cumpărare al autorului reclamantei fiind trecut cu nr. 7, iar în contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind menţionat nr. 5. Rezultă că imobilul, fostă proprietate a autorului reclamantei, este unul şi acelaşi cu imobilul în care se află apartamentul pârâţilor.
Faţă de adresa emisă de SC T.A. SA, din 05 octombrie 2000 s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 3578, pe numele îui Isaia Isidor, fiind vorba de un imobil preluat abuziv şi care face obiectul Legii nr. 10/200 î.
Chiar daca s-a formulat o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, instanţa trebuie să aibă în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că analizează cererea reclamantei prin prisma normelor speciale.
În cauză a avut loc o transmisiune convenţională a calităţii procesuale active prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase între reclamanta J.I. şi SC E.F. SRL autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P., R.H. şi Asociaţii. Ulterior, prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de către acelaşi birou notarial, SC E.T. SRL, în calitate de creditoare, a preluat imobilul de la SC E.P. SRL.
Excepţiile invocate de către pârâţi au fost considerate de instanţă ca fiind condiţii de fond. Astfel, cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei s-a constatat că aceasta a făcut dovada de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat de către stat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 de ia autorul acesteia Isaia Isidor şi, ulterior, transmis, prin contractul de vânzare -cumpărare a drepturilor litigioase şi prin contractul de dare în plată, astfel că SC E.T. SRL îşi justifică calitatea procesuală activă,
Acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. este imprescriptibilă, dar fiind vorba de o acţiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de către stat, la compararea celor două titluri de proprietate, instanţa a avut în vedere împrejurarea că reclamanta iniţială, Jacqueline Israilovicî, a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termen.
Titlul reclamantei este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar, dar, pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997 între SC T.A. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti, şi C.C. şi C.A., titlul statului nu fusese anulat prin nicio modalitate prevăzută de lege. Totodată, reclamanta, la momentul încheierii contractului de vânzare -cumpărare al pârâţilor nu formulase nicio notificare prin care să aducă la cunoştinţă vânzătorului sau foştilor chiriaşi că doreşte să revendice imobilul în natură şi nici nu a făcut dovada că ar fi introdus acţiune în revendicare pe rolul instanţelor judecătoreşti.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat că în prezent titlul de proprietate al pârâţilor C., care au dobândit imobilul de la un proprietar aparent, şi al cărui titlu de proprietate nu fusese contestat, printr-un contract de vânzare-cumpărare cu titlu oneros, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este mai bine caracterizat, aceştia având pe lângă un titlu valabil şi posesia imobilului.
Întrucât titlurile provin de la autori diferiţi, câştig de cauză au pârâţii, care se afla în posesia lucrului, potrivit principiului „inpari causa meilor est cansa possidendis ".
Având în vedere dispoziţiile legii speciale, rezultă că titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost anulat, aceştia dobândind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, foştii proprietari nu mai pot beneficia decât de măsurile reparatorii prin echivalent prin soluţionarea notificării din 31 iunie 2001.
Prin Decizia civilă nr. 348 din data de 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca. nefondat, apelul declarat de reclamanta SC E.T. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 155 din 27 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost obligată apelanta la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţi, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de apei a avut în vedere următoarele considerente:
Efectul devoiutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant.
În speţă, apelanta-reclamantă SC E.T. SRL a înţeles să conteste soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte modalitatea de analiză a acţiunii prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, iar nu raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., cu referire la compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi in baza dreptului comun în materia revendicării.
Reclamanta a precizat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există o interdicţie expresă în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în revendicare.
Instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, astfel încât acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă In garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie, sub anumite aspecte.
A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specîalia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabiliîate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În privinţa imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, valorificarea dreptului pretins conform Legii nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea parcurgerii dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin,2 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituind dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau tară titlu valabil.
Închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată, fapt recunoscut chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data pronunţării Deciziei nr. 33/2008.
Această decizie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa anterioară, în sensul că, în ipoteza concursului intre legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau Iară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art,480 - 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalîbus derogani fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu aceiaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii îa dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care a formulat şi notificare.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce ia privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/20015 inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
S-a reţinut însă şi faptul că a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acesteia la liberal acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a statuat că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 1 alin. (2) din Legea fundamentala,
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. B din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă nu face decât să dea eficienţă principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate şi pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător" sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul ^pecialia generctlibiis derogant", instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun", ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, aşa încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate» de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale {titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în specia! cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun" sau a unei „speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţional ităţii.
Tot astfel, instanţa a subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la im tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Pădurarii contra României, C.E.D.O. a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia"., iar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii".
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantei, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili daca, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) 9 M.C.), nr. 39.794/98, § 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul, că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate mainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, și 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de artl din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, și 35, C.E.D.O. 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauza este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât daca are o baza suficientă în dreptul Intern» de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilita a instanţelor (Kopecky, § 52),
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de Ia care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Măria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţă sa, ea existenţa unui „hun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Paduraru, și 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
S~a reţinut că că reclamanta nu deţine un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care s-ar putea prevala întrucât nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei SC E.T. SRL în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire ia valoarea patrimonială respectivă.
Întrucât apelanta a căzut în pretenţii prin respingerea apelului, instanţa de apel, a obligat-o pe aceasta să suporte plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţi, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC E.T. SRL, criticând decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi arătând următoarele:
- instanţa de ape! a aplicat în mod greşit legea, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală întrucât nu a ţinut seama de faptul că titlul de proprietate al recurentei nu a fost niciodată valabil preluat de stat, este mai vechi, mai bine caracterizat şi dobândit de la adevăratul proprietar, iar titlul de proprietate al intimaţilor provine de la un non dominus;
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu este titulara unui "bun actual" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că, din perspectiva acestei norme, dreptul de proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept, legiuitorul european statuând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
- hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât încalcă dispoziţiile art. 129 C. proc. civ coroborat cu art. 480 C. civ. şi cu principiul invocat chiar de instanţa şi consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -"nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii";
- învestită cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri instanţa era obligată să analizeze titlurile părţilor şi în mod esenţial şi ale autorilor fiecărei părţi, întrucât acestea nu puteau dobândi mai mult decât avusese autorul sau direct,
- decizia de apel este data cu încălcarea normelor legale prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 ; art. 1247 Noul C. civ. ; art. 1199, 1200,1 202, 1204 şi urm C. civ.; nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale e excepţie;
- hotărârea este nelegală întrucât atât Legea nr. 213/1998 cât şi Legea nr. 10/2001 nu pot institui proceduri de confirmare a nulităţii absolute a preluării bunului de către stat;
- decizia de apel încalcă dispoziţiile din noul C. civ.;
- în mod greşit instanţa de apei a reţinut că reclamanta nu poate solicita revendicarea pe calea dreptului comun, astfel fiind încălcat accesul la justiţie.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, formulată la data de 28 februarie 2007, reclamanta iniţială, I.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.C. şi C.A., ca după compararea titlurilor, să fie obligaţi aceştia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, sector 3.
S-a susţinut că imobilul în litigiu a a aparţinut numitului I.I., autorul fostei reclamante Jaqueline Israilovici şi a fost preluat în mod abuziv de Statul român prin naţionalizare în urma aplicării Decretului nr. 92/1950,fiind ocupat de pârâţi, iniţial în baza unui contract de închiriere, după care potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997.
În calitate de persoană îndreptăţită, fosta reclamantă J.I. a depus notificarea din 1 august 2001, având ca obiect restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a acestui imobil, notificare nesoluţionată de către entitatea investită.
Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeaşi Convenţie, precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii le unite.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat In perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea In vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Este de necontestat că acţiunea are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a legii speciale şi a fost introdusă după intrarea în vigoare a legii, temeiul de drept fiind dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol,
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat în primul rând că, în cazul concursului dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termen legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului în cadrai acestei proceduri au deschisă calea acţiunii in revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul generalia specialibus derogant.
Reclamanta din cauza pendinte se află în această situaţie, în sensul că deşi a formulat notificare, aceasta nu a fost soluţionată.
Promovând acţiunea în revendicare a imobilului, în temeiul dreptului comun - art. 480 C. civ.- reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi a procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, anume restituirea în natură, ceea ce este exclus pe temeiul priorităţii legii speciaie.
Legea nr. 10/2001, ca Lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate, emise în soluţionarea notificării, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificările ce îi sunt adresate, a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.
Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale, statuările din urmă fiind tăcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Salon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of, Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din ne funcţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Existenţa Legii nr. 10/200.1, derogatorie de Ia dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, întrucât calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
Astfel, la data formulării acţiunii introductive de instanţă, reclamanta era simplă solicitantă în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanţele interne, situaţie în care înalta Curte constată că recurenta, în calitate de succesoare nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţionat la Convenţie.
Tot astfel, simpla recunoaştere a ne valabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, aceasta deoarece, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un hun (cauza Străin ; Porţeanu ; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Âtanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar daca s~a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitiva şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii hunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii
Hotărârea pilot nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicata şi în prezenta cauză, în inteipretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un hun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).
Recurenta reclamantă este nemulţumită şi de faptul că nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, critica fiind nefondată, câtă vreme regimul juridic al imobilului, preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, iar invocarea nulităţii actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face decât în condiţiile legii speciale.
Reclamanta nu poate eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispoziţiile dreptului comun, instanţa având obligaţia să determine norma incidenţă situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Instanţa a analizat legalitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi a constatat pe baza probatoriului administrat că la data încheierii contractului nu era înregistrată vreo notificare cu privire la apartamentul în litigiu, contractul fiind încheiat cu respectarea legii.
Întrucât dreptul reclamantei nu s-a concretizat într-o hotărâre judecătorească de restituire sau într-un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire, aceasta nu are un „bun actual" şi nici măcar „o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 31.2 alin. (1) C. proc. civ.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ţinând cont de complexitatea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, recurenta reclamantă va fi obligată la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieii de judecată către intimaţii pârâţi C.C. şi C.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.H.T. SRL împotriva Deciziei nr. 348 din data de 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi C.C. şi C.A., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 230/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2340/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
