ICCJ. Decizia nr. 2572/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2572/2014

Dosar nr. 1473/3/2012**

Şedinţa publică din 3 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1373 din 02 iulie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 59835/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta Ţ.M.M., în contradictoriu cu pârâtul Institutul - Naţional de Cercetare - Dezvoltare Textile Pielărie (I.N.C.D.T J.).

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, potrivit brevetului de invenţie nr. xx eliberat la data de 30 martie 2009, al cărui titular este pârâtul Institutul - Naţional de Cercetare - Dezvoltare Textile Pielărie, reclamanta are calitatea de unic inventator al „Procedeului de obţinere a unui derivat sulfonat de 2-aminobenzotiazol-6-substituit”.

Sub aspectul menţionării acestei calităţi în carnetul de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 279 din actualul C. muncii, carnetele de muncă nu se mai regăsesc în posesia angajatorilor, astfel încât nu poate fi stabilită o obligaţie de menţionare a unui anumit aspect după închiderea carnetelor şi predarea acestora.

În privinţa cererii de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat că, în condiţiile art. 129 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., reclamanta nu a dovedit că pârâtul foloseşte invenţia sa în activitate, astfel încât lipseşte chiar baza de calcul a unor asemenea despăgubiri, precum şi fapta culpabilă a pârâtului pentru ca răspunderea sa delictuală să poată fi atrasă în prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 245 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Ţ.M.M. împotriva sentinţei menţionate, precum şi a încheierilor de şedinţă din datele de 23 aprilie 2013 şi 18 iunie 2013.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că nu se impun a fi analizate aspectele indicate în cuprinsul cererii de apel privind raporturile anterioare de muncă, modalitatea în care reclamanta a fost pensionată, calitatea de inventator necontestată, modul de realizare de către reclamantă a invenţiei, întrucât nu au legătură cu cauza, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând obligaţia de plată corespunzătoare efectelor economice, inclusiv cele derivând din efectele sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei, potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991; obligarea pârâtului la a menţiona în carnetul de muncă, calitatea de inventator al invenţiei, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cât priveşte apelul formulat împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013, s-a constatat că cererea modificatoare a fost depusă pentru termenul din data de 26 februarie 2013, la momentul la care deja se dispusese asupra probelor, în parte acestea fiind administrate, deci după prima zi de înfăţişare, astfel încât în mod corect cererea a fost apreciată ca tardivă de către instanţă.

Cererea modificatoare nu putea fi calificată de către instanţă ca circumscriindu-se art. 57 şi urm. C. proc. civ., cât timp reclamanta a solicitat clar obligarea solidară a acestui pârât cu pârâtul iniţial şi nu se indicau drepturi ca şi cele solicitate de reclamantă pentru a fi apreciată drept cerere de judecată a unei alte persoane care putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Din conţinutul cererii nu se putea trage concluzia că ar fi putut avea un astfel de caracter, în mod corect instanţa reţinând că, deşi se invocă acest text, se încearcă atragerea în proces a unui nou pârât.

În consecinţă, calitatea procesuală pasivă a acestui pârât nu a fost analizată, cât timp o astfel de excepţie nu a fost analizată de către prima instanţă prin raportare la soluţia dată asupra cererii modificatoare. Memoriile şi demersurile efectuate anterior în faţa acestui pârât nu pot duce la o altă soluţie cât priveşte cererea modificatoare.

În ceea ce priveşte contestarea încheierii din data de 18 iunie 2013, s-a observat că părţile aveau termen în cunoştinţă, nefiind necesară citarea pentru ultimul termen de judecată. Instanţa nu avea obligaţia de a aştepta prezentarea tuturor părţilor, dosarul fiind luat la ordine, mai ales că reclamanta nu a adus la cunoştinţă imposibilitatea de prezentare şi nici nu a formulat o cerere de amânare datorată acestei imposibilităţi. Este dreptul părţii de a se prezenta, nu şi o obligaţie. Aducerea la cunoştinţă la un moment ulterior a unei imposibilităţi de prezentare nedovedite nu atrage admiterea apelului, cât timp procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru acel termen.

În ceea ce priveşte depunerea concluziilor scrise după închiderea dezbaterilor, s-a apreciat că este un aspect care nu încalcă dispoziţiile de procedură. De altfel concluziile scrise se depun după închiderea dezbaterilor, conform art. 146 C. proc. civ., la solicitarea instanţei sau din proprie iniţiativă.

Nemulţumirea părţii reclamante cu privire la conţinutul concluziilor scrise nu poate duce la o altă soluţie în cauză şi, în realitate, aspectele indicate nu privesc litigiul dedus judecăţii, astfel cum reclamanta a înţeles să învestească instanţa.

Cât priveşte raportul de expertiză, în mod corect reclamanta a indicat depunerea sa la data de 17 iunie 2013, deci cu nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 209 C. proc. civ.

Însă, nefiind o nulitate expres prevăzută de lege, nerespectarea termenului duce la o eventuală anulare a actelor de procedură ce au urmat acestui moment doar în cazul în care se dovedeşte existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, condiţii cumulative încălcării dispoziţiei legale, în condiţiile art. 105 C. proc. civ. Nulitatea invocată nu este una necondiţionată de existenţa unei vătămări, apelanta nedovedind existenţa vreunei vătămări. Scopul normei art. 209 C. proc. civ. este acela ca partea să cunoască raportul să îşi poată face apărările şi, eventual, să ceară completarea sau un nou raport de expertiză însă în aceleaşi coordonate stabilite anterior în cadrul probatoriului. Nemulţumirile apelantei nu privesc aspecte care relevă o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată, spre exemplu prin probele discutate în contradictoriu în faţa instanţei de apel sau prin analiza nemulţumirilor referitoare la raport.

În ceea ce priveşte recuzarea expertului, poate fi solicitată doar în termen de 5 zile de la numirea acestuia, conform art. 204 C. proc. civ., iar neacordarea unui nou termen de judecată cu respectarea art. 209 C. proc. civ. nu ar fi putut atrage admiterea cererii de recuzare. Pe cale de consecinţă, nu putea fi restituit nici onorariul.

Din cuprinsul motivelor de apel rezultă faptul că partea nu a intenţionat să solicite o completare a raportului sau un nou raport de expertiză, ci a dorit, astfel cum a solicitat şi în faţa instanţei de apel, încuviinţarea unei noi probe cu expertiză într-o specialitate diferită şi pentru a se verifica întreaga activitate a pârâtului.

Reţinerile expertului privind numirea reclamantei ca director de proiect până la data de 14 aprilie 2013 sau situaţia pensionării, finanţarea proiectului, contestate în cuprinsul motivelor de apel, nu privesc cauza, cât timp obiectul cererii a fost în mod clar formulat.

Expertul nu trebuia să calculeze salariul la care pretinde apelanta că ar fi avut dreptul în calitate de director de proiect, prin raportare la obiectivele încuviinţate de către instanţă şi, de altfel, solicitate de către apelantă, respectiv veniturile realizate din exploatarea contractarea de proiecte ştiinţifice pe baza invenţiei reclamantei. Critica privind nedeterminarea redevenţei de către expert nu poate fi primită, cât timp acest obiectiv nu s-a stabilit de către instanţă şi nici nu a fost solicitat de către parte.

În aceste condiţii, reţinând faptul că art. 212 C. proc. civ. se referă la o expertiză în aceeaşi specialitate şi care priveşte elementele probatorii încuviinţate anterior de către instanţă, prin raportare şi la cele anterior reţinute, s-a apreciat că încălcarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. nu a produs o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată.

În ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, s-a observat că nemulţumirile apelantei privesc în principal raporturi anterioare de muncă, modul în care s-a derulat proiectul de cercetare finalizat cu invenţia reclamantei, modul de pensionare, aspecte care, aşa cum s-a arătat, nu privesc cauza.

S-a reţinut că, în lipsa probelor care să ateste utilizarea lucrativă a invenţiei, nu se putea stabili o despăgubire în favoarea reclamantei, sarcina probei revenindu-i pe acest aspect. Astfel conform art. 36 din Legea nr. 64/1991, pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară şi, respectiv, ale art. 5 alin. (2), inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei.

Aşadar, drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat se stabilesc pe bază de contract şi se acordă în funcţie de efectele economice şi/sau sociale, rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului, sau în funcţie de aportul economic al invenţiei şi numai pentru perioada de exploatare a acesteia.

Probele dosarului nu au relevat o utilizare a brevetului care să determine acordarea unor despăgubiri. În lipsa unor probe utile care să ducă la concluzia că pârâta utilizează invenţia în cadrul activităţii sale, utilizare care să aducă beneficii economice, nu se poate dispune verificarea întregii activităţi a acesteia, pentru a se vedea dacă, într-adevăr, se foloseşte invenţia. Apelanta trebuia să dovedească activităţile şi utilizarea invenţiei sale, activităţi care aduc beneficii economice, asupra căror să se poată stabili despăgubirea. Expertul a verificat activitatea indicată de apelantă, activitate care utilizează invenţia creată, însă cât timp nu au rezultat beneficii, o astfel de despăgubire nu poate fi acordată.

În ceea ce priveşte înscrierea calităţii de inventator în cartea de muncă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 64/1991 trebuie coroborate cu dispoziţiile legale în vigoare şi care au abrogat Decretul nr. 92/1976. acest decret prevedea, de altfel, şi o procedură prin care refuzul de înscriere putea fi contestat după ce angajatul se adresa prealabil angajatorului. Cererea a fost formulată direct în instanţă, la momentul la care actul normativ a fost abrogat, după încetarea raporturilor de muncă şi după predarea carnetului de muncă, fără a se adresa o astfel de solicitare angajatorului. S-a mai observat că această calitate de inventator nu a fost niciodată contestată, fiind inserată în brevetul de invenţie nr. xx, astfel încât s-a apreciat că, în mod corect, solicitarea a fost respinsă.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Ţ.M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi, susţinând, în esenţă, că, întrucât procesul nu a fost judecat corect nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de apel, recurenta va relua argumentele şi probele, motivele şi documentele din cele două etape procesuale, de care urmează a se ţine cont la judecarea recursului, susţinând, în esenţă, următoarele:

- Cât priveşte încheierea din şedinţa publică din data de 23 aprilie 2013, recurenta a arătat că introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Educaţiei Naţionale, a fost legală chiar şi la acel termen, ANCŞ fiind sesizat de aspectele abuzurilor făcute de conducerea I.N.C.D.T.P. încă din anul 2009.

Prima zi de înfăţişare, în conformitate cu art. 134 C. proc. civ., a fost abia la termenul din 18 iunie 2013, când tribunalul a amânat pronunţarea pentru a da posibilitate părţilor să depună la dosarul cauzei concluzii scrise, ca atare, cererea de introducere în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare şi Ştiinţă nu a fost tardiv formulată, faţă de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, citarea în apel a Ministerului Educaţiei Naţionale, ca succesor în drepturi al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare şi Ştiinţă şi depunerea unei întâmpinări de către acesta, denotă că instanţele recunosc acestuia calitatea de parte, ceea ce înseamnă că apelul împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013 a fost admis şi, deci, cererea de chemare în judecată a ANCŞ nu a fost tardivă.

- Cât priveşte încheierea din şedinţa publică de la 18 iunie 2013, recurenta a susţinut că, în mod greşit, tribunalul a rămas în pronunţare, în loc să acorde un nou termen de judecată, cu toate că lipseau reclamantul şi pârâtul, iar aceştia trebuiau să intre în posesia raportului de expertiză, care fusese depus la dosar abia cu o zi înainte, acesta fiind şi motivul pentru care reclamanta nu a depus cerere pentru acordarea unui alt termen de judecată (deşi absenţa sa de la proces era justificată).

- În ceea ce priveşte raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar contabil C.V.C., recurenta a susţinut că este nelegal, motiv pentru care a solicitat recuzarea expertului conform art. 204 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi restituirea sumei achitate de 1.200 RON.

În continuare, a învederat că va comenta raportul de expertiză contabilă, pe care îl contestă în totalitate şi intenţionează să formuleze o contestaţie şi la asociaţia profesională CECAR, pentru contestarea activităţii expertului C.V.C., ca fiind incompetentă şi coruptă.

Drept urmare, recurenta a reiterat toate susţinerile din motivarea apelului conţinând nemulţumiri la adresa constatărilor expertului din conţinutul raportului, referitoare la: participarea reclamantei în cadrul proiectului bilateral de cercetare România - Turcia; motivul pentru care reclamanta a fost obligată să se pensioneze, respectiv pentru a fi înlocuită din calitatea de director de proiect; piedicile puse în realizarea proiectului de către angajaţii pârâtei; expertul contabil nu avea pregătirea şi calitatea să exprime opinii tehnice privind aplicarea de către pârâtă a brevetului de invenţie nr. xx, al cărei titular este reclamanta, ci doar trebuia să calculeze salariul la care reclamanta avea dreptul cel puţin de la data de 02 iunie 2009 până la 31 martie 2009, ca director de proiect internaţional, constatând că regulamentul redactat de ANCŞ pentru colaborările bilaterale era prost întocmit.

Recurenta a susţinut în continuare că toate ideile pentru sinteza produselor care fac obiectul brevetului de invenţie provin din teza sa de doctorat, dar a înscris tema în programul de cercetare a INCDTP - Sucursala ICPI, unde era angajată ca cercetător gr. I, pentru a ridica nivelul proiectului. Cererea pârâtei de decădere din dreptul de titular al brevetului de invenţie este o acţiune de subminare a activităţii de cercetare în general, de sabotare a economiei naţionale şi de discreditare a activităţii profesionale a reclamantei, care va face totul să devină titularul acestui brevet de invenţie.

- În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1373 din 3 iulie 2013 a Tribunalului Bucureşti, recurenta a făcut un lung istoric al acţiunilor conducerii INCDTP, care s-au finalizat, în opinia sa, cu graba de a o pensiona chiar înainte de finalizarea proiectului de cercetare.

În continuare, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate, în vederea efectuării unei expertize de către un expert cu specialitatea chimie industrială, absolvent al Universităţii Politehnica Bucureşti, Facultatea Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor, Specialitatea Organică, care să aibă în vedere examinarea şi a altor teme din planul de cercetare al pârâtului, deoarece reclamanta a deschis cu acest proiect o direcţie de cercetare foarte importantă şi din care s-au inspirat multe alte teme existente în planul pârâtului. Expertul ar urma să calculeze şi redevenţa de circa 5% din valoarea finală de circa 176.000 RON, care îi revine reclamantei din valoarea acestui proiect de cercetare de colaborare bilaterală cu Universitatea Ege din Izmir, Turcia.

Recurenta a criticat aprecierea instanţa de apel în sensul că apelanta nu a dovedit existenţa vreunei vătămări, susţinând că pierderea dreptului de a finaliza propriul proiect propus din teza de doctorat, care a făcut obiectul colaborării bilaterale, reprezintă o mare vătămare adusă reclamantei de către pârât şi Ministerul Educaţiei Naţionale. Astfel, luându-se în consideraţie înscrisurile din dosar, care au fost desconsiderate în etapele procesuale anterioare, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice de către un expert judiciar specializat în proprietate intelectuală, pentru constatarea încălcării drepturilor reclamantei decurgând din brevetul de invenţie, prin contrafacerea şi folosirea invenţiei.

S-a mai arătat că abuzurile săvârşite de către conducerea institutului pârât au fost semnalate forului coordonator, Ministerul Educaţiei Naţionale, în anii 2009 - 2011, precum şi diferitelor instanţe din România, fără ca acestea să ia vreo măsură, dimpotrivă toate procesele au fost finalizate prin soluţii favorabile acestui institut.

De asemenea, se impune admiterea celui de-al doilea capăt de cerere privind înscrierea calităţii de inventator în cartea de muncă, retroactiv - pe care reclamanta o va pune la dispoziţie, ea fiind în prezent la Casa de Pensii, cu care este în litigiu -, deoarece conducerea institutului trebuia să o îndeplinească pentru fiecare inventator, considerentele din decizia recurată nefiind legale.

La termenul de judecată din 3 octombrie 2014, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.

Analizând excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel.

Din textele legale menţionate anterior, rezultă că sancţiunea nulităţii căii de atac nu poate fi evitată dacă recursul nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, prin prisma considerentelor reţinute de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate şi susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Simpla reiterare a motivelor de apel ori a altor susţineri formulate de recurent în cursul judecăţii nu echivalează cu formularea de motive de nelegalitate faţă de decizia recurată, cât timp instanţa de apel a analizat deja susţinerile cu acel obiect şi le-a respins argumentat, fără ca prin motivele de recurs să fie combătute înseşi considerentele deciziei şi să se releve în mod explicit în ce constă nelegalitatea soluţiei atacate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv al fondului cauzei şi care antrenează controlul de legalitate al deciziei recurate doar în raport de criticile concrete aduse hotărârii, astfel încât nu este suficientă, pentru declanşarea controlului judiciar ierarhic, repetarea unor susţineri, apărări sau a unor referiri la mijloace de probă administrate în cursul judecăţii în primă instanţă, care au făcut deja obiectul analizei instanţei de apel, fiind necesar a se releva explicit în ce constă nelegalitatea modului în care au fost cercetate, prin decizia recurată, acele susţineri ale părţii, cuprinse în motivarea apelului.

Pe de altă parte, nu este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

În acelaşi timp, criticile formulate pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanţă, nu pot fi considerate motive de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp nu au făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanţa de apel.

Faţă de considerentele expuse anterior în legătură cu cerinţele de operare a sancţiunii nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, în speţă, niciuna dintre susţinerile din motivarea recursului nu relevă vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre cazurile de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304, după cum se va arăta în continuare, cu referire la fiecare motiv de recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând încheierea de şedinţă de la termenul din 23 aprilie 2013, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea modificatoare având ca obiect introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare şi Ştiinţă, în calitate de pârât, Înalta Curte reţine că recurenta are în vedere judecata în primă instanţă, şi nu însăşi judecata în apel, totodată, că reclamanta a formulat susţineri identice prin motivele de apel, ce au fost înlăturate prin decizia recurată. Astfel, instanţa de apel a confirmat că modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată după prima zi de înfăţişare, din moment ce o parte dintre probe fuseseră deja administrate, iar recurenta, fără să combată această apreciere, a reiterat susţinerea că cererea modificatoare a fost depusă până la momentul la care s-au închis dezbaterile asupra fondului cauzei şi s-a dispus amânarea pronunţării pentru a se depune concluzii scrise.

Ca atare, motivul de recurs pe acest aspect nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, cât timp nu s-a pretins şi demonstrat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ. de către instanţa de apel, din perspectiva considerentelor regăsite în decizia recurată.

Argumentul recurentei că instanţa de apel a constatat calitatea de succesor în drepturi al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare şi Ştiinţă în persoana Ministerului Educaţiei Naţionale nu infirmă constatarea anterior expusă, în condiţiile în care prima instanţă, respingând ca tardivă cererea de introducere în cauză a A.N.C.Ş., a menţinut această persoană juridică în cauză nu în calitate de pârâtă, ci pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă de la termenul din 18 iunie 2013, când tribunalul a constatat cauza în stare de judecată, se observă că, prin decizia recurată, au fost înlăturate criticile reclamantei formulate pe acest aspect prin motivele de apel, reţinându-se inexistenţa vreunei obligaţii a instanţei de a acorda un nou termen de judecată atunci când părţile au termenul în cunoştinţă şi nu au solicitat expres amânarea judecăţii, chiar dacă ar fi existat un motiv justificat de neprezentare în faţa instanţei.

Or, prin motivele de recurs a fost reiterată susţinerea referitoare la închiderea dezbaterilor de către prima instanţă în absenţa ambelor părţi, fără a se critica aprecierea instanţei de apel privind necesitatea formulării unei cereri de amânare a judecăţii, indiferent de motivul pentru care partea nu s-a prezentat în faţa instanţei, împrejurare ce conduce, şi pe acest aspect, la concluzia absenţei unor motive de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ. şi analizate ca atare.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă, Înalta Curte constată că recurenta a reluat toate susţinerile din motivarea apelului conţinând nemulţumiri la adresa constatărilor expertului din conţinutul raportului, după cum s-a relevat chiar prin motivele de recurs, susţineri pe care instanţa de apel le-a analizat pe larg şi le-a înlăturat motivat, din perspectiva dispoziţiilor procedurale referitoare la recuzarea expertului şi la încuviinţarea unei noi probe cu expertiză cu o specialitate diferită, totodată, a obiectivelor probei încuviinţate de prima instanţă şi a obiectului cererii de chemare în judecată.

În acest context, susţinerile prin care se tinde la înlăturarea raportului de expertiză şi la încuviinţarea unei expertize cu o specialitate diferită, cu obiective noi faţă de cele stabilite în cursul judecăţii în primă instanţă în raport de obiectul pretenţiilor reclamantei, nu pot fi considerate critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, atât timp cât recurenta nu a făcut vreo referire la considerentele deciziei recurate şi nu a arătat în ce constă nelegalitatea acesteia, în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ., de asemenea, a formulat aprecieri privind situaţia de fapt, interesând temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate.

Nici susţinerile referitoare la vătămarea procesuală a cărei inexistenţă a fost constatată de către instanţa de apel nu pot atrage controlul de nelegalitate exercitat de către această instanţă de recurs.

Prin decizia recurată, analiza producerii unei asemenea vătămări a fost efectuată în contextul art. 209 C. proc. civ., în raport de împrejurarea că raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă nu a fost depus la dosar cu 5 zile anterior termenului de judecată.

Motivul de recurs prin care se susţine nelegalitatea aprecierii inexistenţei vătămării ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 209 C. proc. civ. şi considerentele instanţei de apel, demonstrându-se încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

Or, susţinerile recurentei referitoare la existenţa unei vătămări nu au nicio legătură cu dispoziţiile legale menţionate şi nici cu argumentele instanţei de apel, vizând în concret prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a suferit prin fapta pârâtei de încălcare a drepturilor sale decurgând din brevetul de invenţie.

Ca atare, nici aceste susţineri nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Se constată, în aceste condiţii, că recursul formulat nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Drept urmare, este operantă sancţiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului şi, pe acest temei, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nul recursul declarat de reclamanta Ţ.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta Ţ.M.M. împotriva deciziei nr. 245A din 18 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2566/2014. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2612/2014. Civil. Actiune in raspundere... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2572/2014. Civil