ICCJ. Decizia nr. 2563/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2563/2014
Dosar nr. 131/308/2009
Şedinţa publică din 3 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 reclamanţii W.R. şi Z.H. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Municipiul Sighişoara prin primar, Ş.D. şi Ş.M., SC I. SRL prin administrator Ş.D.L., pentru a se constata că 40/48 părţi din imobilul situat în Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C1, C2, C3, C4 a trecut în patrimoniul statului, fără titlu valabil, de la proprietara W.G.S. mama reclamantului W.R., solicitându-se ca pârâta SC I. SRL să fie obligată să recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate şi să le predea în deplină proprietate posesie şi paşnică folosinţă cota de 40/48 din imobilul situat în Sighişoara str. I.C., intabulat în CF nr. xx Sighişoara, top C2, C3, pârâţii Ş.D. şi M. să fie obligaţi să-i recunoască dreptul de proprietate reclamantului şi să-i predea în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă cota de 40/48 din imobilul situat în Sighişoara str. I.C., jud. Mureş înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C4, ap. nr. III, să se constate că 8/48 părţi din imobilul din Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C2, C3, C5, 258, C6 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil de la reclamanta Z.H., născută E., să fie obligată pârâta SC I. SRL să-i recunoască reclamantei Z.H. dreptul de proprietate şi să-i predea în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă cota de 8/48 din imobilul situat în Sighişoara str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C2, C3, să fie obligaţi pârâţii Ş.D. şi M. să-i recunoască reclamantei Z.H. dreptul de proprietate şi să-i lase în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă cota de 8/48 părţi din acelaşi imobil, cu referire la top C4, ap. III, să fie obligat Statul Român să le recunoască ambilor reclamanţi dreptul de proprietate şi să le predea în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă întreg terenul înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C7, potrivit cotelor lor de proprietate
În considerentele acţiunii reclamanţii au arătat că, anterior preluării abuzive de către stat a imobilului din Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, top C7, imobilul a format coproprietatea mamei reclamanţilor W.R., W.G.S., în cotă de 40/48 părţi, şi a reclamantei Z.H., născută E. în cotă de 8/48 părţi, că imobilul, din dispoziţia statului a fost dezmembrat în cinci apartamente: nr. top C2 spaţiu cu altă destinaţie (spaţiu comercial) C3 spaţii cu altă destinaţie (spaţiu comercial) C4 ap. nr. III, C5 ap. nr. IV, C6 ap. nr. V, că ap. nr. III cu top C4 a fost vândut prin contract de vânzare cumpărare nr. AA/1996 pârâţilor Ş.D. şi M., iar spaţiile au altă destinaţie-spaţii comerciale au fost cumpărate în baza Legii nr. 550/2002, prin contract de vânzare cumpărare nr. GG/2005 şi KK/2005, de către pârâta SC I. SRL, ap. IV şi V cu top nr. C5, C6 nefăcând obiectul vreunui act de înstrăinare.
Cu referire la ap. IV şi V reclamanţii au arătat că, urmare a acţiunii civile promovată de reclamantul W.R., în Dosarul nr. 1023/308/2007 al Judecătoriei Sighişoara s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului la Tribunalul Mureş şi respectiv Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin care s-a admis acţiunea reclamantului şi s-a constatat preluarea fără titlu valabil a cotei de 40/48 părţi din imobil, statul fiind obligat să-i recunoască reclamantului dreptul de proprietate şi să-i lase în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă cota de 40/48 părţi din imobil, top C5 ap. IV şi C6 şi respectiv C6 ap. nr. V cu terenul aferent şi că, în baza acestei hotărâri, reclamantul W.R. a intabulat dreptul de proprietate asupra acestei părţi din imobil pe numele său, iar Statul Român a rămas în continuare proprietar asupra cotei de 8/48 părţi.
Referitor la cota de 40/48 părţi din imobilul de sub nr. top C2, C3, C4 şi a terenului aferent, reclamanţii au arătat că Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 40/48 părţi de la proprietara W.G.S. în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, actul normativ încălcând normele constituţionale, tratatele la care România era parte şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi că aceste aspecte coroborate cu dispoziţiile art. 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinate prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 atrag calificarea de imobil preluat de Statul Român ca fiind fără titlu valabil.
În ce priveşte cota de 8/48 părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului, teren şi construcţii, se arată că a fost preluată în baza art. 841 C. civ. şi Decretul nr. 467/1979, că procedura sistării stării de indiviziune reglementată de Decretul nr. 841/1964 proteja pe unul din coproprietari, Statul Român, în defavoarea coproprietarului persoană fizică căruia i se impunea să predea cota sa la un preţ modic stabilit, impus şi dictat de stat, iar procedura de sistare a indiviziunii era doar una administrativă. În aceste condiţii, reclamanta Z.H. a fost ţinta unui abuz din partea statului, primind 13634 RON pentru 1/6 din imobilul compus din 2 spaţii comerciale, la parter, cinci camere, trei bucătării şi două holuri la etaj şi una cameră la mansardă şi 903 m.p. teren.
Reclamanţii au mai arătat că acţiunea este admisibilă chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480, 481 C. civ.
Prin întâmpinare Municipiului Sighişoara a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând pe de o parte că proprietarii înscrişi în CF sunt W.G.S. şi E.H., iar pe de altă parte, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispoziţiile dreptului comun referitoare la obiectul legii speciale române fără aplicabilitate dezvoltând motivele inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni.
Prin întâmpinare şi acţiunea reconvenţională Ş.D. şi M. au solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii şi constatarea faptului că au cumpărat cu bună-credinţă ap. III din imobil, cu obligarea pârâţilor reconvenţionali la cheltuieli de judecată.
În considerente reclamanţii-reconvenţionali au arătat că au avut calitate de chiriaşi ai imobilului ap. III cu nr. top C4 pe care l-au dobândit prin cumpărare în 1997, dreptul de proprietate fiind intabulat pe numele lor, că Decretul nr. 233/1974 nu a fost considerat titlu nevalabil de preluare de către stat a imobilului şi nu s-ar putea face dreptate reclamanţilor printr-o nedreptate făcută pârâţilor - reclamanţi - reconvenţionali, că reclamanţii - pârâţi - reconvenţionali nu au uzat de procedura instituită de legea specială, iar ei sunt cumpărători de bună credinţă.
Prin întâmpinare şi acţiunea reconvenţională pârâta SC I. SRL a solicitat respingerea acţiunii principale şi constatarea faptului că a devenit proprietar a imobilului cu număr topografic C2, C3, fiind cumpărător de bună credinţă.
În considerente, reclamanta-reconvenţională a arătat că societatea a ocupat cu titlu de chiriaş spaţiile menţionate, care au aparţinut Statului Român şi în temeiul Legii nr. 550/2002 a dobândit prin cumpărare spaţiile pentru care a plătit preţul integral, astfel că titlul ei de proprietate este valabil, iar pe de altă parte pârâţii reconvenţionali nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială.
Prin completarea la acţiune din 19 martie 2009 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de pârât solicitând ca, în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură, în tot sau în parte, Statul Român să fie obligat la plata contravalorii imobilului, motivând pe reaua credinţă şi îmbogăţirea fără justă cauză a statului.
Prin întâmpinarea la acţiunea reconvenţională municipiul Sighişoara a arătat că nu se opune acţiunii reconvenţionale, motivele fiind cele arătate în întâmpinarea formulată faţă de la acţiunea principală.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor W.R. şi Z.H., invocând pe calea excepţiei lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că imobilul nu a aparţinut domeniului public al statului, ci domeniului privat local, respectiv Municipiului Sighişoara şi astfel Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate în procesul de faţă.
Prin sentinţa civilă nr. 541 din 6 aprilie 2010 a Judecătoriei Sighişoara s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sighişoara şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile, precum şi a acţiunilor reconvenţionale exercitate de reclamanţii reconvenţionali Ş.D., Ş.M., SC I. SRL împotriva pârâţilor reconvenţionali W.R. şi Z.H. în favoarea Tribunalului Mureş.
La data de 4 noiembrie 2010 reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul că au cerut, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sighişoara şi SC A. SA, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. AA/1996 încheiat de pârâţii Ş.D. şi Ş.M. în calitate de cumpărători cu pârâta SC A. SA, privind apartamentul nr. III, din Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C4, a celui cu nr. BB din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate de cumpărătoare, cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. II, din Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C3 şi a celui cu nr. CC din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate de cumpărătoare, cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. I, din Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu număr topografic C2.
În motivarea acţiunii modificate reclamanţii au arătat că după preluarea de către stat a imobilului acesta a fost dezmembrat în 5 apartamente dintre care 3 au fost vândute. Aceste contracte de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absolută întrucât imobilul fiind preluat de stat fără titlu nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995 şi preţul de vânzare al apartamentelor a fost neserios, fiind derizoriu, faţă de valorile de circulaţie ale acestora.
Pârâta SC A. SA a depus întâmpinare cerând respingerea acţiunii ca prescrisă sau ca nefondată.
Municipiul Sighişoara a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, potrivit deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul W.R., împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Sighişoara, şi în consecinţă:
A constatat că cota de 40/48 părţi din imobilul situat în municipiul Sighişoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureş, înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu numere topografice C2; C3; C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul Sighişoara.
A respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Sighişoara, Ş.D., Ş.M., SC I. SRL, având ca obiect revendicare imobiliară.
A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, invocată de pârâţii Municipiul Sighişoara, Ş.D., Ş.M. şi SC A. SA şi a respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva acestora.
A respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva pârâţilor Municipiul Sighişoara, Ş.D., Ş.M., SC I. SRL, SC A. SA având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. BB/2004 şi nr. CC/2004.
A respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Sighişoara şi SC A. SA având ca obiect plata de despăgubiri egale cu contravaloarea cotei părţi de 40/48 din imobilele în litigiu.
A respins acţiunea civilă exercitată de reclamanta Z.H., împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Sighişoara, Ş.D., Ş.M., SC I. SRL, şi SC A. SA, având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de către Statul Român, a cotei de 8/48 părţi din imobilul situat în municipiul Sighişoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureş, înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu numere topografice C2; C3; C4, revendicare imobiliară, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, nr. BB/2004 şi nr. CC/2004 şi obligarea pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, municipiul Sighişoara şi SC A. SA la plata de despăgubiri egale cu contravaloarea cotei părţi de 8/48 din imobilele în litigiu.
A respins acţiunea reconvenţională exercitată de reclamanţii reconvenţionali Ş.D. şi Ş.M. împotriva pârâţilor reconvenţionali W.R. şi Z.H. având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin cumpărare.
A respins acţiunea reconvenţională exercitată de reclamanta reconvenţională SC I. SRL împotriva pârâţilor reconvenţionali W.R. şi Z.H., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin cumpărare.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că imobilul situat în Municipiul Sighişoara str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureş, înscris în CF nr. xx Sighişoara, a aparţinut lui W.G.S. şi Z.H. în cote de 40/48 părţi, respectiv 8/48 părţi. Acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 după care a fost dezmembrat în 5 apartamente, 2 reprezentând spaţii comerciale (ap. I şi II) iar celelalte 3 având destinaţia de locuinţă.
Reclamanţii nu au solicitat restituirea imobilului, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, nici în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici în temeiul Legii nr. 10/2001.
Apartamentul nr. III a fost vândut de către SC A. SA, în calitate de administrator al fondului locativ de stat, pârâţilor Ş.D. şi Ş.M., chiriaşi ai acestuia, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. AA/1996.
Spaţiile comerciale reprezentând ap. I şi II au fost vândute pârâtei SC I. SRL în temeiul Legii nr. 550/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighişoara, devenită irevocabilă, s-a admis acţiunea reclamantului W.R. şi s-a constatat că cota de 40/48 părţi din ap. IV şi V din imobilul în litigiu a fost trecută în proprietatea statului fără titlu valabil şi a fost obligat pârâtul Municipiul Sighişoara să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra acestora şi să le predea în posesie.
Cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighişoara se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, fiind vorba despre alte apartamente situate în acelaşi imobil, care au aceeaşi situaţie juridică, ceea ce a determinat admiterea cererii reclamantului W.R. şi constatarea faptului că cota de 40/48 părţi din imobilul situat în Municipiul Sighişoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureş, înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu numere topografice C2; C3; C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a reclamanţilor, invocată de pârâtul Municipiul Sighişoara, tribunalul apreciază că acesta este nefondată, în aplicarea deciziei nr. XXXIII/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu observarea faptului că acţiunea în revendicare imobiliară este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, pe când respingerea ca inadmisibilă a unei asemenea acţiuni, prin prisma neurmării procedurii prealabile administrative, trebuia desfăşurată în contradictoriu cu un alt subiect de drept şi nu cu posesorul actual al imobilului.
Împotriva menţionatei sentinţe au formulat apel, în termen legal, reclamanţii W.R. şi Z.H.
Prin decizia civilă nr. 6 din 1 februarie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost admis apelul reclamanţilor, a fost casată sentinţa civilă nr. 490 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, şi cauza a fost reţinută pentru rejudecare în considerarea faptului că prima instanţă de fond nu a soluţionat cererile reclamantei Z.H. de constatare a faptului că a avut loc o trecere fără titlu în proprietatea statului a cotei de 8/48 din imobilul în litigiu şi de revendicare a acestei cote în contradictoriu cu SC I. SRL şi nu s-a răspuns tuturor excepţiilor invocate.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 99/A din 12 februarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA Sighişoara, a tardivităţii completării acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighişoara. A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul W.R., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Municipiul Sighişoara, şi în consecinţă:
S-a constatat că, cota de 40/48 părţi din imobilul situat în Sighişoara, str. I.C., ap. 1, 2, 3, judeţul Mureş, înscris în CF nr. xx Sighişoara, cu nr. top. C2, C3, C4 a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.
Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de acelaşi reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, Municipiul Sighişoara, SC A. SA Sighişoara, Ş.D., Ş.M. şi SC I. SRL.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul Z.H., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, municipiul Sighişoara, Ş.D., Ş.M., SC I. SRL şi SC A. SA Sighişoara.
Au fost respinse acţiunile reconvenţionale formulate de reclamanţii reconvenţionali Ş.D., Ş.M. şi SC I. SRL în contradictoriu cu pârâţii reconvenţionali W.R. şi Z.H.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 6/A din 1 februarie 2013, s-a admis apelul declarat de W.R. şi Z.H., împotriva sentinţei civile nr. 490 din 23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Mureş, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureş, ca primă instanţă de fond, a omis să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate prin acţiunea dedusă judecăţii.
Astfel, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat „să se constate că cota de 8/48 parte din imobilul situat în Sighişoara str. I.C., judeţul Mureş, intabulat în CF nr. xx Sighişoara, nr. C2; C3; C4; C5; C6, a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, de la (...) Z.H.” şi să fie obligată pârâta SC I. SRL să recunoască acestei reclamante şi să-i predea în deplină proprietate şi posesie această cotă parte, instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra acestei cereri.
Faptul că în mod generic, în dispozitivul hotărârii atacate se menţionează că aceste cereri sunt respinse fără ca în considerente să se regăsească motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, echivalează cu o nepronunţare.
Instanţa nu a răspuns celor solicitate de reclamanţi şi nu a arătat care sunt argumentele pentru care susţinerile, respectiv pretenţiile acestora au fost respinse, soluţia adoptată de instanţă şi concretizată în dispozitiv fiind astfel lipsită de fundament.
Mai mult, deşi pe parcursul soluţionării procesului, în faţa instanţei de fond au fost invocate mai multe excepţii fie de fond fie de procedură, instanţa a omis să se pronunţe asupra acestora şi nu s-a stabilit în cauză nici cadrul procesual
Examinând actele şi lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor invocate în cauză.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care anterior promovării prezentei acţiuni, prin sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, rămasă irevocabilă, s-a recunoscut nevalabilitatea titlului Statului asupra unei părţi din imobilul în cauză iar asupra celeilalte părţi se invocă faptul că Statul, în calitate de proprietar nu deţine un titlu valabil, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, ce presupune compararea titlurilor părţilor, este admisibilă chiar şi ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece se îndreaptă împotriva actualilor deţinători, în condiţiile în care reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului - art. 1 din Primul Protocol.
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este exclusivistă şi nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii în revendicare, care să vizeze un bun preluat în mod abuziv de către stat, iar părţile împotriva cărora se îndreaptă acţiunea sunt persoanele cumpărătoare ale acestui bun şi nu unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, calitatea acestuia a fost în mod irevocabil stabilită prin sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 164 din 3 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Mureş, prin care s-a stabilit că reclamantul W.R. este moştenitorul lui W.G.S., proprietara tabulară a cotei de 40/48 parte din imobilul în cauză, anterior preluării în baza Decretului nr. 223/1974, iar Z.H. a fost proprietara tabulară a cotei de 8/48, anterior preluării de către stat a acestei cote în baza Decretului nr. 841/1964.
Având în vedere hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, instanţa a reţinut că reclamanţii au justificat legitimare procesuală în calitate de moştenitor al fostului proprietar tabular, respectiv de fost proprietar tabular, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere precizarea de acţiune formulată de reclamanţi în faţa instanţei de fond, şi această excepţie a fost respinsă.
A fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighişoara, în calitate de reprezentant al Statului Român, dat fiind calitatea acestuia de proprietar tabular astfel cum rezultă din CF nr. xx Sighişoara. Fiind vorba de o acţiune în revendicare îndreptată împotriva actualilor deţinători ai imobilului în cauză, Municipiul Sighişoara are calitate procesuală pasivă în cauză.
De asemenea, a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, câtă vreme prin completarea la acţiune din 4 noiembrie 2010 s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, contracte ce au fost încheiate de SC A. SA în calitate de vânzător.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii completării de acţiune, a fost respinsă dat fiind mai întâi că aceasta a intervenit după declinarea cauzei, prevederile art. 132 C. proc. civ., raportându-se astfel la instanţa legal învestită cu soluţionarea cererii, iar în al doilea rând fiind vorba de o cerere ce priveşte constatarea nulităţii absolute a titlului proprietarilor posesori, această cerere trebuie examinată de instanţă chiar dacă partea a formulat-o după prima zi de înfăţişare, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor părţilor.
A fost respinsă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, dat fiind că se invoca drept motiv de nulitate cauza ilicită existentă la încheierea contractelor (ambele părţi ştiind că vânzătorul nu este proprietar al imobilului ce face obiectul contractului), situaţie în care acţiunea este imprescriptibilă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, fiind vorba de o acţiune în revendicare, instanţa a procedat la compararea titlurilor părţilor.
Reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., solicitând restituirea în natură a cotei de 40/48 din imobilul situat în Sighişoara str. I.C. respectiv a cotei de 8/48 din acelaşi imobil (împărţit în apartamentele aferente).
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată de reclamantul W.R., instanţa a reţinut că, efect al sentinţei civile nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Mureş, că cota de 40/48 parte din imobilul în cauză a fost preluată de stat de la antecesoarea reclamantului fără titlu. În aceste condiţii, dat fiind sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, definitivă şi irevocabilă şi principiul puterii lucrului judecat şi pentru că prin această hotărâre, în limitele învestirii, instanţa a dispus numai în ceea ce priveşte apartamentele IV şi V din imobil (nr. top C5 şi C6) în considerente reţinându-se că a fost preluată abuziv cota de 40/48 asupra întregului imobil, instanţa a admis cererea reclamantului şi a constatat că şi cota de 40/48 din celelalte trei apartamente, a fost preluată în mod abuziv de la antecesoarea reclamantului.
Aşadar, numai de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti s-a putut reţine calitatea de titular al dreptului de proprietate, în privinţa reclamantului.
Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior acestui moment, respectiv în 1996 şi 2004, deci într-o perioadă în care statul era proprietar necontestat al imobilului. Aceasta deoarece până în 2007 reclamantul nu şi-a manifestat în nici un fel intenţia de a-i fi recunoscut dreptul de proprietate sau de a beneficia de măsuri reparatorii.
În aceste condiţii, analizarea cererii în revendicare nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor de drept comun în baza art. 480 C. civ. ci, au fost luate în considerare şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi normele europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel şi prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, fără titlu, premisă rezultată din hotărârea judecătorească pronunţată în 2007, precum şi cea a menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi anterior acestei date, nedesfiinţate până în prezent, s-a apreciat că prevederile Legii nr. 112/1995 nu pot fi ignorate în compararea titlurilor, comparare impusă de art. 480 C. civ.
Relevante sub acest aspect au fost considerentele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, în care se arată importanţa stabilirii dacă cumpărătorii aveau cum să îşi dea seama, la momentul cumpărării imobilului, că statul nu era proprietarul bunului precum şi importanţa conduitei fostului proprietar care trebuia să depună diligenţele conferite de lege pentru a-şi redobândi bunul. Din această perspectivă, s-a apreciat că titlul pârâţilor este preferabil la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, aceştia fiind de bună-credinţă.
În conflictul de interese legitim dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, este preferat cel din urmă, pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, raţiuni exprimate în adagiul error communis facit ius. În cauză pârâţii au fost de bună-credinţă deoarece la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, statul era proprietar neexistând vreun indiciu în ceea ce priveşte voinţa reclamantului de a-şi revendica bunul. Pentru aceste considerente cauza de nulitate absolută invocată de reclamanţi, nu poate fi reţinută.
Prin aceasta nu se încalcă nici prevederile art. 44 din Constituţie, nici art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., întrucât jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit în mod constant că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, urmează să i se acorde fostului proprietar celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar pârâţii beneficiază de un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, de care nu mai pot fi lipsiţi prin promovarea unei acţiuni în revendicare.
Garanţiile conferite de Convenţie protejează atât pe reclamant cât şi pe pârâţi, deoarece şi unii şi ceilalţi sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenţiei.
Pentru reclamant acest lucru îl reprezintă hotărârea judecătorească pronunţată de Judecătoria Sighişoara în anul 2007, prin care s-a constatat că a fost preluată fără titlu cota de 40/48 aparţinând antecesoarei reclamantului, ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de proprietar al reclamantului.
În egală măsură şi pârâţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor a fost recunoscută, implicit, prin neatacarea lor de către reclamant pe calea acţiunii în nulitate prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel fiind s-a dat preferabilitate titlurilor pârâţilor pentru că altfel, aşa cum s-a arătat deja, s-ar aduce atingere justului echilibru ce trebuie menţinut între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, precum şi securităţii raporturilor juridice.
Respingerea acţiunii reclamantului a fost în concordanţă şi cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că prioritatea Convenţiei poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care s-ar aduce astfel atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată de reclamanta Z.H. având ca obiect cota de 8/48 parte din acelaşi imobil s-a reţinut că această cotă a devenit proprietatea statului ca efect al deciziei nr. 315 din 13 iulie 1985, în urma sistării stării de indiviziune, cu plata în favoarea reclamantei a despăgubirilor în cuantum de 13.634 RON, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 841/1964.
Nu numai că în cazul acestei reclamante nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a cotei de proprietate, aceasta fiind de altfel şi despăgubită, dar în cauză nu se poate vorbi nici de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanţii W.R. şi Z.H., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa nu a motivat în niciun fel soluţia de respingere a cererii împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului, în situaţia în care nu se poate dispune restituirea în natură.
S-a reţinut că o cotă de 40/48 părţi din imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, fapt constatat prin sentinţa civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighişoara, devenită irevocabilă, care se impune cu autoritate de lucru judecat şi în această cauză.
Urmare a preluării de către stat a imobilului fără titlu valabil, se reţine, de asemenea, calitatea de titular al dreptului de proprietate pentru cota de 40/48 părţi în privinţa subsemnatului W.R.
Cu toate acestea, în urma comparării titlurilor, după ce se constată că titlul cumpărătorilor apartamentelor este preferabil, este respinsă cererea de pretenţii formulată împotriva Statului Român, fără nicio argumentare.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 s-a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când a apreciat că se poate reţine calitatea de titular al dreptului de proprietate în privinţa lui W.R. doar de la data pronunţării sentinţei civile nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighişoara prin care s-a constatat că a avut loc o preluare fără titlu valabil a cotei deţinute de acesta asupra imobilului în litigiu.
Potrivit practicii constante a C.E.D.O., în situaţia în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că un bun a fost preluat fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, se apreciază că persoana abuziv deposedată şi-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada în care a pierdut posesia şi folosinţa bunului, iar statul nu a fost niciodată un autentic proprietar.
Prin urmare, autoarea recurentului şi apoi recurentul nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului de care, fără titlu, au fost deposedaţi, iar statul nu a avut cu referire la acest imobil un act autentic drept de proprietate.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a legii şi când a constatat că şi cumpărătorii apartamentelor constituite în urma dezmembrării imobilului au un "bun" în sensul Convenţiei europene, întrucât puteau face obiectul vânzării-cumpărării în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 550/2002 doar bunurile preluate cu titlu valabil de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil şi astfel toate contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 550/2002, cu privire la apartamente din acest imobil sunt lovite de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor, recurenţii precizează că s-a făcut o greşită aplicare a legii atunci când s-a dat preferinţa titlului cumpărătorilor deoarece vânzătorul nu a fost de bună-credinţă, deoarece au ştiut cum a fost preluat imobilul în litigiu.
Faţă de cumpărători nu există elemente care să omită buna lor credinţă, astfel că devin aplicabile regulile din materia vânzării bunului altuia, caz în care, dacă cumpărătorul a fost de bună-credinţă, împotriva lui poate fi promovată de adevăratul proprietar acţiunea în revendicare, el fiind un terţ faţă de părţile contractului de vânzare - cumpărare. Cumpărătorul se poate apăra doar prin invocarea uzucapiunii sau prin excepţia trasă din art. 1909-1910 C. civ.
Recurenţii apreciază că titlul lor este cel preferabil, fiind mai vechi, nu este şi nu poate fi contestat, spre deosebire de cel opus de cumpărători.
Cu privire la cererea în pretenţii formulată împotriva Statului Român se arată că instanţa de fond nu a fost consecventă. Deşi a constatat că recurentul are un "bun" în sensul Convenţiei europene, nu a dat eficienţă faptului că deposedarea fără drept de acest bun îi deschide acestuia calea acţiunii în pretenţii faţă de Statul Român.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008, a arătat că în cazul unei acţiuni în revendicare, când ambele părţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţa este pusă în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt. Însă aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice trebuie să aibă în vedere că privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată că, atunci când statul nu mai poate restitui în natură un asemenea "bun", deoarece acesta a fost transmis unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, urmează să se plătească reclamantului deposedat drepturi băneşti.
De asemenea, în decizia nr. 33/2008 se menţionează că, "Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală".
Prin urmare, instanţa de fond a greşit, întrucât ar fi trebuit să admită acţiunea în pretenţii faţă de stat, din moment ce o parte a imobilului în litigiu a fost vândută, Statul Român a încasat un preţ şi acest bun a intrat iremediabil în patrimoniul intimaţilor, cumpărători ai apartamentelor. Sub aceste aspecte hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea legii.
Cu privire la modul de soluţionare a acţiunii formulată de Z.H. de către instanţa de apel este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a considerat că nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a cotei de proprietate de 8/48 părţi, ca efect al deciziei nr. 315 din 13 iulie 1985, emisă conform Decretului nr. 841/1964, întrucât actul prin care statul a preluat cota de 8/48 părţi a fost un act abuziv, recurenta fiind deposedată de bun printr-o măsura obligatorie, impusă, cu o despăgubire modică, la fel impusă, fără a avea posibilitatea unui proces corect, care să ducă la sistarea stării de indiviziune.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost deţinut în proprietate, în cotă de 40/48, de autoarea reclamantului W.R. şi în cotă de 8/48 de reclamanta Z.H. şi a fost dezmembrat, ulterior trecerii în proprietatea statului, în trei apartamente, purtând numerele III, IV şi V, şi două spaţii comerciale.
Prin sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighişoara, devenită irevocabilă, s-a constatat, numai în contradictoriu cu W.R., trecerea în proprietatea statului fără titlu valabil a cotei acestuia de 40/48 din imobilul situat în Sighişoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighişoara, iar Statul Român, reprezentat prin Municipiul Sighişoara, a fost obligat să recunoască lui W.R. dreptul de proprietate şi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele cu nr. IV şi V, cu terenul aferent.
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie restul imobilului, respectiv cele două spaţii comerciale, deţinute în proprietate de SC I. SRL şi ap. III aflat în proprietatea lui Ş.D. şi Ş.M., astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare şi din extrasul de carte funciară.
Asupra cotei de 40/48 din imobil s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighişoara, că preluarea a fost realizată de către Statul Român fără titlu valabil, însă regimul juridic al cotei de 8/48 aparţinând reclamantei Z.H. este altul, această cotă devenind proprietate a statului ca efect al deciziei nr. 315/1985 emisă în urma sistării stării de indiviziune cu statul şi încasării de către reclamantă a unei despăgubiri, corespunzătoare cotei sale de proprietate, în aplicarea Decretului nr. 841/1964 privind reglementarea ieşirii din indiviziune a statului.
Acest decret reprezintă un titlu valabil, care respecta Constituţia de la acea epocă, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării sale de către stat, întrucât a fost aplicat cu plata unei despăgubiri corespunzătoare cotei reclamantei de 8/48 din imobil. Deşi se susţine că ieşirea din indiviziune a fost o măsura impusă, iar despăgubirea a fost modică, recurenta nu a făcut această dovadă.
Prin urmare, preluarea de către stat a cotei de 8/48 din imobil s-a realizat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Întrucât reclamanta Z.H. nu poate invoca o preluare fără titlu valabil a cotei sale de proprietate din imobil şi nu a obţinut pe cale judecătorească restituirea în natură a bunului, potrivit acestei cote, nu deţine un bun actual asupra celor două spaţii comerciale sau a apartamentului nr. III.
Ambii recurenţi invocă jurisprudenţa C.E.D.O. conform căreia, în situaţia în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că un bun a fost preluat fără titlu valabil, se apreciază că persoana abuziv deposedată şi-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada în care a pierdut posesia şi folosinţa bunului, iar statul nu a fost niciodată un autentic proprietar.
Caracterul nefondat al acestor apărări derivă din faptul că niciunul dintre recurenţi nu deţine un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu constând într-un „bun actual”, în accepţiunea dată acestei noţiuni de C.E.D.O. în cauza pilot Atanasiu împotriva României în care s-a precizat că „ existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” ( parag. 140) .
Se observă că, deşi constatarea preluării fără titlu valabil a vizat întreaga cotă de 40/48 din imobilul în litigiu, în privinţa reclamantului W.R., acestuia i-au fost restituite în natură numai apartamentele nr. IV şi V, cu terenul aferent, astfel încât acesta nu deţine un „bun actual” şi asupra celor două spaţii comerciale şi a apartamentului nr. III, care fac obiectul prezentei cauze.
Nici reclamanta Z.H. nu a invocat deţinerea unei hotărâri judecătoreşti cu un astfel de conţinut asupra vreunuia dintre aceste bunuri.
Ca atare, în mod greşit, în rejudecare, instanţa de apel a considerat că reclamantul W.R. deţine un bun actual, care intră în domeniul de protecţie al art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întemeindu-se pe sentinţa civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighişoara, câtă vreme prin această hotărâre nu s-a dispus şi restituirea bunurilor care fac obiectul prezentei cauze către reclamant.
Constatarea preluării fără titlu valabil a cotei de 40/48 poate da naştere cel mult unei speranţe legitime, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul W.R.
Speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. Cât priveşte valoarea patrimonială, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot Atanasiu împotriva României că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În această cauză C.E.D.O. a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, deci o speranţă legitimă, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Întrucât nici unul dintre reclamanţi nu deţine o astfel de dispoziţie de restituire, deci un bun actual asupra imobilelor în litigiu, în mod corect acţiunea în revendicare a fost respinsă, urmând a se avea în vedere considerentele expuse anterior, care înlocuiesc argumentele instanţei de apel.
În absenţa unui bun actual, deci şi a unui titlu de proprietate, reclamanţii nu pot fi preferaţi în acţiunea în revendicare, întrucât aceasta presupune o comparare de titluri, care nu se mai poate realiza în lipsa unuia dintre termenii supuşi comparaţiei. Rămân astfel fără obiect criticile invocate de recurenţi cu privire la criteriile care stau la baza comparării titlurilor şi pe care aceştia le apreciază ca relevante pentru admiterea acţiunii în revendicare.
Cu privire la cererea completatoare din 19 martie 2009, prin care reclamanţii au solicitat ca Statul Român să fie obligat la plata contravalorii imobilului, motivată de reaua credinţă şi de îmbogăţirea fără justă cauză a statului, se constată că instanţa de apel a respins această cerere, fără a preciza argumentele care susţin această soluţie, însă această omisiune urmează a fi suplinită prin argumentele de mai jos.
Astfel cum s-a demonstrat anterior, reclamanţii nu deţin un bun actual, situaţie care i-ar îndreptăţi să formuleze o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate în decizia nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Statul, prin puterea legislativă, a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin recursul în interesul legii, soluţionat prin decizia nr. 27/2011 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Între cele două decizii amintite este evidentă similitudinea problemei de drept privind acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant, astfel că şi argumentele instanţei supreme aduse în susţinerea celor două decizii sunt obligatorii pentru instanţe.
În considerarea acestora, în dispozitivul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 27/2011 s-a menţionat că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Întrucât cererea completatoare din 19 martie 2009 avea ca obiect obligarea Statului Român la plata contravalorii imobilului preluat de stat, în temeiul dreptului comun, respingerea cererii completatoare se impunea pentru a respecta dezlegările aduse prin decizia nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorii pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În considerarea celor expuse anterior, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt incidente şi, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii W.R. şi Z.H. împotriva deciziei nr. 99/A din 12 februarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2559/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2566/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
