ICCJ. Decizia nr. 2560/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2560/2014
Dosar nr. 14141/118/2012
Şedinţa publică din 3 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată de reclamanţii Z.J.I., T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.D.B., Z.I.A., M.E.B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 14141/118/2012, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti în cuantum de 500.000 de euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, despăgubiri ce reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive şi ilegale de către pârât a terenului de 5.027 m.p., precum şi a imobilului-clădire edificat pe aceste teren, situate în oraşul Mangalia la Viile de Nord.
În motivare se arată că reclamanţii sunt moştenitorii legali ai lui T.M. care a fost proprietarul imobilului situat în oraşul Mangalia, la Viile de Nord, imobil compus din 5027 m.p., formând parcela C, pe care autorul reclamanţilor a construit casa de locuit. Autorul reclamanţilor a deţinut, în deplină proprietate şi posesie, imobilul până în anul 1946 când a fost preluat abuziv, fără a exista vreun document legal. Reclamanţii au formulat notificarea din data de 21 noiembrie 2005 prin care au solicitat Primăriei Mangalia să dispună reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, iar, ulterior, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, prin intermediul notificării din 28 noiembrie 2005 au solicitat Primăriei Mangalia să dispună măsuri reparatorii.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd că „ Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, iar pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001, context în care, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează reclamanţii nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura prealabilă stabilită de legea specială.
Soluţionând excepţia invocată a inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, instanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1702 din 3 aprilie 2013, prin care a admis această excepţie şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii .
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii prin care s-a statuat că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, deşi aceasta nu este prevăzut expres în legea specială şi, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, acţiunea reclamanţilor este o acţiune în revendicare ce nu poate fi admisă faţă de dispoziţiile deciziei mai sus-menţionată şi care sunt obligatorii pentru instanţă, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că au uzitat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, decât după expirarea termenului prevăzut de legea specială în care acesta putea fi demarată, în anul 2005.
Instanţa de fond a mai reţinut că nici în raport de jurisprudenţa C.E.D.O. acţiunea nu este întemeiată, întrucât reclamanţii nu au un bun în sensul Convenţiei şi nici măcar o speranţă legitimă de a i se recunoaşte un astfel de bun.
Prin decizia civilă nr. 106C din 09 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii Z.J.I., T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B., şi Z.I.A., toţi cetăţeni germani reprezentaţi de către Z.A.C., cetăţean german, cu domiciliul în Germania.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul preluat de stat se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Acţiunea de faţă a fost promovată în 2012, după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei neputând fi făcută decât în raport cu reglementarea specială.
O astfel de concluzie se impune şi din interpretarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Deşi art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.
Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun”, în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanţii T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B., Z.I.A. şi Z.J.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, încalcă dreptul fundamental de proprietate prin limitarea acestuia, deoarece dreptul la despăgubiri este acordat numai prin intermediul Fondului Proprietatea, ceea ce duce la întârzierea acordării de despăgubiri.
Legea nr. 247/2005 prevede o metodologie imposibil de urmat, rămasă fără rezultate. Restricţionarea revendicării proprietăţii în aceste cazuri exprese prin urmarea unei proceduri administrative ar trebui să aibă scopul de a uşura întreg procesul de retrocedare/despăgubire, însă în realitate nu face altceva decât să-l blocheze pentru că această lege nu poate fi aplicată şi, mai mult decât atât, nu poate avea prioritate faţă de dispoziţiile hotărârii Atanasiu contra României.
În cauza Maria Atanasiu contra României s-a stabilit că „statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil”, C.E.D.O. constatând că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit faptul că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenţia şi apoi Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului.
Recurenţii declară că deţin un bun astfel cum este înţeles conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, respectiv un "bun actual".
Raportat la obiectul acţiunii, există un „interes patrimonial" stabilit destul de precis de dreptul intern, drept cert, nerevocabil şi exigibil, care poate fi considerat ca fiind un „bun" în sensul Protocolului 1 la Convenţie. Ca urmare, nerestituirea bunului până la data pronunţării hotărârii, în absenţa acordării oricărei indemnizaţii, constituie o ingerinţă asupra dreptului recurenţilor la respectarea bunurilor. Neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate unei persoane, reprezintă o ingerinţă în sensul primei teze din alin. (1) al art. 1 din Protocol, care evocă principiul general al respectării proprietăţii.
Este de notorietate faptul că Statul român nu oferă niciun fel de compensaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, ceea ce face ca recurenţii să suporte o sarcină specială şi exorbitantă, în condiţiile în care nicio autoritate competentă a statului nu a întreprins măsuri eficace pentru valorificarea dreptului lor de proprietate.
În consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care s-a realizat o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, deoarece dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil erga omnes, pentru că titularul său are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său.
Recurenţii susţin că au un drept de proprietate necontestat asupra terenului în suprafaţă de 5.027 m.p., precum şi a imobilului-clădire edificat pe acest teren, situate în Oraşul Mangalia, la Viile de Nord, Judeţul Constanţa, pe care nu au reuşit să îl valorifice, ceea ce a dus la existenţa unei sarcini disproporţionate care a adus atingere substanţei înseşi a dreptului de proprietate şi apreciază că valoarea despăgubirilor datorată de Statul român este de 500.000 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului. În acest context, solicită obligarea Statului român, în temeiul art. 41 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, la repararea prejudiciului cauzat prin exproprierea abuzivă în sensul acordării de despăgubiri în bani, despăgubiri care reprezintă valoarea de piaţă din anul 2012 a imobilului expropriat în anul 1946, în cuantum de 500.000 euro.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi susţin că deţin un bun care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate, reclamanţii nu au făcut nicio dovadă în acest sens.
Noţiunea de bun a fost explicată recent de Curtea europeană a drepturilor omului în cauza Atanasiu contra României în sensul că presupune existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane, bun care „este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraf 140).
Or, reclamanţii nu au depus la dosar o hotărâre judecătorească cu un astfel de conţinut care să dovedească faptul că bunul preluat de stat a revenit în patrimoniul lor, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar.
Numai în aceste condiţii reclamanţii îşi puteau dovedi calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în sensul dat acestei noţiuni de Legea nr. 10/2001, deci puteau pretinde restituirea în natură a imobilului sau alte măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Obiectul prezentei acţiuni constă în obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa la acordarea de despăgubiri către reclamanţi pentru imobilul care a aparţinut autorului lor, T.M.
Imobilul în litigiu, constând în teren în suprafaţă de 5.027 m.p. şi clădire edificată pe acest teren, situate în oraşul Mangalia la Viile de Nord (în prezent demolată) a fost preluat abuziv în anul 1946, fără a exista vreun document legal, iar ulterior a fost expropriat prin Decretul nr. 236/1957, ceea ce face ca litigiul să intre sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Recurenţii au urmat procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, formulând notificarea din 28 noiembrie 2005, care nu a fost soluţionată, intimatul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa precizând, prin întâmpinarea depusă în faza procesuală a recursului, că a fost formulată tardiv.
Ca atare, recurenţii au urmat calea legii speciale, iar posibilitatea de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe calea acţiunii în revendicare de drept comun se poate realiza numai în condiţiile menţionate în decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Însă, în prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, întrucât nu solicită restituirea în natură a imobilului, ci cu o acţiune în pretenţii, constând în obligarea Statului român la plata contravalorii imobilului. Posibilitatea de valorificare a dreptului de proprietate pe această cale a făcut obiect al recursului în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 27/2011, în care s-a subliniat similitudinea problemei de drept în discuţie cu cea care a făcut obiectul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, din perspectiva noţiunii de „bun” care se bucură de protecţia Convenţiei europene a drepturilor omului, singura deosebire dintre cele două cauze constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură a imobilului, decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008 permite formularea unei acţiuni în revendicare de drept comun ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, numai dacă reclamantul face dovada că deţine un „bun actual” pe care nu l-a putut valorifica pe calea legii speciale.
Aceeaşi cerinţă rezultă şi din decizia în interesul legii nr. 27/2011 şi se aplică reclamantului care solicită acordarea de despăgubiri, în alt cadrul legal decât cel menţionat în cuprinsul Legii nr. 10/2001.
Ambele decizii în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Din dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 27/2011 rezultă că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Or, recurenţii critică soluţia instanţei de apel tocmai în considerarea greşitei interpretări a Legii nr. 247/2005 prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale solicitând, pe altă cale decât cea prevăzută de legea specială, să le fie acordate despăgubiri băneşti ca urmare a încălcării dreptului lor de proprietate asupra unui bun care, astfel cum s-a menţionat anterior, nu poate fi protejat de dispoziţiile Convenţiei, întrucât nu constituie un „bun actual”.
În motivarea deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2011 se precizează că „prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant”.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în decizia nr. 27/2011 s-a arătat că „Curtea europeană nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional”, iar în privinţa acţiunii directe, îndreptată împotriva Statului român, s-a constatat că „art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (…) În baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. (…) Nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie”.
Ca atare, prezenta acţiune este inadmisibilă întrucât se situează în afara prevederilor legii speciale de reparaţie şi nu constituie un remediu nici din perspectiva art. 480 C. civ. coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 13 din aceeaşi Convenţie, motiv pentru care soluţia instanţei de apel este corectă şi urmează a fi menţinută, în considerarea argumentelor anterior enunţate.
Prezentul recurs apare astfel ca fiind nefondat şi va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B., Z.I.A. şi Z.J.I. împotriva deciziei nr. 106C din 9 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2384/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2573/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
