ICCJ. Decizia nr. 2348/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2348/2014
Dosar nr. 4322/1/2013
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 05 octombrie 1999, sub nr. 43221112013, reclamanţii Z.A.H., Z.J., M.C. şi Z.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, în principal, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren şi construcţie, situat în Constanţa, judeţul Constanţa; în subsidiar, au solicitat obligarea acestora la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ.
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt moştenitorii autorilor Z.M. şi C., al căror imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, titlul statului nefiind valabil pentru lipsa identităţii între persoana celui de la care s-a preluat bunul şi adevăraţii proprietari ai acestuia, care erau exceptaţi de la naţionalizare.
Prin cererea formulată la data de 08 noiembrie 1999, reclamanţii au modificat acţiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înţeleg să se judece, în contradictoriu, şi cu pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa. De asemenea, după întocmirea raportului de expertiză privind identificarea imobilului, la data de 21 februarie 2000, reclamanţii şi-au modificat din nou acţiunea, înţelegând să-i cheme în judecată şi pe pârâţii R.A., G.M., P.l. şi Z.V., dobânditorii imobilului în baza contractelor de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996. La acest termen de judecată, pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesual pasive, motivând că nu au deţinut bunul în administrare.
Prin întâmpinarea formulată la data de 07 ianuarie 2000, pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, calitate care ar aparţine numai unităţii administrativ teritoriale ce arc bunul în proprietate; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât bunul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
La data de 17 aprilie 2000, pârâtul R.A. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii în revendicare în cazul în care, în cauză, se va face dovada că reclamanţii nu se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Totodată, a mai formulai şi o cerere de chemare în garanţie a Statului Român, Consiliului Local Constanţa, Municipiului Constanţa şi a R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru ea, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, aceştia să fie obligaţi să pună la dispoziţie un imobil similar celui cumpărat sau la plata contravalorii unui bun identic.
Prin întâmpinarea formulată la data de 15 mai 2000, pârâţii P.I, G.M. şi Z.V. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în considerarea faptului că sunt cumpărători de bună-credinţă. Simultan, au chemat în garanţie Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru ca, în situaţia în care vor cădea în pretenţii, să se dispună obligarea acestora să le pună la dispoziţie un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil identic, la preţul de circulaţie. De asemenea, pârâţii au solicitat şi instituirea unui drept de retenţîe, în favoarea lor.
La data de 22 ianuarie 2001, pârâta R.A.E.D.P.P, Constanţa a chemat în garanţie Administraţia Financiară şi Statul Român pentru ca, în eventualitatea în care acţiunea reclamanţilor ar fi admisă, să fie obligaţi Ia restituirea procentului de 99% din preţul actualizat la data efectuării plăţii.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 19 martie 2001, reclamanţii au arătat că înţeleg să-şi restrângă cererea la acele părţi din imobil, care nu au fost vândute către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 şi că, pentru părţile din imobil care au fost înstrăinate pârâţilor P.I., G.M., Z.V. şi R.A. renunţă la judecată, înţelegând să uzeze calea procedurală instituită de Legea nr. 10/2001.
La data de 18 aprilie 2001, reclamanţii au formulat o cerere de suspendare a pricinii în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care a fost admisă de către instanţă prin încheierea de la aceeaşi dată.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul Z.J. a decedat la data de 15 decembrie 2004, drepturile sale procesuale fiind transmise fiicei acestuia, S.C.M.. De asemenea, pe parcursul desfăşurării procesului, respectiv la data de 14 martie 2007, a decedat şi pârâta Z.V., fiind atestaţi ca unici moştenitori legali ai acesteia numiţii G.E. şi Z.D., care au preluat, în această calitate, drepturile procesuale ale defunctei.
Prin precizările depuse la dosarul cauzei, ia data de 12 octombrie 2007, numitul Z.A.H., în numele tuturor reclamanţilor, în temeiul prevederilor art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 112/1995, a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor R.A., G.M., P.l. şi Z.V., precum şi restituirea în natură a imobilului compus din teren şi construcţii, situat în municipiul Constanţa, jud. Constanţa, faţă de care instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., a reţinut că nu poate fi primită.
Prin sentinţa art. 136 din 15 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Statul Român, prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar; a fost admisă acţiunea principală şi, în consecinţă, pârâţii au fost obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin raportui de expertiză efectuat în cauză; au fost admise toate cererile de chemare în garanţie, aşa cum au fost formulate.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii P.l., G.M., Z.D., G.E. şi R.A., prin care au criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, având în vedere că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu Z.V. şi Z.J., care au decedat.
Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost atacată cu apel şi de pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, care au invocat, de asemenea, lipsa capacităţii de folosinţă a defunctului Z.J., iar pe fond, a arătat că, în mod greşit a fost admisă acţiunea în revendicare, deoarece bunul a fost preluat cu titlu valabil.
Şi pârâtul Statul Român a criticat hotărârea pronunţată în fond, solicitând modificarea acesteia şi respingerea acţiunii formulate împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Prin încheierea din data de 07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanţa a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa, în baza dispoziţiilor alin. (2) din Legea nr, 219/2005, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 350/115/2009.
Prin decizia nr. 192 din 23 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâţii R.A., G.M., P.l., Statul Român, prin M.F.P., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar, G.E. şi Z.D.; a fost desfiinţată sentinţa, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanţei de fond.
Astfel, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5549/118/2009, La data de 23 septembrie 2009, reclamanţii Z.A.H., S.C.M. şi Z.N. au precizat cadrul procesual pasiv, în raport de obiectul acţiunii în revendicare, care vizează leren şi construcţie şi, la data de 14 octombrie 2009, au solicitat chemarea în judecată şi a pârâtei P.Ş. La aceeaşi dată, pârâţii P.I., P.Ş., R.A., G.M., G.E. şi Z.D. au precizat cererea de chemare în garanţie ca fiind îndreptată doar împotriva Statului Român, prin M.F.P., pentru ca acesta să răspundă pentru evicţiune.
La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa şi-a reafirmat susţinerile faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, referitor la cererea privind revendicarea construcţiei, iar, în raport de precizările formulate de pârâţii persoane fizice cu privire la cererea de chemare în garanţie, a solicitat ca instanţa să ia act că această solicitare formulată de acest pârât, în primul ciclu procesual, a rămas fără obiect.
Prin sentinţa nr. 1345 din data de 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanta, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanţii Z.A.H., Z.N., S.C.M. şi M.C., formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul Local Constanţa, P.l., P.Ş., R.A., G.M., G.E. şi Z.D.; a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata către reclamanţi a despăgubirilor echivalente valorii de circulaţie a imobilului situat în str. S., compus din teren, în suprafaţă de 426,60 mp şi construcţii, stabilită ia data executării prezentei hotărâri; au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii R.A., G.M., G.E., P.l., P.Ş. şi de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa; au fost obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 lei către pârâţii P.l., P.Ş., R.A., G.M., G.E. şi Z.D., la suma de 595 lei către pârâtul Consiliul Local Constanţa, iar către R.A.E.D.P.P. Constanţa la plata sumei de 300 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 426, 60 mp şi construcţie alcătuită din 6 camere, hol, două marchize, baie şi beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit, în proprietate, de autorii reclamanţilor C.C.Z. şi M.Z., conform sentinţei civile nr. 329 din 12 decembrie 1946. pronunţată de Tribunalul Constanţa. Ulterior, acesta a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 144, figurând ca proprietar, C.Z.
Această preluare a fost calificată de Tribunal ca fiind abuzivă deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea atât dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Constituţia României din 1948, cât şi prevederilor art. 481 C. civ. Acesta nu a reprezentat un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanţilor în cel al statului. Mai mult, la data naţionalizării, titularii dreptului de proprietate al imobilului erau autorii reclamanţilor, iar nu persoana menţionată, în mod eronat, în anexele Decretiiiui nr. 92/1950, motiv pentru care s-a considerat că măsura naţionalizării a fost nelegală,
Pentru a ajunge îa concluzia netemeiniciei acţiunii în revendicare, instanţa de fond a procedat la compararea titlurilor exhibate de părţi şi a dat eficienţă principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimata în adagiul error communis facit jus şi a apreciat că, în acţiunea în revendicare, triumfe pârâţii care, având calitatea de chiriaşi ai apartamentelor la data apariţiei Legii nr. 112/1995, au achiziţionat cu bună credinţă locuinţele, merezându-se în aparenţa de proprietar a statului şi contractând cu certitudinea că transmîţătorul avea, la momentul încheierii actului, calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.
Tribunalul a constatat că restituirea în natură a construcţiei dobândite de pârâţi cu bună credinţă nu mai este posibilă, situaţie în care a apreciat că reclamanţii sunt privaţi de dreptul lor de proprietate asupra acesteia, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat simt îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat. Potrivit dispoziţiilor art. 26 ultimul alin. din Legea nr. 112/1995 şi art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, s-a reţinut că aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa terenului în suprafaţă de 42.630 mp, pe care este situată construcţia înstrăinată chiriaşilor, care au vocaţie legală la dobândirea dreptului de proprietate şi asupra terenului care nu poate fi restituit în natură reclamanţilor.
Constatând că preiuarea imobilului s-a făcut printr-un act abuziv, instanţa de fond a stabilit o obligaţie de dezdăunare în sarcina Statului. apreciind că repararea prejudiciului, creat reclamanţilor, poate fi realizată doar prin acordarea despăgubirilor, care să asigure un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare aîe drepturilor fundamentale ale persoanei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.H.A., Z.N. şi S.C.M. prin care au susţinut că prima instanţă nu a aplicat regulile de analiză a titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare şi a apreciat, greşit, că titlul pârâţilor este preferabil. De asemenea, şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, a formulat apel, prin care a arătat, printre altele, că nu are calitate procesuală pasivă, aceasta revenind Municipiului Constanţa, deoarece, potrivit prevederilor art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) lit. a) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, art. 135 din Constituţia României şi H.G. nr. 113/1992, M.F.P. reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile ai căror obiect îi formează bunurile din domeniul public de interes naţional, iar imobilul în litigiu figurează ca parte a patrimoniului unităţii administrativ teritoriale.
În cursul judecăţii apelului, respectiv la 13 august 2010, reclamantul Z.N. a decedat, caîitatea procesuală a acestuia fiind transmisă succesoarei sale, Z.E.A., soţie supravieţuitoare, care a fost introdusă în cauză.
Prin Decizia nr. 12/C din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile formulate de reclamanţii Z.H.A., Z.E.A., M.C. şi S.M. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa; a schimbat, în parte, sentinţa şi a obligat pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să restituie reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 250,12 mp, situat în Constanţa, jud. Constanţa, identificat prin expertiza efectuată de expertul I.T.; totodată, a obligat pe pârâtul Statul Român la despăgubiri conform Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 176,48 mp şi pentru construcţiile înstrăinate pârâţilor, conform Legii nr. 112/1995, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că principiul validităţii aparenţei in drept şi statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunci-credinţe a chiriaşilor cumpărători ai bunului, la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, au fost corect dezlegate de instanţa de fond.
Curtea a apreciat că reaua-credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar astfel după cum a reţinut şî instanţa de fond, în absenţa oricărei tulburări din partea adevăraţilor proprietari, intervenită până la momentul mstrăinării bunului, chiriaşii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului, care} în mod public şi neechivoc, era cunoscut ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului.
Critica referitoare la compararea titlurilor a fost considerată ca ne fondată, reţlnându-se că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului, este preferat cel din urmă, soluţia fiind impusă de asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, cu valoare de principiu, şi nu de o analiză simplista a metodelor de comparaţie, relevate în doctrină, în materia revendicării imobiliare şi nu într-un act normativ,
Cu privire la motivul de apel formulat de către reclamanţi, referitor la terenul aferent construcţiilor înstrăinate, s-a arătat ca prima instanţă a apreciat corect incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 12/1995, însă a aplicat trunchiat această normă, iară să stabilească, în concret, dacă bunul, în întregime, nu mai poate fi restituit în natură reclamanţilor sau dacă există porţiuni din imobil care îndeplinesc condiţia de a nu fi grevate de contractele de înstrăinare încheiate cu pârâţii şi care ar putea fi astfel restituite.
S-a mai reţinut că, prin contractele de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în lunile septembrie şi decembrie 1996, pârâţii au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor deţinute cu contract de închiriere, în timp ce terenul aferent acestor apartamente nu a tacul obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din interpretarea dispoziţiilor arî.26, ultimul alineat, din aceiaşi act normativ, şi din art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. l 12/1995, Curtea a stabilit că, în virtutea legii, cumpărătorii construcţiilor dobândite în baza acestui act normativ devin şi proprietarii terenurilor aferente acestora, situaţia acestui drept urmând a li rezolvată, ulterior,pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului, conform art. 36 din Legea nr. 8/1991.
Pentru a ajunge la concluzia restituirii unei porţiuni de teren de 250,12 mp, identificată prin expertiză ca fiind suprafaţă liberă de construcţii, instanţa de apel a amintit că noţiunea de „suprafaţă aferentă construcţiei vândute" nu a. fost definită de legiuitor în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995, iar în vederea determinării acestor suprafeţe, instanţele trebuie să aibă în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcţiei, dobândite prin cumpărare.
Curtea de Apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român este nefondat, prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, deoarece se ignora că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către staî şi că într-o asemenea speţă, nu se ridică doar problema titlului cel mai bine caracterizat, ci şi a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegaî al statului şi a respectării jurisprudenţei C.E.D.O. privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a mai arătat, referitor la normele speciale în legătură cu procedura de acordare a .despăgubirilor cuvenite reclamanţilor că, pentru plata despăgubirilor băneşti stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglememat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Existenţa unei proceduri speciale prin care statul a înţeles să despăgubească foştii proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, ca şi despăgubirile stabilite în echivalent pentru imobilul preluat, în mod abuziv, de la autorul reclamanţilor şi nerestituit în natură să urmeze aceeaşi procedură specială instituită prin Legea nr. 247/2005, aşa cum întemeiat a solicitat pârâtul.
Împotriva deciziei mai sus menţionate, au formulat recurs reclamanţii Z.A.H., M.C., Z.E.A. şi S.M.C. şi pârâtul Statul Român, prin care au criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 4634 din data de 20 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civila, a admis recursurile formulate de reclamanţii M.C., S.C.M., Z.E.A. şi Z.A.H., de pârâţii G.C., G.M., C.M., P.I., P.Ş., R.A. şi Z.D. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi, casând Decizia nr. 12/C din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Referitor Ia recursul reclamanţilor, Înalta Curte a stabilit că, în mod corect a fost dezlegată problema bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători, iar consecinţa firească a fost constatarea justă că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credinţă, în aplicarea principiului securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor juridice, astfel că existenţa în patrimoniul pârâţilor a unui „bun" în sensul Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 1 se opune admiterii acţiunii în revendicare şi restituirii bunului fostului proprietar.
Instanţa a respins, ca nefondaîe, criticiie reclamanţilor vizând soluţionarea greşită a acordării despăgubirilor prin echivalent, deoarece, constatau du-se imposibilitatea restituirii în natură a unei părţi din imobil, cadrul normativ adecvat al reparaţiei ce poate fi oferit este cel creat prin Legea nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel fiind apreciată drept greşită doar atunci când stabileşte că debitorul obligaţiei este Statul Român.
În legătură cu aceste despăgubiri, Înalta Curte a reţinu! că, deşi instanţa de apel a constatat, în mod corect, incidenţa Titlului Vii din Legea nr. 247/2005, în acelaşi timp, a ignorat conţinutul procedurii de acordare a despăgubirilor conform acestui act normativ, deoarece, Statului, prin M.F.P., îi incumbă obligaţia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de prevederile ari.28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv, atunci când unitatea deţinătoare nu este identificată, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Pentru admiterea parţială a recursului Statului Român, instanţa a stabilit că acest pârât, avea calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare, dar numai sub aspectul verificării nevalabilităţii preluării bunului, la momentul preluării abuzive a imobilului, prin aplicarea decretului de naţionalizare. Soluţionarea cererii privind restituirea, prin echivalent, a imobilului nu se poate face în contradictoriu cu acesta,
Înalta Curte a admis în întregime recursul pârâţilor P.l., P.Ş., G.M., G.M., G.C., Z.D. şi R.A. apreciind că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a noţiunii de „teren aferent" când a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 250,12 mp, deoarece, prin raportare doar la suprafaţa apartamentelor vândute fiecărui pârât, instanţa a ignorat conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare din care rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceştia şi unele dependinţe. S-a subliniat că nu s-a determinat ce înseamnă, raportată cauzei, sintagma de teren aferent pentru că, deşi porneşte de la premisa corectă că aceasta presupune asigurarea unei utilizări, normale a locuinţei, se reduce noţiunea la terenul efectiv ocupat de construcţie, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuinţă.
În aceste condiţii, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel în vederea corectei soluţionări a cererii de acordare a despăgubirilor, ca reparaţie prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură, sub aspectul debitorului acestei obligaţii şi pentru administrarea unor probe suplimentare, (expertiză de specialitate), pentru determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr.112/1995 trebuie considerat ca fiind înstrăinat odată cu construcţia, ţinându-se seama de accepţiunea dată acestei noţiuni, ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcţiei, potrivit art. 7.3. din O.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010.
În re judecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa din data de 04 iulie 2012, sub nr. 5549/118/2009.
Prin Decizia nr. 25/C din data de 14 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apei Constanţa, secţia I civiiă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii Z.H.A., Z.E.A., M.C. şi S.M.C.; a fost admis apeiul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa; a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, a fost obligat să facă propunere de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 426 mp şi construcţii; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei; a fost admisă cererea expertului B.E., intimaţii-pârâți, persoane fizice, fiind obligaţi la plata diferenţei de onorariu de expert, în cuantum de 500 lei.
În raport de îndrumările deciziei de casare, instanţa de apel a apreciat că rejudecarea vizează, exclusiv, soluţionarea problemelor privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi posibila restituire în natură a unei suprafeţe de teren, respectiv, întinderea acestei suprafeţe în funcţie de determinarea, în concret, a semnificaţiei noţiunii de „teren aferent.
De aceea, în raport de precizările expuse în Decizia nr. 634 din 20 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că au intrat în autoritatea lucrului judecat, următoarele aspecte: buna-credinţă a cumpărătorilor, foşti chiriaşi; imposibilitatea restituirii în natură a construcţiilor cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 27 septembrie 1996, din 30 septembrie 1996 şi din 27 decembrie 1996; dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII al Legii nr. 47/2005 pentru aceste imobile şi existenţa calităţii procesuale pasive a Statului Român, exclusiv în demersul ce viza stabilirea caracterului abuziv al preluării, dar care nu face obiectul rejudecării, nu şi solicitarea de măsuri reparatorii, dacă acestea se vor acorda în alt temei decât cel reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte aspectele supuse analizei, constând în stabilirea debitorului obligaţiei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent şi în determinarea terenului aferent construcţiilor înstrăinate. instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 1941 şi transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 1825/1941, numiţii Z.C. şi Z.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra lotului 22, din careul 201, de 426,6 mp şi construcţia amplasată pe suprafaţa acestuia, compusă din 6 camere, hol, două marchize, baie şi beci. Conform sentinţei civile nr. 329 din 12 decembrie 1946, pronunţată de Tribunalul Constanţa, acest imobil a devenit, ca urmare a decesului numitului Z.C., coproprietatea, cu câte o cotă de VI, a numiţilor Z.C. C.Z. şi M.Z.
În actul de partaj judiciar există şi o descriere detaliată a imobilului. Prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia 144, anexa Constanţa, figurează două apartamente, situate în strada I.P., preluate de la Z.C. La întocmirea fişei clădirii, din 05 septembrie 1970, privind imobilul din strada S., s-a menţionat că bunul a fost preluat de stat, prin Decretul nr. 92/1950, anexa 144, în procent de 100% şi că are o suprafaţă construită de 249 mp, din care 214 mp folosiţi pentru locuinţe, 92 mp suprafaţă locuibilă, 57 mp, dependinţe principale şi 65 mp, alte dependinţe. S-a mai precizat că anexele gospodăreşti constau într-un garaj şi 2 magazii ce ocupă un teren măsurând 117 mp
În anexele acestei, fişe" sunt identificate clădirile principale, respectiv parter şi etaj (august 1959, fila 135 dosar rejudecare apel), şi un plan de situaţie, în care nu este stipulată data, dar este în mod cert anterioară anului 1990, întrucât există o menţiune „proprietate I.G.L.", întreprinderile de stat încetându-si activitatea odată cu apariţia Legii nr. 15/1990. în cuprinsul planului este indicată, printr-o scriere ulterioară întocmirii, suprafaţa de teren 435 mp şi sunt desenate, pe lângă locuinţe şi un garaj din scândură, o bucătărie de vară şi o magazie scândură.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 numiţii P.l. şi Ş. au devenit proprietarii unei locuinţe situate la parter, formată din 3 camere şi hol în suprafaţă utilă de 46,65 mp Aceştia au primit, în folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, suprafaţa de 46,65 mp teren.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, numita G.M. a cumpărat o locuinţă, situată la parter, compusă dintr-o cameră, în suprafaţă utilă de 32,28 mp şi o magazie, primind în folosinţă suprafaţa de 32,28 mp teren.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, numita Z.V. a achiziţionat un apartament compus din 2 camere, în suprafaţă utilă de 52,45 mp, iar o suprafaţa corespondentă de teren i-a fost acordată în folosinţă.
Potrivit contractului din 27 decembrie 1996, numitul R.A. a cumpărat de la R.A.E.D.P.P. Constanţa un apartament situat la parter, format din 2 camere, în suprafaţă utilă de 28,76 mp şi un beci, primind în folosinţă suprafaţa de 28,76 mp teren aferent.
Ulterior acestor vânzări, prin contractul din 26 mai 2009, numitei G.M. i-a fost închiriată suprafaţa indiviză de 26,3 mp. Prin contractul din 24 februarie 2009, numiţilor P.l. şi Ş. le-a fost închiriată suprafaţa indiviză de 81,1 mp. R.A. a închiriat suprafaţa indiviză de 45,9 mp, prin contractul din 11 noiembrie 2009; G.E. şi Z.D. au închiriat o suprafaţă indiviză neprecizată în contractul din 10 octombrie 2009, dar în fişa de calcul este indicată suprafaţa de 94,6 mp.
În vederea identificării suprafeţei de teren a imobilului situat în municipiul Constanţa, pe care sunt amplasate construcţiile (suprafaţă construită la sol), anexe gospodăreşti (magazii, beci, garaje, bucătărie) şi a curţii, care asigură utilizarea şi exploatarea normală a locuinţelor şi anexelor gospodăreşti, (accesul la locuinţă), utilităţile aliate pe acest teren, fluxurile de circulaţie pentru accese şi traseele instalaţiilor sanitare, gaze, electrice, canalizare, etc. în funcţie de poziţia ccior patru unităţi locative deţinute de pârâţi, s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară.
Precedând la identificarea imobilului situat în Constanţa, jud. Constanţa, expertul a constatat că acesta este format din suprafaţa totală de teren de 421,26 mp, ce a fost identificată în limitele notaţiilor date de pct. A-B-C-D-A, reprezentând delimitările întregului imobil faţă de vecinătăţi, pe care este amplasată o construcţie de tip parter şi etaj parţial, având destinaţia de locuinţă, precum şi alte construcţii anexe cu diferite destinaţii, ce au fost executate fie cu materiale durabile, fie pe structură de lemn şi cu pereţii din scândură sau O.S.B. (placă de material lemnos presat).
Expertul desemnat de instanţă a considerat că nu au fost edificate, conform celor patru contracte de vânzare-cum parare încheiate cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, construcţiile reprezentând: holul 4, cu o suprafaţă construită de 10,48 mp, aflat în folosinţa proprietarilor P.l. şi P.Ş. şi care a fost edificat cu fundaţie din beton, zidărie din B.C.A. şi tâmplârie din PVC cu geam termopan; magazia de lemn, cu o suprafaţă construită de 6,04 mp, situată lângă bucătăria de vară şi aflată în folosinţa proprietarilor P.l. şi P.Ş.; garajul auto cu o suprafaţă construită de 16,70 mp, aflat în folosinţa proprietarilor P.l. şi P.Ş., indicate în anexa nr. 7 a lucrării a raportului de expertiză.
A fost precizată suprafaţa construită a construcţiei cu destinaţia de locuinţă, ce a fost înstrăinată de R.A.E.D.P.P. Constanţa celor patru foşti chiriaşi, şi care măsoară, în totalitate, 194,58 mp, la care se adăugă suprafaţa magaziei de 11,18 mp, conform titlului de proprietate, şi de 14,28 mp, ce a fost vândută fostei chiriaşe G.M., precum şi suprafaţa construită a bucătăriei de vară de 10,40 mp, ce a fost înstrăinata drept magazie către P.l. şi P.Ş., conform anexei nr. 1.
Expertul a apreciat că terenul necesar utilizării pârtilor de construcţii dobândite de către cei patru proprietari, este alcătuit din suprafaţa ocupata la sol a celor patru unităţi locative, împreună cu părţile de construcţii anexe, ce au fost dobândite prin efectul Legii nr. 112/1995 de Ia R.A.E.D.P.P. Constanţa şi care, împreună, formează curtea imobilului, care, la rândul ei, este brăzdată de reţelele subterane ce alimentează utilităţile spaţiilor locative şi care poate fi identificată în limitele notaţiilor date de pct. A-6-5-4-3-2-1-D-A, conform anexei nr. 8.
În aceste condiţii, s-a concluzionat, în urma analizei poziţionării celor patru unităţi locative, în configuraţia construcţiei cu destinaţie de locuinţă, cât şi a poziţionării construcţiilor anexe pe amplasamentul imobilului, că nu se pot individualiza accese separate de la calea publică către intrările părţilor de construcţii aflate în proprietatea celor patru proprietari, deoarece fluxurile de circulaţie spre intrările locuinţelor şi construcţiile anexe se întretaie în cadrul curţii imobilului. Deşi expertul a specificat că anumite dependinţe, indicate în anexa 7 a suplimentului, nu sunt menţionate în cele 4 contracte de vânzare-cumpărare, instanţa a arătat că, potrivit conţinutului „fişei clădirii", sunt indicate drept „anexe gospodăreşti" un garaj şi 2 magazii, în suprafaţă totală de 117 mp, în acest context, s-a apreciat că adevăratele „construcţii noi" sunt doar magazia de 6,04 mp şi holul edificat de pârâţii P., prin refacerea marchizei.
Aceste constatări, unite cu cele ale expertului, rezultând din aşezarea construcţiilor pe teren, fac imposibilă restituirea in natură a vreunei suprafeţe de teren, atâta timp cât nu s-au putut individualiza accese separate de la calea publică pentru fiecare dintre cele patru unităţi locative, deoarece fluxurile de circulaţie către intrările locuinţelor şi a construcţiilor anexe se întretaie.
Astfel, după cum a stabilit Înalta Curte în jurispmdenţa sa constantă, instanţa de apel a arătat că „faptul că pe o porţiune de teren nu există construcţii nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanţilor"1, atâta vreme cât el face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenajat pentru satisfacerea unor nevoi ale proprietarului noii construcţii, faţă de care reclamanţii nu pot invoca pretenţii de restituire in natură.
Înalta Curte apreciază că „este necesar a se face distincţia între noţiunile de „teren liber" şi „teren liber ee poate ii restituit In natură", ştiut fiind că „posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale".
Concluzia expusă de către instanţa supremă, din perspectiva Legii nr. 10/2001 care, deşi foloseşte destui de frecvent sintagma „teren liber" (art. 7 alin. (1), art. 10, art. 2), nu o defineşte, iar H.G. nr. 250/2007 nu cuprinde decât soluţii particulare ale unor situaţii concrete în care s-ar putea găsi terenul preluat abuziv - este pe deplin explicabilă şi prezentei acţiuni în revendicare formulate de reclamanţi.
Astfel, trebuie subliniat că sintagma „teren liber" nu poate avea niciodată înţelesul restrâns ca „teren pe care nu sunt edificate construcţii", deşi în art. 10 din Legea nr. 10/200.1 pare să se facă o distincţie antinomică între „teren liber" şi „teren ocupat de construcţii/teren pe care s-au edificat construcţii".
Aceasta pentru că, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o aplicare a noţiunii autonome - specifică nu doar legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, ci tuturor situaţiilor în care, ca şi Legea nr. 10/2001 este posibilă restituirea în natură, această măsură este obligatorie doar pentru terenul liber, din punct de vedere juridic, iară ca înţelesul expresiei să rezulte din simpla interpretare literală a termenilor care o alcătuiesc.
Prin dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interesează pricina de faţă, pentru că pârâţii au devenit proprietari ai locuinţelor în baza Legii nr. 112/1995, s-a stabilit că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul celui din urmă act normativ, cu modificările ulterioare. Pentru explicitarea conţinutului acestei dispoziţii, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost completate cu art. 17 pct. 3 prin care, prin noţiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege atât terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Adăugând la suprafaţa ocupată de construcţii noi, care înseamnă, efectiv, amprenta pe sol a construcţiilor, a suprafeţelor afectate servitutilor legale şi a suprafeţelor destinate amenajărilor de utilităţi publice, legiuitorul dă impresia că omite situaţiile în care, pe terenul preluat abuziv, care este administrat de unităţile deţinătoare, un terţ dobândeşte proprietatea unei construcţii, iar dreptul său nu poate fi pus la îndoială.
Dispoziţiile art. 7 alin. (5) dlin Legea nr. 10/2001 reglementează un exemplu de situaţie în care terenul nu este liber, iar, în ceea ce priveşte noile construcţii autorizate, în acest act normativ nu se face distincţie între titularul dreptului de proprietate, acestea fiind unităţi deţinătoare sau un terţ, motiv pentru care nici interpretul nu poate să o facă.
Este însâ reglementată doar situaţia amenajărilor de utilitate publică, care. prin definiţie, aparţin unei entităţi dintre cele enunţate la art. 21 alin. (1), dar nu şi ipoteza terţului care, pentru a se putea „bucura" de bunul său trebuie să aibă şi folosinţa unui teren, aspect ce nu poate fi încadrat nici în categoria „amenajări de utilităţi publice" şi nici în cea a „servitutilor legale". Raţiunea care a condus la instituirea excepţiei de la restituirea în natură a terenului aferent imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este pe deplin aplicabilă şi împrejurării în care un terţ dobândeşte proprietatea unei construcţii de pe terenul preluat abuziv, pentru că, dobândind proprietatea construcţiei, printr-un aci. a cărui legalitate nu mai poate fi contestată sau într-un mod originar, prin edificare autorizată, titularul acestui drept trebuie să aibă posibilitatea deplinei exercitări a atributelor acestuia, în special usus fructis.
Imposibilitatea restituirii în natură rezultă din perspectiva folosinţei ia care cei patru proprietari ai locuinţelor şi anexelor sunt îndreptăţiţi şi care include justa utilizare a acelor patru unităţi locative, ceea ce înseamnă atât existenţa unor suprafeţe aferente imobilelor împrejurul acestora şi posibilitatea folosirii anexelor (fie că ele sunt indicate sau nu în titlurile de proprietate) cu utilizarea căilor de acces de pe strada Sarmisegetuza, cât şi o lesnicioasă legătură în corpul de locuinţe şi cel conţinând garaje şi magazii. Acest aspect denotă că nu se poate acorda, în natură, apelanţilor, o suprafaţă de teren care s-ar găsi între cele două edificii.
Instanţa de apel a reţinut că nu se poate restitui în natură nici suprafaţa de teren cuprinsă între pct. 1-2-3-4-5-6-B-C-1 identificată în anexa 8, în suprafaţă de 77,61 mp, pentru că buna administrare a clădirii impune existenţa unei suprafeţe de teren libere, care să permită, inclusiv, accesul unor mijloace de stingere a incendiilor, conform dispoziţiilor art. 24 lit. b) din H.G. nr. 525/1996. Curtea a avut în vedere că terenul trebuie să respecte un procent de ocupare, în eventualitatea solicitării unei autorizaţii pentru executarea construcţiilor cu o anumită orientare fata de punctele cardinale, o distanţă minimă obligatorie faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, distanţă pe care, oricum, determinarea expertului nu o respectă pentru că, de-a lungul liniilor 5-4, 4-3 şi 2-1, hotarul este indicat chiar pe zidurile construcţiilor proprietatea pârâţilor.
Cum restituirea construcţiilor nu mai este în discuţie, iar pentru teren, s-a demonstrat că nicîo suprafaţă nu este liberă juridic, instanţa de apel a apreciat că, pentru întreg imobilul, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 247/2005, Titlul VIl, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare.
Faţă de menţinerea acestei dispoziţii, stabilită în judecarea anterioară a apelurilor, criticată inclusiv în recursul reclamanţilor, şi înlăturată de Înalta Curte, instanţa a arătat căs pentru terenul în suprafaţă de 426,6 mp şi construcţii, înstrăinate pârâţilor, situate în Constanţa, jud. Constanţa, reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform legii speciale, urmând ca Municipiul Constanţa, prin primar, care este proprietarul terenului şi care a înstrăinat cele patru locuinţe, în virtutea calităţii sale de unitate deţinătoare, să facă propunerea motivată prevăzută de legea specială.
Împotriva acestei, decizii au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii Z.H.A., S.C.M. şi M.C., solicitând admiterea căii de atac exercitate şi modificarea hotărârii atacate.
În motivare, recurenţii-recîamanţi au arătat că instanţa de apel a respins cererea în revendicare a terenului şi a construcţiei, în condiţiile în care naţionalizarea s-a făcut pentru o parte din acest edificiu, în care nu este inclus terenul. De asemenea, au specificat că, în mod greşit, Curtea a reţinui buna-credinţă a pârâţilor, în ceea ce priveşte încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. În acest sens, în cauză, este relevantă junsprudenţa Curţn Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu privire la dreptul unui proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale fiind principiul securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, recurenţii-recîamanţi au criticat decizia pronunţată de instanţa în apel, întrucât aceasta a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care, de fapt, nu sunt incidente în cauză. In acest sens, au arătat că demersurile actuale de recuperare a bunului reprezintă consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă de către stat şi prin vinderea acestuia către terţi, în absenţa oricărei reparaţii concrete a prejudiciului pe care l-au suferit, care să pună capăt acestei încălcări. în opinia recurenţilor-reclamanţi, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat faptul că aceştia sunt deţinăiorii unui titlu asupra imobilului, reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare, şi că dispun, sub acest aspect, de un bun, în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În acelaşi context, recurenţii-reclamanţi au precizat că, în ceea ce îi priveşte, singura măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate, rezultată din vânzarea imobilului către chiriaşi, este restituirea în natură a acestuia. Pe de altă parte, au menţionat că, în condiţiile în care intimaţii-pârâţi nu au sesizat instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a statului, aceştia nu sunt împiedicaţi să solicite dezdăunarea cu privire ia bunul de care au fost evinşi, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Prin urmare, în raport de aceste considerente, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea cererii în revendicare imobiliară, şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele în litigiu,
O altă critică formulată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel constă în faptul că aceasta a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. în acest context, recurenţii-reclamanţi arată că titlul lor este mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, acesta constând într-un contract de vânzare-cumpărare autentic, transcris în Registrul de transcripţiunt aflat la grefa Tribunalului Constanţa, pe când titlurile pârâţilor provin de la un nan dominus, respectiv Statul, care l-a preluat, în parte, în mod abuziv. Din această perspectivă, instanţa de apei a reţinut, în mod greşit, că titlul exhibat de către pârâţi este preferabil celui deţinut de către reclamanţi.
Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei pronunţate în apel şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor ari.304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în ceea ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a terenului. Această măsură se impunea în raport de faptul că imobilul este ocupat de construcţii uşoare, demontabile, în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nu au fost autorizate, iar cele care sunt menţionate, parţial, în conţinutul convenţiilor, sunt atribuite în folosinţă, aspect care, în principiu, nu ar îngrădi restituirea în natură. În acelaşi context, au fost aduse critici situaţiei de fapt reţinute în suplimentul Ia raportul de expertiză efectuat In cauză, fiind invocate dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată, recurenţii-reclamanţi au contestat şi concluziile expertului, menţionate în suplimentul la raportul de expertiză, cu privire la suprafaţa de teren deţinută de către pârâţii P.l. şi P.Ş. şi a celei înstrăinate de către R.A.E.D.P.P. celor 4 chiriaşi, arătând că expertul nu a măsurat suprafaţa la sol a construcţiei cu destinaţia de locuinţă, care este, în realitate, de 140 mp şi nu de 208, 87 mp.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut, în motivele de recurs, că hotărârea instanţei de apei este contradictorie, întrucât, pe de o parte, Curtea a reţinut concluziile expertului din raportul de expertiză, care a specificai că anumite dependinţe nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, pentru ca, ulterior, să revină asupra soluţiei şi să menţioneze că opinia expertului trebuie temperată, din perspectiva conţinutului fişei clădirii, ajungând în final, ia concluzia că suprafeţele anexe aparţin proprietarilor construcţiei, fiind astfel imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafeţe de teren, în condiţiile în care anexele nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciind că instanţa a pronunţai o hotărâre eu nerespectarea principiului oralităţii, astfel că, după depunerea raportului de expertiză şi a suplimentului la acesta la dosar, instanţa nu a pus în discuţia părţilor obiecţiunile formulate, cu atât mai mult cu cât reclamaseră erori grave, declaraţii false consemnate de către expert, care au condus la respingerea cererii de restituire în natură a terenului, in condiţiile în care anexele nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Prin criticife formulate, recurenţii-pârâţi au contestat şi concluziile raportului de expertiză, efectuat de expertul B.E., care nu avea competenţa de a întocmi raportul de expertiză topografică, fiind specialist în construcţii civile, aspect relevat chiar de acesta, în cuprinsul lucrării. Din acest motiv, neavând instrumentele necesare efectuării măsurătorilor, a stabilit suprafaţa la doar patru laturi ale terenului, deşi acesta avea cinci, iar la sol construcţia cu destinaţia de locuinţă, nu a fost măsurată. In opinia recurenţi lor-reclamanţi, subsolul numit impropriu beci, poate fi restituit în natură, întrucât, din suprafaţa de aproximativ 98 mp s-a vândut doar 6 mp. în ceea ce priveşte fluxurile de intrare, acestea nu au fost în mod corect determinate, deoarece pârâtul R.A. are acces la imobil şi din str. O., iar pârâţii P.I. şi P.Ş. au, în prezent, două intrări. Din această perspectivii, expertul l-a împroprietărit pe chiriaşii-cumpărători, cu anexe care nu. făcut obiectul vânzării potrivii Legii nr. 112/1995, ajungând la concluzia eronată că este necesar ca accesul la imobil să se facă potrivit concluziilor menţionate în cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză.
Referitor la reţelele de apă, canalizare, gaze şi electricitate, recurenţii-reclamanţi au arătat că expertul le-a stabilit oehiometrsc, întrucât im există documente care să ateste poziţionarea acestora.
Raportul de expertiză întocmit de expertul B.E. a produs consecinţe juridice, în sensul că a stat la baza formării convingerii instanţei de apel. Acesta cuprinde date false, pe care recurenţii-reclamanţi le-au învederat instanţei de apel, prin formularea obiecţiuniior, însă acestea nu au fost puse în discuţia părţilor.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Intimaţii-pârâţi P.I., P.Ş., G.M., G.M., G.D. şi G.C. au formulat întâmpinare. solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând recursul in raport de crîticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, înalta Curte constată următoarele:
Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocate de intimaţii-pârâţi P.l., P.Ş., G.M., G.D., a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, întrucât motivele de recurs se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din actul normativ menţionat.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenţii-reci amanţi şi-au fundamentat recursul, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când decizia pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin urmare, în raport de prevederile legale mai sus menţionate, două sunt ipotezele în care decizia pronunţată în apel poate fi modificată, şi anume atunci când considerentele acesteia nu permit identificarea normelor juridice, care susţin rezolvarea dată litigiului sau când aceasta nu este motivată în drept, precum şi în cazul în care instanţa, evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, însă le încalcă sau le aplică greşit, ca o consecinţă a interpretării eronate a legii.
În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de apel, obiect al cererii de recurs, se constată că aceasta conţine argumentele juridice care au determinat pronunţarea soluţiei în cauză, nefiind incidente niciuna dintre ipotezele mai sus menţionate, care să conducă Ia modificarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, motivele de recurs ce vizează aplicarea, în mod greşit, de către instanţa de apel, în cel de~al doilea ciclu procesual, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu îşi găsesc incidenţa în speţă, precum şi constatarea ca fiind preferabil titlul pârâţilor faţă de cel al reclamanţilor sunt. nefondate, întrucât aceste chestiuni au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia de casare nr. 4634 din 20 iunie 2014, devenind obligatorii pentru judecătorii fondului, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Aşa fiind, instanţa de casare a stabilit că bunul, prin regimul său juridic, fiind preluat abuziv de către Stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, intră în sfera de reglementare a acestui act normativ, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care reclamanţii au solicitat suspendarea judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 47 din acest act normativ, pentru a formula notificare. în ceea ce priveşte critica referitoare la preferabîlîtatea titlului pârâţilor faţă de cel ai reclamanţilor, instanţa de casare a statuat că titlul celor dintâi s-a consolidai, această situaţie decurgând, pe de o parte, din existenţa bunei-credinţe la momentul vânzării-cumpărârii şi, pe de altă parte, din împrejurarea că titlul acestora nu a fost atacat înăuntrul termenului special de prescripţie extinctivă reglementat de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a mai stabilit că pârâţii se prevalează de un bun, în sensul Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, constând în titluri care nu au fost invalidate judecătoreşte.
De aceea, instanţa de apel nu mai putea să procedeze la compararea titlurilor exhibate de părţi, conform dispoziţiilor art. 480 C. civ., motiv pentru care şi critica formulată sub acest aspect, este nefondată.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în această fază procesuală, aceste critici nu mai pot fi dezbătute, întrucât decizia pronunţată de instanţa de casare cu privire la probleme de drept dezlegate, a intrat în puterea lucrului judecat.
Urmărind considerentele deciziei de casare, instanţa de apel, în rejudecarc. avea de identificat debitorul obligaţiei de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum de stbilit terenul aferent şi terenul liber, din punct de vedere juridic, apt a fi restituit în natură.
În acest sens, prevederile art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. .10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie-22 decembrie 1989 stipulează că sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că, pentru acestea, foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii, în echivalent, acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea de teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege terenul pe care este amplasata construcţia, respectiv, amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei, necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.
Pentru a determina suprafaţa de teren liberă, în sensul prevederilor legale mai sus menţionate, instanţa de apel, conform îndrumărilor stabilite prin decizia de casare, a dispus efectuarea unui raport de-expertiză, la dosarul cauzei fiind anexate şi contractele de vânzare-cumpărarenr din 30 februarie 1996, din 27 septembrie 1996, din 30 septembrie 1996 şi din 27 decembrie 1996, încheiate de paraţii P.l. şi P.Ş., G.M., Z.V. şi R.A. cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Prin încheierea din data de 28 noiembrie 2012 instanţa de apel a admis, în parte obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de către reclamanţi, impunându-se întocmirea unui supliment la raportul de expertiză, iar prin încheierea din data de 27 februarie 2013, ulterior punerii în discuţie a obiecţiunilor invocate de către reclamanţi la acest supliment, a dispus respingerea acestora.
De asemenea, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese faptul că reclamanţii nu s-au opus efectuării raportului de expertul B.E., şi că, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, respectând principiul contradicto riali taţii şi ai oralităţii procesului civil, atât obiectivele, cât şi obiecţiunile formulate de aceştia la raport şi la suplimentele întocmite în cauză. Prin urmare, criticile formulate în recurs de către reclamanţi, cu privire la aceste aspecte, sunt nefondate, nefrind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Motivul de recurs ce vizează nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, care nu a dispus restituirea terenului ocupat de construcţii uşoare, demontabîle şi neautorizate, care nu au făcui obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, este nefondat. Astfel, este corect raţionamentul instanţei de apel, care, coroborând concluziile raportului de expertiză cu fişa clădirii, aflată la dosarul cauzei, a apreciat că singurele construcţii noi sunt reprezentate doar de magazia de 6,06 mp şi holul edificat de pârâţii P., prin refacerea marchizei. Examinând modalitatea în care aceste construcţii sunt amplasate pe teren, în mod just, Curtea a apreciat că este imposibilă restituirea în natură a vreunui lot, întrucât nu au putut fi individualizate accese separate de la drumul public spre fiecare dintre cele patru unităţi locative, cu atât mai mult cu cât fluxurile de circulaţie către intrările locuinţelor şi a construcţiilor anexe se întretaie.
Pentru aceste considerente, critica referitoare la contradielorialîtatea deciziei pronunţate în apel este nefondată, întrucât raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc absolut de proba, impunându-se a fi coroborat, de către instanţă, şi eu restul probelor administrate în cauză, precum şi cu susţinerile părţilor,
În memoriul de recurs, reclamanţii au criticat şi modalitatea în care expertul a întocmit raportul de expertiză, precum şi concluziile reţinute în cuprinsul acestuia. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea reprezintă motive de netemeincie, reglementate de prevederile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., şi care, în urma abrogării prin O.U.G. nr. 138/2000, nu mai pot fi supuse examinării în recurs. De altfel, recurenţii-reclamanţi au formulat, în apel, obieeţiuni la raportul de expertiză şi la suplimentele acestuia, care au fost analizate de către instanţă, şi care au fost puse în discuţia părţilor, iar împotriva expertului au formulat plângere penală, adresată organelor abilitate, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi fals intelectual, asupra căreia s-a dispus clasarea. în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a), raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Şi aspectul stabilirii eronate, de către expert, a reţelelor de lucrări edilitare vizează un aspect de netemeinicie, care putea fi rezolvat doar în faza apelului, prin intermediul obiecţiunilor la raportul de expertiză.
Aserţiunea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia expertul ar fi dispus împroprietărirea chiriaşilor cumpărători cu anexe care nu au fost vândute în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 este nefondată, deoarece acesta a avut în vedere, la stabilirea suprafeţelor locuibile şi a dependinţelor rezultate din contractele de vânzare-cumpărare mcheiate de aceştia, în temeiul actului normativ menţionat, planurile de amplasament ale construcţiilor, precum şi releveul acestora, incluse în fişele locative, care au făcut parte integrantă din contractele de închiriere.
Având în vedere că restituirea construcţiilor nu mai este posibilă, iar în ceea ce priveşte terenul s-a constatat, din punct de vedere juridic, că acesta nu este liber, în mod corect instanţa de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, în echivalent, potrivit dispoziţiilor reglementate de Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, urmând ca obligaţia de plată a acestora să fie suportată de Municipiul Constanţa, prin primar, căruia i s-a stabilit calitatea de unitate deţinătoare, care trebuie să emită şi propunerea motivată, în acest sens.
Pentru toate considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor stabilite prin decizia de casare, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C., S.C.M. şi Z.H.A. împotriva Deciziei nr. 25C din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi M.C., S.C.M. şi Z.H.A. la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi P.l., P.Ş., G.M., G.M., G.D. şi G.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2340/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2377/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
