ICCJ. Decizia nr. 2340/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2340/2014
Dosar nr. 26969/3/2010
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02,06.2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a civilă, sub nr. 2696913/2010, reclamanţii Iernuţan F.A., N.D.M. şi N.R.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului, compus din constmcţie şi terenul aferent, situat în Bucureşti, sector 1.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctei N.I., conform certificatului de moştenitor din 11 mai 2010 emis de B.N.P., Asociaţi „B. și Asociaţii", care a fost proprietara imobilului mai sus menţionat şi care a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, fără acordarea despăgubirilor cuvenite.
Autoarea recurenţilor-recl amanţi a formulat notificare, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti sub nr. 1412 din 05 aprilie 2001, prin care a solicitat despăgubiri în echivalent pentru bunul de care a fost deposedată. Prin Dispoziţia nr. 7121 din 12 decembrie 2006, modificată prin Dispoziţia nr. 8852 din 09 octombrie 2007, primarul general a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Ulterior, dispoziţia a fost înaintată A.N.R.P., unde a fost înregistrată sub nr. 39954/CC, care nu a evaluat şi nu a dispus plata despăgubirilor.
Având în vedere că a fost recunoscută calitatea defunctei N.I. de persoană îndreptăţită Ia despăgubiri, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. prin care s-a stabilit, în mod repetat, că Fondul Proprietatea nu este funcţional, despăgubirile acordate persoanelor netlind efective, acestea având doar valoare declarativă, precum şi faptul că Statul, în calitate de legiuitor, este singurul culpabil, mtrucât nu a creat cadrul legislativ necesar pentru despăgubirea persoanelor îndreptăţite, reclamanţii s-au considerat îndreptăţiţi să solicite contravaloarea imobilului, conform prevederilor art. 998-999 C. civ.
În drept cererea a fost întemeiată pe aceste dispoziţii legale, precum şi pe cele reglementate de Legea nr. 10/2001, modificată.
La termenul din data de 25 noiembrie 2011, reprezentantul reclamanţilor a solicitat instanţei introducerea în cauză a Statului Român, prin Preşedintele României şi prin Guvernul României, cerere care a fost încuviinţată de către instanţă.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa nr. 1265 din 22 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civ. a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul. Român, prin Guvernul României, şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii l.F.A., N.D.M. şi N.R.C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Statui Român, prin Guvernul României şi Statul Român, prin Preşedintele României.
În motivare, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia nr. 27/2011 dată în recursul în interesul iegîi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit câ acţiunile privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii în titlul VIl din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe prevederile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţionai la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale art. 13 din acest act normativ, suni inadmisibile.
În consecinţă, Tribunalul a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma acestei decizii, dar şi a Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O., a prevederilor art. 6 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la aceasta.
Instanţa de fond a constatat că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, persoanele fizice sau juridice au dreptul la respectarea bunurilor acestora, şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional Totodată, a reţinut că aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor, conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Din această perspectivă, a constatat că reclamanţii beneficiază de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezidând în dreptul de a primi despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunului imposibil de restituit în natură la care s-a stabilit că au dreptul în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 8852 din 09 octombrie 2007 emisă de Primarul generai al municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii, în echivalent, pentru imobilul preluat de stat.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanţii au invocat absenţa unor reglementări din partea statului, prin care dreptul de a obţine măsurile reparatorii, dispuse prin hotărârea mai sus menţionată, să aibă un conţinut concret, apreciind că este necesar ca pricina să fie examinată din prisma normei cu caracter general din prima frază a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., care protejează dreptul de proprietate,
Astfel, a arătat că, întrucât Convenţia nu a impus statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept, la care se referă măsurile de aplicare a acesteia.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat o lege specială, care prevede m ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii, prin echivalent, constând în despăgubiri, statul stabilind că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin acest din urmă act normativ au fost aduse o scrie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de ssabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi a plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanţa a stabilit că acestea pot face obiectul de analiză ai instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în Jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea măsurilor reparatorii.
Chiar dacă, aşa după cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze. România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare a despăgubirilor, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate. în acest sens, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi modificarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin M.F.P., este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
În consecinţă, instanţa de fond a arătat că statele beneficiază de marja de apreciere asupra modalităţilor de despăgubire şi a cuantumului acestora, precum şi a modului de acordare, iar neîndeplinirea obligaţiei pozitive de a eficicntiza acest mecanism nu poate determina instanţele de judecată să creeze unul diferit, jurisprudenţial, care să eludeze ansamblul normativ creat pentru acordarea măsurilor reparatorii, cu atât mai mult cu cât, prin prisma hotărârii-pilot. Statul Român beneficiază de un termen acordat de C.E.D.O. pentru efidealizarea acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii lermiţan F.A., P.A., N.D.M. şi N.R.C. prin care au arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică întrucât Dispoziţia nr. 8852 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul general, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, aferente imobilului, nu a fost înaintată la A.RR.P., iar despăgubirile nu au fost plătite.
Ca atare, au apreciat că Statul Român se afla în culpă gravă, deoarece despăgubirea acordată nu este efectivă, ci are doar o valoare decîaratorie, iar daunele solicitate ca urmare a nepuneru în funcţiune a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul produs ca urmare a deposedării de un bun. în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., sunt justificate.
Prin Decizia nr. 59/A din 20 februarie 20.13 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii l.F.A., P.A., N.D.M. şi N.R.C.
În motivare, Curtea a reţinut că tribunalul a fost învestit, la dala de 02 iunie 2010, cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu cele ale Legii nr. 10/2001, prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului preluat de stat.
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală instanţa de apel a arătat că este necesar să fie îndeplinite cumulativ condiţiile stipulate de prevederile legale mai sus menţionate, referitoare la existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie producerea unui prejudiciu şi existenţa unei legaturi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Examinând sentinţa, Curtea a stabilit că instanţa de fond a extins analiza pricinii şi la analiza conformităţii legislaţiei interne cu convenţia şi jurisprudenţa C.E.D.O., reţinând că, deşi reclamanţii beneficiază de un bun actual, adoptarea măsurilor legislative pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea despăgubirilor este lăsată la latitudinea statelor semnatare ale convenţiei şi ca nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. în speţă.
În sistemul de drept românesc s-a creat cadrul legal pentru stabilirea şi plata despăgubirilor, în titlul VII din Legea nr. 247/2005. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O,, ale dreptului de acces la o instanţă, aşa după cum s-a menţionat în hotărârea pilot, Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Procedura în faţa Fondului Proprietatea, având natură execuţională, care intervine după ce dreptul persoanei îndreptăţite este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau prin hotărârea instanţei, argumentele privind ne funcţionalitatea acestuia nu pot conduce la admiterea acţiunii, întrucât acestea exced cadrului procesual, limitelor şi competenţei instanţei civile în contextul Legii nr. 10/2001.
Deşi în acţiunea introductivă de instanţă nu se precizează caracterul daunelor solicitate, în apel, reclamanţii au arătat că este vorba de daune morale, rezultate din nesoluţionarea efectivă a notificării. In cauză, instanţa de apel a arătat că reclamanţii nu au dovedit că au suferit un prejudiciu moral, care să fie susceptibil de acoperire prin acordarea daunelor aferente.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termenul legal, reclamanţii l.F.A., N.D.M. şi N.R.C., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.
în motivare, recurenţii-reclamanţi au făcut un istoric al cauzei şi au reiterat criticile formulate în apel. Astfel, au susţinut că au arătat în motivele de apei că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a refuzat să aplice dispoziţiile legale în cauză, argumentându-şi soluţia, în mod greşit, pe baza Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, a hotărârii pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României, precum şi a examinării imposibilităţii Statului de a suporta plata despăgubirilor din bugetul său.
Odată constatate ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în opinia reclamanţilor, prima instanţă era obligată să stabilească răspunderea intimaţilor, în condiţiile reglementate de C. civ. Însă curtea de apel a înlăturat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., invocând decizii care nu sunt incidente în cauză.
Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, nu esîe aplicabilă în acest litigiu, întrucât aceasta a fost publicată în M. Of. ulterior datei ia care a fost introdusă cererea de chemare în judecata, iar hotărârea Măria Atanasiu şi alţii contra României nu ie este opozabilă recurenţilor-reclamanţî deoarece, pe de o parte, aceştia nu au fost parte în dosar, iar, pe de altă parte, prin considerentele acestei decizii a fost consacrată culpa Statului.
Cu referire la decizia instanţei de apel, recurenţii-reelamanţi au arătat că este nelegală, pentru următoarele considerente:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat caracterul daunelor solicitate de recurenţii-reelamanţi ca fiind daune morale, deoarece aceştia nu au tăcut o astfel de precizare pe parcursul desfăşurării procesului, Curtea referindu-sc, de fapt la o altă cauză, şi preluând în decizia atacată, considerentele din hotărârea pronunţată în acea pricină. Mai mult decât atât, caracterul şi cuantumul daunelor au fost precizate în faţa instanţei de fond, iar cu privire la acest aspect nu au fost formulate critici în apel şi nici nu au fost puse în discuţie, din oficiu, în această etapă procesuală. Cuantumul daunelor pretinse a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză, şi, deşi instanţa de fond a reţinut corect caracterul şi cuantumul acestora, curtea de apel a aplicat un raţionament greşit, corelativ acestei situaţii, decizia pronunţată fiind, astfel, rezultatul unei eronate aplicări a dispoziţiilor legale şi interpretări a Înscrisurilor deduse judecăţii.
Instanţa de apel s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi împotriva sentinţei, supunând analizei o altă cauză decât cea dedusă judecăţii. Astfel, motivele de apel au vizat refuzul Tribunalului de a aplica dispoziţiile legale incidente în prezentul litigiu, suspendarea acordării despăgubirilor în raport de hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României şi posibilitatea instanţei de judecată de a se pronunţa cu privire ia bugetul de stat. Prin urmare, în motivele de apel, reclamanţii nu au făcut vorbire despre nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea. în condiţiile în care acesta are acţionariat 100% privat,
C.E.D.O., a cărei jurîsprudenţă a fost invocată în considerentele deciziei sale de către instanţa de apel, a făcut referire la faptul că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor în România, dat fiind termenul în care sunt rezolvate cererile sau faptul că acestea nu sunt soluţionate niciodată, reprezintă o încălcare a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Aceasta este şi situaţia în care se află recurenţii-reclamanţi, care au demarat procedura administrativă în anul 2001 şi care nu au fost despăgubiţi nici până în prezent, deşi acest drept le-a fost recunoscut de către autorităţi şi de către instanţa judecătorească.
Instanţa de apel s-a aflat în eroare când s-a referit la o decizie a Curţii Constituţionale, întrucât, în cauză, nu a fost menţionată o astfel de hotărâre pe care trebuia să o aibă în vedere la pronunţarea hotărârii.
Motivarea deciziei supuse recursului este contradictorie, aceasta vizând atât inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată cât şi netemeinicia acesteia, nefîind examinate criticile formulate în apel de către reclamanţi. Instanţa trebuia să verifice dacă, în cauza, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aspect constatat, în mod corect, de către Tribunal. Instanţa de apel a creat reclamanţilor o situaţie mai grea în propria cale de atac, întrucât a apreciat că acţiunea promovată de aceştia este inadmisibilă.
În etapa procesuală a recursului, mtîmaţîi-pârâţi Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României şi Statul Român, prin preşedintele României nu şî-au exprimat poziţia procesuală, întrucât reprezentanţii acestora nu s-au prezentat în faţa instanţei şi nici nu au formulat întâmpinare în condiţiile stipulate de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, nu au fost solicitate şi administrate probe, conform prevederilor art. 305 din acest act normativ.
Examinând recursul declarat de reclamanţii l.F.A., N.D.M.I. şi N.R.C. prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dîspoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se constată că recurenţii-reclatnanţi nu au formulat o critica efectivă cu privire Ia nelegalitatea deciziei instanţei de apel, constând în depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Modalitatea în care aceasta a răspuns criticii invocate în apel conform căreia instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a refuzat să aplice legea, argumentându-şi soluţia prin prisma Deciziei nr. 27/2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, a hotărârii-pilot Măria Atanasiu ş.a. contra României şi a imposibilităţii statului de a suporta plata din propriul buget a despăgubirilor cuvenite recurenţîior-reclamanţi va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. vizează faptul eă decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la caracterul daunelor solicitate de către recurenţii-reci amanţi, la existenţa unei proceduri execuţionale în faţa Fondului Proprietatea şi la trimiterea curţii de apel la o decizie a Curţii Constituţionale care nu a fost invocată în cauză.
Critica nu este fondată.
Înalta Curte reţine că decizia recurată cuprinde considerentele pe care se fundamentează soluţia instanţei de apel, nefîind incidenţă niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aşa cum se va arăta cu prilejul examinării criticilor din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cererea de apel reclamanţii au făcut precizarea că solicită acordarea de daune morale, astfel că instanţa de apei s-a referit la această menţiune din cererea de apel.
Considerentele cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul producerii unei vătămări, cuprinse în decizia instanţei de apel, sunt făcute cu neobservarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul cererii de chemare în judecată, dar pentru considerentele ce vor fi expuse, Înalta Curte constată că această împrejurare nu este de natură să ducă la modificarea hotărârii recurate, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat acordarea de daune morale, ci materiale.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei decizii se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia nu este incident în speţă, întrucât, pentru a se putea reţine nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare a clauzelor unui act juridic este necesar ca instanţa să fie învestită cu o astfel de cerere, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în cauză, invocate de recurenţii-reclamanţi în recurs, instanţa constată următoarele:
Critica ce priveşte calificarea de către instanţa de apel a caracterului daunelor solicitate de către recurenţi este nefondată, întrucât în motivele de apei reclamanţii au arătat, în mod explicit, că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului compus din construcţie şi terenul aferent acestuia, cu titlu de daune morale, ca urmare a nepunerii în funcţiune a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul suferit ca urmare a deposedării de acest bun.
Motivul de recurs ce vizează faptul că, în analiza referitoare la existenţa unei proceduri execuţionale instanţa de apel. s-a referit, în mod greşit, la o altă cauză, este nefondat. Astfel, în susţinerea acestei critici, recurenţii-reclamanţi au afirmat că, de fapt, apelul nu a vizat problema funcţionalităţii Fondului Proprietatea, ci alte aspecte, cum ar fi refuzul instanţei de fond de a aplica legea, suspendarea acordării despăgubirilor ca urmare a adoptării hotărârii Măria Atanasiu ş.a. contra României şi posibilitatea instanţei de a se pronunţa cu privire la bugetul de stat, din care urmau să fie achitate daunele morale solicitate.
Examinând decizia supusă recursului, se constată că instanţa de apel a supus analizei motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate de către reclamanţi, care au invocat că Fondul Proprietatea nu este viabil, iar despăgubirile care se acordă persoanelor îndreptăţite nu sunt efective, ci au doar o valoare deciaratorie.
În acest context, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii sale cu privire ta argumentele reclamanţilor referitoare la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, apreciind că acestea nu pot conduce la admiterea acţiunii, întrucât exeed cadrului procesual, limitelor şi competenţei instanţei civile, faţă de prevederile Legii nr. 10/2001.
Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al recurenţilor-reclamanţi şi a jurisprudenţei C.E.D.O. prin soluţionarea cu întârziere a cererii de acordare a despăgubirilor formulată de recurenţii-reclamanţi este nefondat.
Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel şi-a însuşit considerentele tribunalului cu privire la faptul ca recurenţii-reclamanţi se prevalează de un bun, din perspectiva prevederilor art. 1 ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În cauză, nu se poate reţine încălcarea jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât adoptarea măsurilor legislative pentru restituirea proprietăţilor preluate de către stat sau acordarea despăgubirilor este lăsată la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei.
În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, C.E.D.O. a apreciat că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu poate ii interpretat în sensul restrângerii libertăţii statelor contractante de a alege condiţiile în care să dispună restituirea bunurilor preluate de stat înainte de ratificarea acesteia. întrucât Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile, s-a stabilit că, din moment ce statul a adoptat o soluţie în acest sens, ea trebuie implementata cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acesteia.
În raport de aceste aspecte statuate în jurisprudenţa C.E.D.O., Statul a decis că restituirea în natură a bunurilor şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, acest din urmă act normativ aducând o serie de modificări Legii nr. 10/2001, cu privire la natura masurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite şi la procedura de stabilire şi acordare a acestora, care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau în despăgubiri conferite în condiţiile normelor speciale ce reglementează determinarea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,
Sub acest aspect, se constată că, în mod corect, a apreciat instanţa de apel că, în cauză, nu este vorba despre încălcarea jurisprudenţei C.E.D.O.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţiior-reclamanţi referitoare la faptul că nu le sunt opozabile Decizia nr. 27/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, şi hotărârea Măria Atanasiu şi alţii contra României, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată direct împotriva pârâţilor Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României şi Statul Român, prin preşedintele României, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului preluat de stat, mvoeându-se ineficienta mecanismului reparator prevăzut în dispoziţiile titlului VIl din Legea nr. 247/2005,
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii le este opozabilă, întrucât aceasta a fost publicată în M. Of. al României, partea I nr. 120 la data de 17 februarie 2012, dată la care nu fusese încă pronunţată sentinţa, în fond. în acest sens, conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de ia data publicării deciziei în M. Of. Prin urmare, în raport de această împrejurare, în rnod corect curtea de apel a stabilit că, în speţă, instanţele sunt ţinute de dezlegările date prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că cererile privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 2471/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceasta, sunt inadmisibile.
Din acest punct de vedere, nu se poate susţine că, în apel, instanţa a creat recurenţilor-reclamanţi o situaţie mai grea în propria cale de atac. Aceasta a respins apeiul, menţinând sentinţa, reţinând, ca şi instanţa de fond, că obligarea directă a Statului Român îa despăgubiri ar reprezintă nu numai o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi modificarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Şi hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României este aplicabilă speţei de faţă, chiar dacă aceasta nu a fost pronunţată în contradictoriu cu recurenţii-reclamanţi. Astfel, în această hotărâre, C.E.D.O. a statuat că ineficienta mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă în România, care persistă, în ciuda pronunţării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Kaiz în care a arătat statului că este necesară luarea unor măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire. De asemenea, instanţa de contencios european a reamintit că procedura hotărârii pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema conturată în această decizie. Prin urmare, trebuie subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, Convenţia şi protocoalele adiţionale ale acesteia au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, constituind izvor de drept obligatoriu şi prioritar, aspect ce are drept consecinţă imediata aplicare a acestora de către instanţele naţionale.
Cu privire Ia critica referitoare la faptul că, în mod greşit, în decizia atacată s-a făcut vorbire despre o decizie a Curţii Constituţionale, deşi, în cauză, nu a fost menţionată o astfel de hotărâre, se constata că aceasta nu reprezintă decât o eroare materială săvârşită de către instanţa de apel, care nu afectează legalitatea deciziei supusă controlului judiciar.
În motivele de recurs, reclamanţii au mai arătat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii deduse judecăţii trebuia să verifice dacă, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Deşi din hotărârea instanţei de fond rezultă că s~a reţinut îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de textul legal menţionat, în mod greşit s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată.
Critica este nefbndată. Astfel, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat printr-o acţiune directă îndreptată împotriva statului obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului ce a făcut obiectul notificării nr. 1412/2001, soluţionată prin Dispoziţia nr. 8852/2007, modificată prin Dispoziţia nr. 8852/2007 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent
Întrucât prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că acţiunile privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat îndreptate direct împotriva acestuia suni inadmisibile, prima Instanţă a constatat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă a statului din perspectiva acestei decizii, precum şi a normelor de drept aplicabile, respectiv Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a jurisprudenţei C.E.D.O., art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, respingând acţiunea.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, precizarea tăcută în cererea de apel, în sensul că daunele solicitate au caracter de daune morale, nu este de natură să atragă necesitatea examinării condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva art. 998~999 C. civ.
Aşa cum s-a arătat, în cauză, sunt aplicabile, conform principiului specialia generalibus derogant, normele speciale în materia restituirii bunurilor imobile preluate abuziv, astfel că nu se impunea examinarea cererii de antrenare a răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului comun.
Considerentele instanţei de apel, în sensul că apelanţii-reci amanţi nu au tăcut dovada producerii unei vătămări pentru a fi îndreptăţiţi la daune morale, apar ca fiind tăcute cu depăşirea limitelor învestirii primei instanţe, însă acest lucru nu este de natură să ducă la admiterea recursului, deoarece, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au menţionat că solicită despăgubirile cu caracter de daune morale.
În consecinţa, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată La constituit solicitarea de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, prin urmare, daune materiale.
În concluzie, în raport de toate considerentele arătate în precedent, Înalta Curte reţine ca recursul nu este fondat, astfel că, în temeiul ari.312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii l.F.A., N.D.M. şi N.R.C. împotriva Deciziei nr. 59/A din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2310/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2348/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
