ICCJ. Decizia nr. 2566/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2566/2014
Dosar nr. 4599/99/2012
Şedinţa publică din 3 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3338 din 9 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 4599/99/2012, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.A. şi C.An., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi Regionala de Drumuri şi Poduri Iaşi, a anulat în parte hotărârea nr. 54 din 1 octombrie 2012 cu privire la cuantumul despăgubirilor şi a dispus obligarea pârâtului către reclamanţi la plata sumei de 38.383 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata sumei de 7600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin hotărârea nr. 1115/2010 s-a dispus exproprierea unei suprafeţe de 128 m.p. din terenul de 1000 m.p., proprietatea reclamanţilor, situat în intravilanul com. Miroslava, jud. Iaşi, intabulat în CF nr. xx a localităţii Miroslava. S-au consemnat prin recipisa nr. 489/2012 despăgubiri în valoare de 621 RON.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de comisia de 3 experţi, rezultă valoarea de 54 euro/1 m.p. (echivalent a 243 RON).
Pentru valoarea indicată şi la suprafaţa de teren trecută în actul de expropriere s-a calculat contravaloarea daunelor aduse proprietarului de 38.383 RON calculată astfel: daune pentru terenul expropriat 30.483 RON la care se adaugă cheltuielile cu documentaţia, avize, aprobări de 7900 RON, la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, instanţa dispunând în acest sens.
În acest calcul al daunelor, nu sunt incluşi şi cei 72 m.p. teren solicitaţi de reclamanţi, aceştia nefăcând obiect al exproprierii după cum rezultă din decizia contestată.
Prin decizia nr. 41 din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate atât de către reclamanţii C.A. şi C.An., cât şi de către pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti – D.R.D.P. Iaşi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Iaşi, reclamanţii C.A. şi C.An. au contestat despăgubirile stabilite prin hotărârea nr. 54 din 1 octombrie 2012 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA pentru suprafaţa de teren de 128 m.p. ce a făcut obiectul exproprierii, solicitând acordarea sumei de 100 euro/m.p., precum şi a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu obţinerea tuturor avizelor şi proiectelor.
În motivarea cererii, au precizat că au întreprins demersuri pentru introducerea terenului în suprafaţă totală de 1000 m.p. în intravilan în vederea construirii unei staţii de combustibili lichizi, cu anexele şi dotările aferente, susţinând că despăgubirea ce li se cuvine trebuie să cuprindă atât valoarea reală a imobilului, cât şi prejudiciul cauzat prin expropriere proprietarului sau persoanelor îndreptăţite.
În ce priveşte întinderea suprafeţei de teren pentru care au solicitat evaluarea despăgubirilor, instanţa a constatat că a rămas aceeaşi, de 128 m.p., reclamanţii neaducând modificări cererii iniţiale.
De asemenea, instanţa a reţinut că şi prin nota cu obiectivele expertizei tehnice, reclamanţii fac referire expresă la terenul expropriat ca având suprafaţă de 128 m.p., iar expertiza tehnică a fost efectuată în limitele stabilite de reclamanţi prin cererea introductivă şi prin obiectivele depuse la dosar, respectiv prin raportare la suprafaţa de 128 m.p., astfel cum rezultă din concluziile raportului. Reclamanţii, prin obiecţiunile aduse acestei lucrări, nu au contestat acest aspect, ci doar împrejurarea că expertiza nu a cuantificat prejudiciul produs prin imposibilitatea întrebuinţării terenului.
În aceste condiţii şi faţă de faptul că reclamanţii nu au declarat în şedinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că înţeleg să solicite despăgubiri pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea indicată în acţiune şi în obiectivele expertizei, instanţa a înlăturat susţinerea apelanţilor potrivit cu care sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 200 m.p., în locul celei de 128 m.p., având în vedere şi dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
În ce priveşte întinderea despăgubirilor, s-a constatat că în mod judicios tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de cei 3 experţi, desemnaţi conform dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora daunele cuprind valoarea terenului expropriat, de 30483 RON, la care se adaugă cheltuielile efectuate cu obţinerea documentaţiei (avize, aprobări), de 7900 RON.
Instanţa a înlăturat critica potrivit căreia tribunalul nu a avut în vedere daunele solicitate pentru imposibilitatea întrebuinţării în totalitate a terenului şi pentru faptul că reclamanţii nu mai pot obţine autorizaţia de construire a staţiei de combustibili lichizi.
Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat despăgubiri în sumă de 10.000 RON reprezentând echivalentul cheltuielilor efectuate cu obţinerea avizelor şi proiectelor, iar în motivarea cererii s-au referit şi la profitul nerealizat pentru nedesfăşurarea activităţii staţiei de combustibili, fără a solicita alt tip de despăgubiri.
Instanţa a avut în vedere, totodată, faptul că expertiza efectuată la instanţa de fond a cuantificat daunele solicitate prin acţiune la suma de 7900 RON (reprezentând cheltuielile efectuate cu obţinerea documentaţiei) prin raportare la limitele învestirii instanţei şi a experţilor, dar şi împrejurarea că prin răspunsul la obiecţiuni experţii şi-au menţinut punctul de vedere cu privire la această sumă, precizând că cei 800 m.p. rămaşi în proprietate pot fi utilizaţi de reclamanţi şi că nu există documente din care să rezulte interdicţia de construire.
Raportat la limitele învestirii instanţei de fond - care nu a fost sesizată cu acordarea de daune pentru imposibilitatea de a construi o locuinţă, la faptul că reclamanţii nu au solicitat nici ulterior, printr-o cerere completatoare sau printr-o declaraţie verbală făcută în şedinţă în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., acordarea de daune pentru limitarea dreptului de a edifica o locuinţă, instanţa de apel a respins critica reclamanţilor referitoare la neacordarea unor astfel de daune.
În ce priveşte critica privind ignorarea adresei nr. RR/2012 emise de Primăria Comunei Miroslava, potrivit căreia reclamanţii nu ar mai putea obţine autorizaţie de construire pentru staţia de combustibili lichizi, s-a constatat că este nefondată, din conţinutul adresei rezultând că este interzisă doar construirea de locuinţe.
Cum în cauză nu au fost administrate alte probe de natură a dovedi prejudiciul produs reclamanţilor prin imposibilitatea construirii staţiei de combustibili lichizi, Curtea a respins ca neîntemeiată critica referitoare la cuantumul daunelor acordate de instanţa de fond.
În ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, s-a constatat că prima instanţă a respectat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind metoda de evaluare a terenului expropriat.
Deşi, în cuprinsul raportul de expertiză întocmit în condiţiile art. 25 din aceeaşi lege, experţii au făcut referire şi la alte metode de evaluare (metoda extracţiei şi metoda prin bonitate), ce au condus la valori apropriate ale terenului (53,60 euro/m.p., respectiv 55,60 euro/m.p.), calculul despăgubirilor s-a făcut în final prin aplicarea metodei comparaţiei, la valoarea de 54,20 euro/m.p.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtului-apelant în sensul că atare valoare nu reprezintă valoarea reală a imobilului - care ar fi trebuit determinată în raport de toate caracteristicile bunului prin raportare la preţul efectiv de vânzare şi la efectele crizei economice, dat fiind că pârâtul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat la prima instanţă, lăsând la aprecierea acesteia refacerea lucrării, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 13 februarie 2013 şi nici nu a solicitat, în apel, refacerea raportului de expertiză pentru aceste motive, precizând expres că nu înţelege să avanseze cheltuielile necesare administrării probei solicitate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Curtea a mai reţinut că nu este exactă susţinerea apelantului potrivit căreia expertul solicitat de expropriator nu a fost de acord cu concluziile expertului titular.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, cei 3 experţi au semnat lucrarea fără obiecţiuni, menţionând expres la pagina 10 a lucrării că au stabilit: „de comun acord ca preţ unitar pe suprafaţa de 1 m.p. valoarea de 54 euro/m.p. echivalent 243 RON/m.p. teren stabilit prin varianta I de evaluare - metoda comparaţiei”.
Aceeaşi unitate de păreri se regăseşte şi în răspunsul la obiecţiunile formulate de reclamanţi, toţi experţii semnând lucrarea fără a semnala existenţa unei opinii contrare.
Instanţa a constatat nefondată şi critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată fără a se lua în considerare faptul că Statul Român a achitat onorariul pentru expert. Suma de 7600 RON la plata căreia a fost obligat pârâtul nu cuprinde onorariul achitat de pârât expertului B.I. propus de expropriator, ci onorariul avocatului reclamanţilor, în sumă de 6000 RON, conform chitanţei aflate la dosar, la care se adaugă onorariile experţilor tehnici N.C. (900 RON) şi T.T. (700 RON) propuşi de instanţă, respectiv de reclamanţi.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.A. şi C.An. şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte menţinerea greşită a cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanţă.
I. Prin recursul formulat, reclamanţii C.A. şi C.An. au solicitat modificarea deciziei, admiterea apelului reclamanţilor şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 56.500 RON, susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., atunci când a reţinut că reclamanţii nu au formulat vreo cerere de modificare a câtimii obiectului acţiunii vizând acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 200 m.p.
În primul rând, la data învestirii instanţei de judecată, reclamanţii nu ştiau că suprafaţa expropriată în fapt este de 200 m.p., neavând cunoştinţe de cadastru şi topografie.
În al doilea rând, obiectul cererii îl reprezintă acordarea unei drepte despăgubiri pentru terenul expropriat, în cuantum de 100 euro/m.p. pentru suprafaţa de 128 m.p. teren, şi nu însăşi suprafaţa expropriată.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte împrejurarea că obiectivele expertizei nu au vizat o suprafaţă de 200 m.p. teren - în considerarea căreia instanţa de apel a motivat raportarea cuantumului despăgubirilor la o suprafaţă de 128 m.p., s-a arătat că, într-adevăr, reclamanţii au solicitat să fie identificată suprafaţa de 128 m.p., deoarece aceasta a făcut obiectul exproprierii, însă obiectivul expertizei a fost stabilirea valorii reale per metru pătrat, conform învestirii instanţei.
Întrucât, după efectuarea expertizei tehnice, s-a constatat că suprafaţa de teren expropriată este de 200 m.p., şi nu de 128 m.p., la termenul de judecată din data de 4 septembrie 2013, reclamanţii au formulat oral cerere de modificare a câtimii obiectului dedus judecăţii, în sensul că au solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 56.500 RON, din care suma de 48.600 RON reprezentând despăgubiri pentru suprafaţa de 200 m.p. teren, expropriată în fapt.
Instanţa a rămas în pronunţare, iar la data de 11 septembrie 2013 cauza a fost repusă pe rol, dezbaterile fiind închise la data de 2 octombrie 2013, ceea ce înseamnă că cererea de modificare a câtimii obiectului de chemare în judecată a fost formulată înainte de închiderea dezbaterilor.
Pe de altă parte, întrucât obiectul dedus judecăţii îl reprezintă cuantumul despăgubirilor pe metru pătrat, şi nu suprafaţa expropriată, nu este vorba despre o schimbare a obiectului cauzei deduse judecăţii sau a obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel, prin invocarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.
2. Cu privire la despăgubirile solicitate, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a respins motivul de apel referitor la nepronunţarea de către prima instanţă asupra prejudiciului constând în profitul nerealizat prin nedesfăşurarea activităţii staţiei de combustibili, deşi a fost solicitat şi motivat în cererea de chemare în judecată. Astfel, ar fi trebuit să se observe că terenul a fost achiziţionat în scopul edificării unei staţii de combustibili lichizi şi că acesta nu mai poate fi întrebuinţat în totalitate, edificarea oricărei construcţii fiind limitată.
De asemenea, deşi în raportul de expertiză se menţionează că reclamanţii nu mai pot obţine autorizaţia de construire pentru staţia de combustibili lichizi, instanţa a omis să cuantifice această stare de fapt, care se coroborează cu adresa nr. RR din 18 aprilie 2012 emisă de Primăria comunei Miroslava, din care rezultă că, printre utilizările admise ale terenului, conform PUG aprobat prin H.C.L. nr. 146/2010, nu se afla şi edificarea unei staţii de combustibili.
3. În mod greşit, instanţa de apel nu a acordat reclamanţilor cheltuieli de judecată în apelul declarat de pârâta Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în cuantum de 1000 RON reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei din 20 februarie 2014 depuse la dosar, cu toate că apelul pârâtei a fost respins prin decizia recurată, ceea ce atrăgea incidenţa art. 274 C. proc. civ.
II. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a susţinut că, în mod greşit, au fost respinse motivele de apel privind nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanţă.
Astfel, prin cererea de apel s-a susţinut că raportul de expertiză întocmit în cauză nu a relevat preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială comuna Miroslava, judeţul Iaşi, deoarece experţii nu s-au raportat la tranzacţii efectiv realizate, ci doar la oferte de vânzare.
Instanţa de apel, în mod greşit, a respins susţinerile cu acest obiect, cu motivarea că apelantul - pârât nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză. În faţa primei instanţe, pârâtul a invocat acelaşi aspect, precizând, însă, că este la latitudinea instanţei admiterea sau respingerea obiecţiunilor şi refacerea lucrării.
De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a respins şi critica referitoare la modalitatea în care prima instanţă a înţeles să se raporteze la concluziile expertului titular, cu motivarea că raportul de expertiză a fost semnat de toţi experţii desemnaţi, fără a exista o opinie contrară.
Or, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertului titular (opinie neînsuşită şi de expertul numit la solicitarea expropriatorului), fără să observe că acesta a avut în vedere criterii necorespunzătoare, neprevăzute în legea specială, care au dus la o majorare nejustificată a prejudiciului înregistrat prin expropriere.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, acesta este fondat, pentru considerente ce urmează a fi expuse.
1. Prin hotărârea primei instanţe pronunţată în cauză, s-a dispus anularea hotărârii nr. 54 din 1 octombrie 2012 emise de către expropriator şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, la plata către reclamanţi a sumei de 38.383 RON cu titlu de despăgubiri.
După cum rezultă din considerentele sentinţei, despăgubirile au fost acordate pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 şi se compun din daune în cuantum de 30.483 RON pentru terenul expropriat şi cheltuieli cu documentaţia, avize, aprobări în cuantum de 7900 RON.
Sentinţa a fost menţinută în totalitate prin decizia instanţei de apel, cu motivarea că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat despăgubiri pentru o suprafaţă expropriată de 128 m.p., iar în cursul judecăţii, reclamanţii nu au declarat în şedinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că înţeleg să solicite despăgubiri pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea indicată în acţiune şi în obiectivele expertizei, respectiv de 200 m.p., în loc de 128 m.p.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că expertiza tehnică a fost efectuată în limitele stabilite de reclamanţi prin cererea introductivă şi prin obiectivele depuse la dosar, respectiv prin raportare la suprafaţa de 128 m.p., fără ca reclamanţii, prin obiecţiunile aduse acestei lucrări, să fi contestat acest aspect.
Prin motivele de recurs, reclamanţii au criticat argumentele pentru care instanţa de apel le-a respins susţinerile privind îndreptăţirea lor la despăgubiri în cuantum de 56.500 ROn, în loc de 38.383 RON.
În acest context, se constată că instanţa de apel a considerat că solicitarea de acordare de despăgubiri pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea indicată în cererea de chemare în judecată ca fiind expropriată, respectiv 200 m.p., în loc de 128 m.p., reprezintă o cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, din moment ce a făcut referire la dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în raport de care a reţinut că instanţa de judecată nu a fost învestită în cauză cu o solicitare de acordare de despăgubiri pentru o suprafaţă de 200 m.p.
Aşadar, instanţa de apel a apreciat că obiectul cererii formulate pe temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local îl reprezintă obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru terenul expropriat pentru efectuarea lucrării „Varianta de ocolire a Municipiului Iaşi - Etapa I - Varianta Sud”, în timp ce suprafaţa expropriată pentru care se cuvin despăgubiri interesează doar valoarea obiectului cererii, ce poate fi modificată în cursul judecăţii în primă instanţă, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
Pornind de la premisa favorabilă recurenţilor - reclamanţi, reţinută prin decizia de apel şi corect redată prin motivele de recurs, aceea a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. în ipoteza majorării pretenţiilor în cursul judecăţii în raport de o suprafaţă mai mare de teren pretins expropriată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că aceste dispoziţii legale nu ar fi, totuşi, incidente în cauză, în absenţa unei declaraţii făcute în şedinţă de către reclamanţi.
După cum rezultă din prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea prin care reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, ci o simplă precizare a acesteia, ce poate fi formulată fie în scris, fie verbal, în acest ultim caz declaraţia făcută în instanţă consemnându-se în încheierea de şedinţă.
Precizarea cuantumului pretenţiilor poate fi formulată oricând în cursul judecăţii în primă instanţă, până la închiderea dezbaterilor, context în care se constată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit inexistenţa unei declaraţii a reclamanţilor cu acest obiect, făcută în şedinţa publică.
După cum, în mod corect, s-a învederat prin motivele de recurs, în faţa primei instanţe, după depunerea raportului de expertiză şi, apoi, a răspunsului la obiecţiuni de către experţi, la termenul din 4 septembrie 2013, s-a constatat cauza în stare de judecată şi s-a acordat cuvântul pe fond, ocazie cu care, în prezenţa pârâtului şi a reprezentantului Parchetului, reclamanţii, prin avocat, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 56.500 RON cu titlu de despăgubiri, din care 48.600 RON reprezentând teren situat în comuna Miroslava şi 7900 RON reprezentând documentaţiile de obţinere a avizelor şi PUZ-urilor pentru edificarea staţiei de carburanţi, conform raportului de expertiză.
După amânarea pronunţării la data de 11 septembrie 2013, tribunalul a repus cauza pe rol şi a acordat termen de judecată la 2 octombrie 2013, cu citarea tuturor părţilor, termen la care a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul pe fond, reclamanţii formulând concluzii similare celor de la termenul anterior.
Drept urmare, se constată că a fost formulată o declaraţie verbală a reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri corespunzător unei suprafeţe de teren expropriate de 200 m.p. (48.600 RON), în loc de 128 m.p. (30.483 RON), respectiv în şedinţa publică de la data de 4 septembrie 2013, aşadar până la închiderea dezbaterilor, ce a avut loc la termenul din 2 octombrie 2013.
Împrejurarea că obiectivele expertizei efectuate în conformitate cu art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 au fost încuviinţate prin raportare la suprafaţa de 128 m.p. indicată prin cererea introductivă nu are relevanţă din perspectiva art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cât timp instanţa de apel a considerat că este posibilă precizarea cuantumului despăgubirilor în cursul judecăţii în raport de o altă suprafaţă de teren decât cea indicată în cererea de chemare în judecată, iar în cauză această precizare a fost formulată tocmai pe baza constatărilor experţilor.
În vederea stabilirii preţului de vânzare practicat în zonă pentru terenuri similare cu cel expropriat şi a valorii daunelor aduse proprietarilor prin expropriere, experţii au procedat şi la identificarea terenului expropriat şi a terenului rămas în proprietatea reclamanţilor.
Astfel, au constatat că, în fapt, din totalul iniţial de 1000 m.p. teren, doar o suprafaţă de 800 m.p. a rămas în proprietatea reclamanţilor, diferenţa de 200 m.p. fiind afectată realizării sensului giratoriu în cadrul obiectivului de utilitate publică ce a condus la expropriere - şoseaua de centură ocolitoare a Municipiului Iaşi. S-a constatat că terenul rămas în proprietatea reclamanţilor este îngrădit, iar traseul gardului despărţitor a fost fixat chiar de executantul sensului giratoriu. Suprafaţa de 200 m.p. a fost identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză.
Experţii au calculat preţul obişnuit de vânzare al terenurilor similare din aceeaşi unitate administrativ - teritorială per 1 m.p. teren (243 RON), indicând cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat ca fiind de 30.483 RON pentru o suprafaţă de 128 m.p. sau de 48.600 RON pentru o suprafaţă de 200 m.p., iar reclamanţii au precizat cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi, după cum s-a arătat, ca fiind de 48.600 RON (plus suma de 7.900 RON, ce a fost acordată efectiv de către prima instanţă şi menţinută în apel).
În aceste condiţii, chiar dacă în obiectivele expertizei s-a menţionat suprafaţa de 128 m.p. ca fiind expropriată, cât timp experţii au constatat că o suprafaţă de 200 m.p. a fost afectată lucrării de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea, iar pe baza constatărilor experţilor, reclamanţii au solicitat despăgubiri în cuantumul calculat de către aceştia, instanţa de apel, în mod greşit, nu a dat eficienţă manifestării de voinţă a reclamanţilor şi nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu toate că a valorificat concluziile raportului de expertiză în privinţa cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor (valoarea per m.p. de teren expropriat).
Împrejurarea, menţionată în decizia recurată, că reclamanţii au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză doar cu privire la prejudiciul produs prin imposibilitatea întrebuinţării terenului conform destinaţiei preconizate la momentul cumpărării acestuia, nu şi cu privire la suprafaţa expropriată, nu infirmă aprecierea anterior expusă. În condiţiile în care, după cum s-a arătat, experţii au indicat de la bun început că, în fapt, nu numai suprafaţa de 128 m.p., menţionată în cererea de chemare în judecată, este afectată lucrării de utilitate publică, reclamanţii nu aveau interes să critice această constatare favorabilă, înţelegând să o valorifice prin precizarea cuantumului despăgubirilor formulată la termenul din 4 septembrie 2013, cu atât mai mult cu cât experţii au reiterat acest aspect prin răspunsul la obiecţiuni.
Dimpotrivă, pârâtul ar fi trebuit să conteste împrejurarea că o suprafaţă de 200 m.p. este ocupată de lucrarea de utilitate publică, în măsura în care considera că nu corespunde realităţii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Pârâtul a formulat susţineri pe acest aspect în întâmpinarea la cererea de apel dintr-o altă perspectivă, arătând că, prin acţiunea introductivă, reclamanţii au contestat hotărârea de acordare a despăgubirilor doar sub aspectul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, fără a se infirma suprafaţa expropriată.
Aceste susţineri pornesc de la premisa greşită că obiectul cererii de chemare în judecată rezidă în contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor emise de către Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
În cadrul procesual deschis de prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 (întocmai ca în reglementarea anterioară, reprezentată de art. 9 din Legea nr. 198/2004), instanţa de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului, nici măcar pe aspectul cuantumului despăgubirilor, cu atât mai puţin pe aspectul suprafeţei expropriate, pentru care s-a făcut oferta de despăgubiri de către expropriator.
Chiar dacă cererea adresată instanţei are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (pentru persoana menţionată în hotărâre ca fiind aparent îndreptăţită la despăgubiri, însă doar în ceea ce priveşte data sesizării instanţei, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuşi o denumeşte „cale de atac” (în cuprinsul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenţii, prin care se tinde la stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor, potrivit altor criterii decât cele pe baza cărora sunt calculate despăgubirile în etapa administrativă a exproprierii, respectiv cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum se arată în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.
În cadrul unei asemenea acţiuni, este admisibil a se constata de către instanţa de judecată că, pe lângă suprafaţa menţionată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pentru care a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului, o suprafaţă mai mare din terenul proprietarului este ocupată în fapt de lucrările de utilitate publică (respectiv construcţia şoselei de centură), fără să se fi dispus efectiv exproprierea acelui teren şi să se acorde persoanei expropriate despăgubirile cuvenite. În completarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, despăgubirile se cuvin pe temeiul dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ., potrivit cărora proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, de asemenea, al prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nefiind vorba despre o contestaţie împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, nu este necesară, astfel cum pretinde intimatul - pârât, o contestare expresă, prin cererea de chemare în judecată, a suprafeţei de teren menţionate în acea hotărâre.
După cum s-a arătat anterior, reiese chiar din decizia recurată că obiectul cererii de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat pentru o anumită lucrare de utilitate publică, iar indicarea de către reclamanţi a suprafeţei de teren pentru care solicită despăgubiri interesează exclusiv valoarea obiectului cererii.
Această indicare este utilă în contextul art. 27 din Legea nr. 33/1994, deoarece instanţa de judecată nu ar putea să acorde despăgubiri într-un cuantum mai mare decât cel solicitat de către reclamanţi, totodată, face posibilă majorarea sau diminuarea pretenţiilor în cursul judecăţii, prin raportare la o suprafaţă de teren diferită de cea indicată în cererea de chemare în judecată, fără ca reclamanţii să poată fi sancţionaţi în alt mod (prin respingerea cererii) pentru neindicarea unei suprafeţe de teren distincte de cea menţionată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
De altfel, reclamantul din cauză a indicat în cererea de chemare în judecată, ca fiind expropriată, o suprafaţă de teren mai mare decât cea din hotărârea nr. 54 din 1 octombrie 2012, respectiv 128 m.p., faţă de 123 m.p., iar instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru 128 m.p., fără să nege îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri pentru o suprafaţă de teren diferită de cea menţionată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Întrucât considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu pot beneficia de despăgubiri în cuantum de 56.500 RON, în loc de 38.383 RON nu reflectă o aplicare corespunzătoare a legii, pentru argumentele expuse anterior şi constatând, totodată, că pretenţiile reclamanţilor cu privire la acordarea de despăgubiri pentru o diferenţă de 18.117 RON nu reprezintă nici o cerere nouă în apel, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., cât timp au fost formulate în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivul de recurs pe acest aspect este fondat şi se impune a fi admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate, a admiterii apelului reclamanţilor şi a obligării pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la 56.500 RON către reclamanţii C.A. şi C.An., cu titlu de despăgubiri.
2. În ceea ce priveşte prejudiciul creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 800 m.p., pretins a consta în profitul nerealizat prin nedesfăşurarea activităţii staţiei de combustibili, se reţine că prima instanţă a acordat reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 7900 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu obţinerea documentaţiei (avize, aprobări) pentru construirea staţiei de combustibili lichizi.
Prin precizarea de acţiune formulată în faţa primei instanţe la termenul din 4 septembrie 2013, aceeaşi cu cea analizată la pct. 1 din prezentele considerente, în legătură cu suprafaţa de teren expropriată, reclamanţii au solicitat, după cum s-a arătat deja, obligarea pârâtului la plata sumei de 56.500 RON cu titlu de despăgubiri, din care 48.600 RON reprezentând teren situat în comuna Miroslava şi 7900 RON reprezentând documentaţiile de obţinere a avizelor şi PUZ-urilor pentru edificarea staţiei de carburanţi. Aceste pretenţii au fost reiterate cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei.
Aşadar, pretenţiile reclamanţilor referitoare la terenul neexpropriat au vizat doar suma de 7900 RON, care a fost efectiv acordată de prima instanţă, ce s-a pronunţat în limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, astfel încât criticile din motivarea recursului pe acest aspect sunt lipsite de finalitate, reclamanţii neputând obţine mai mult decât au cerut, respectiv o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, reprezentând costurile de obţinere a avizelor şi PUZ-urilor pentru edificarea staţiei de carburanţi.
De altfel, prin reiterarea susţinerilor regăsite în motivele de apel, reclamanţii urmăresc reaprecierea probatoriului administrat în cauză privind prejudiciul cauzat terenului rămas în proprietatea reclamanţilor, pe care şi-a întemeiat instanţa de apel considerentele pentru care a înlăturat motivele de apel cu acest obiect şi a constatat că nu este dovedit prejudiciul produs reclamanţilor prin imposibilitatea construirii staţiei de combustibili lichizi, respectiv răspunsul la obiecţiuni al experţilor, prin care s-a arătat că cei 800 m.p. rămaşi în proprietate pot fi utilizaţi de reclamanţi şi că nu există documente din care să rezulte interdicţia de construire, precum şi adresa nr. RR2012 emisă de Primăria Comunei Miroslava, care nu se referă la staţia de combustibili lichizi.
Or, atribuţiile acestei instanţe de recurs sunt circumscrise controlului de legalitate al deciziei de apel, prin prisma cazurilor de modificare ori de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi verificării temeiniciei, prin reaprecierea probatoriului pe baza căruia instanţa de apel a stabilit o anumită situaţie de fapt în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge motivul de recurs pe acest aspect.
3. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pentru faza apelului, se reţine că recurenţii - reclamanţi pretind că sunt îndreptăţiţi la restituirea sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei din 20 februarie 2014, faţă de respingerea apelului pârâtului, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Susţinerile cu acest obiect sunt nefondate, în condiţiile în care înscrisul menţionat nu se regăseşte la dosar, reclamanţii depunând la dosar, ca înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecată, factura şi chitanţa din 31 ianuarie 2014, privind suma de 500 RON reprezentând onorariu avocat, pentru care nu s-a probat legătura cu prezentul dosar, în absenţa unei menţiuni privind numărul dosarului şi contractul de asistenţă juridică (nr. 74/2013, indicat în împuternicirea aflată la dosarul de apel).
De altfel, chiar dacă ar fi fost depusă la dosar, chitanţa din 20 februarie 2014 tot nu ar fi putut fi luat în considerare drept dovadă a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului.
În conformitate cu art. 167 alin. (2) C. proc. civ., dovezile vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Chitanţa a fost emisă la data de 20 februarie 2014, potrivit susţinerilor recurenţilor, aşadar după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei spre soluţionare la data de 17 februarie 2014, neavând relevanţă că decizia a fost pronunţată abia la data de 24 februarie 2014, faţă de prevederea legală expresă invocată anterior.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, exclusiv pentru argumentele expuse la pct. 1 din prezenta decizie şi, în baza art. 312 cu referire la pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 3338 din 9 octombrie 2013 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
În temeiul art. 296 C. proc. civ., va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va obliga pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, la 56.500 RON către reclamanţi, cu titlu de despăgubiri, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, se constată următoarele:
Este nefondată susţinerea privind respingerea greşită, de către instanţa de apel, a motivelor de apel privind nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanţă, privind criteriile de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat.
Astfel, nu s-a contestat că pârâtul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă, arătându-se doar că pârâtul ar fi invocat efectuarea expertizei cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, precizând că este la latitudinea instanţei admiterea sau respingerea obiecţiunilor şi refacerea lucrării.
Această poziţie procesuală a pârâtului în faţa primei instanţe a vizat, însă, obiecţiunile formulate de reclamant la raportul de expertiză, prin care s-a criticat modul de evaluare a prejudiciului pretins adus terenului neexpropriat, şi nu evaluarea terenului expropriat pe bază de oferte de vânzare.
Pârâtul a adoptat o conduită procesuală pasivă şi în etapa apelului, în condiţiile în care, deşi a susţinut prin motivele de apel nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi îi revenea sarcina probei, nu numai că nu a solicitat efectuarea unei noi expertize, dimpotrivă, la termenul de judecată din 17 februarie 2014, s-a opus solicitării cu acest obiect formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi a arătat că nu înţelege să achite onorariul de expert, în situaţia încuviinţării expertizei.
Nu s-ar putea susţine că pârâtul tindea la efectuarea unei noi expertize în faţa primei instanţe, ca urmare a admiterii apelului, deoarece cererea de chemare în judecată a fost formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel încât instanţa de apel era abilitată să evoce fondul şi, eventual, să administreze noi probe.
Ca atare, recurentul - pârât nu îşi poate invoca propria culpă în modul de îndeplinire a obligaţiilor procesuale pentru a susţine nerespectarea legii de către instanţa de apel, motiv pentru care critica formulată urmează a fi înlăturată.
Este, de asemenea, nefondată şi susţinerea privind menţinerea greşită a sentinţei prin care a fost valorificat un raport de expertiză ce nu ar fi fost semnat de toţi cei trei experţi desemnaţi în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu a fost întocmită vreo opinie separată, semnând raportul inclusiv expertul numit la solicitarea expropriatorului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva deciziei nr. 41 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de reclamanţii C.A. şi C.An. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 3338 din 9 octombrie 2013 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la 56.500 RON către reclamanţii C.A. şi C.An., cu titlu de despăgubiri.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2563/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2572/2014. Civil → |
|---|
