ICCJ. Decizia nr. 2762/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2762/2014
Dosar nr. 800/114/2012
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la data de 16 februarie 2012, reclamanta S.I.F.T. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC U. SA şi SC A.I.R. SA, solicitând să se constate nulitatea convenţiilor-protocol din 5 ianuarie 2007, din 5 august 2007 şi din 10 ianuarie 2008 pentru lipsa consimţământului valabil al SC U. SA şi pentru cauză ilicită, părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi pârâtele să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de la 6 martie 2013, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte şi a stabilit un nou termen pentru continuarea judecăţii.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că deşi reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, în sensul lipsei aprobării prealabile a adunării generale extraordinare a acţionarilor SC U. SA precum şi încălcarea art. 1361 din Legea nr. 31/1990 care consacră principiul priorităţii interesului societar, nulitatea invocată este una relativă, deoarece prin încheierea convenţiilor atacate nu s-a adus atingere niciunui interes general care ar prejudicia ordinea publică; pentru a întări această concluzie, prima instanţă a citat prevederile art. 241 alin. (3) din Legea nr. 297/2004.
Înlăturând, în considerarea argumentelor expuse mai sus, susţinerile recurentei potrivit cărora nulitatea care afectează cele trei convenţii-protocol este una absolută, al cărui regim juridic este unul de imprescriptibilitate, tribunalul a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, a apreciat că termenul de prescripţie este de 18 luni şi că, în speţă, el a început să curgă de la data încheierii fiecărei convenţii; în condiţiile în care reclamanta ar invoca faptul că este terţ faţă de acestea, a considerat că termenul începe să curgă de la momentul în care autoarea cererii a făcut demersuri cu privire la existenţa convenţiilor (fie de când a solicitat, în cadrul judecării Dosarului nr. 2341/114/2008 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, expertizarea unor operaţiuni economice fundamentate pe cele trei acte a căror anulare se solicită, fie de la data de 29 mai 2009, când a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor SC U. SA, la care a participat şi reclamanta, şedinţă în cadrul căreia urma să se discute ratificarea celor trei convenţii, fie de la data de 29 martie 2010, când reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău acţiunea în răspundere patrimonială a administratorilor SC U. SA, care a făcut obiect al Dosarului nr. 1936/114/2010.
În raport de oricare din aceste date, prima instanţă a apreciat că excepţia prescripţiei este întemeiată, motiv pentru care a admis-o şi a stabilit un nou termen, pentru soluţionarea capetelor de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 484 din 10 aprilie 2013, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulităţii celor trei convenţii-protocol, a respins capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC A.I.R. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost învestită cu un capăt principal de cerere cu privire la care a admis excepţia prescripţiei dreptului material şi cu capătul accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a respins capătul de cerere cu privire la constatarea nulităţii celor trei convenţii-protocol, ca prescris, situaţie în care, în considerarea caracterului accesoriu al celui de-al doilea capăt de cerere, l-a respins şi pe acesta.
În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC A.I.R. SA.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta S.I.F.T. SA, care a fost admis prin Decizia nr. 111 din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; ca o consecinţă, sentinţa atacată a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare, primei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că prima critică vizează greşita soluţionare de către judecătorul fondului a cererii principale, pe care a apreciat-o ca fiind prescrisă, susţinând, în esenţă, că a fost interpretat eronat caracterul normei cuprinse în dispoziţiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 247/2004, potrivit căreia actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanţie a unor active din categoria activelor imobilizate ale societăţii, a căror valoare depăşeşte, individual sau cumulat, pe durata unui exerciţiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, vor fi încheiate de către administratorii sau directorii societăţii numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor.
Alin. (3) al articolului sus-menţionat prevede că, în cazul nerespectării prevederilor alin. (1) şi (2), oricare dintre acţionari poate solicita instanţei judecătoreşti anularea actului juridic încheiat şi urmărirea administratorilor pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii.
Subliniind că rolul instanţelor judecătoreşti este acela de a efectua un control de legalitate a eventualelor decizii de înstrăinare a unui activ al unei societăţi, iar nu de oportunitate, curtea de apel a apreciat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 241 din Legea nr. 297/2004 reprezintă opţiunea legiuitorului de a proteja şi de a încunoştinţa acţionarii unei societăţi despre măsurile cu un anumit grad de importanţă pe care administratorii sau directorii acesteia urmează să le ia.
A mai reţinut că normele juridice se clasifică în norme de ordine publică şi de ordine privată, în funcţie de natura interesului ocrotit; astfel, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând un interes general, public.
De aceea, a considerat că aprobarea prealabilă cerută din partea adunării generale extraordinare a acţionarilor pentru tranzacţiile prevăzute de art. 241 din lege se constituie într-o cerinţă imperativă şi de ordine publică, finalitatea textului fiind clară, respectiv aceea de a exista o cenzură a adunării extraordinare asupra actelor, care, datorită importanţei lor valorice, ar fi de natură să prejudicieze societatea.
Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că este greşită susţinerea intimatelor-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulităţii celor trei convenţii-protocol ar fi unul specific nulităţii relative, nu celei absolute, cât timp există un interes public ca aceste convenţii să nu-şi producă efectele.
Prin urmare, a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantei nu este prescris.
Cum judecătorul fondului s-a pronunţat pe excepţie, instanţa de apel a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii, SC A.I.R. SA şi SC U. SA au declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului.
În motivare, recurentele au arătat că motivul de nulitate invocat de autoarea cererii de chemare în judecată este unul de nulitate relativă, deoarece prin încheierea celor trei convenţii-protocol nu se aduce atingere niciunui interes general, care ar prejudicia ordinea publică.
Au apreciat astfel că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 241 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, potrivit căruia orice acţionar poate solicita anularea actului juridic încheiat şi urmărirea administratorilor pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii.
Aşadar, recurentele au considerat că remediul judiciar este pus de legiuitor la dispoziţia doar a acţionarilor, nu şi oricărei persoane interesate, aşa încât nulitatea este una relativă.
În continuare, recurentele au precizat distincţia care se face între nulitatea relativă şi cea absolută, precum şi regimul juridic al fiecăreia şi, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, a considerat că dreptul la acţiune este prescris, deoarece termenul de prescripţie este de 18 luni şi, în speţă, el a început să curgă fie de la data încheierii fiecărei convenţii, fie de la momentul în care autoarea cererii a făcut demersuri cu privire la existenţa convenţiilor (a solicitat, în cadrul judecării Dosarului nr. 2341/114/2008 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, expertizarea unor operaţiuni economice fundamentate pe cele trei acte a căror anulare se solicită, sau de la data de 29 mai 2009, când a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor SC U. SA, la care a participat şi reclamanta, şedinţă în cadrul căreia urma să se discute ratificarea celor trei convenţii, sau de la data de 29 martie 2010, când reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău acţiunea în răspundere patrimonială a administratorilor SC U. SA, care a făcut obiect al Dosarului nr. 1936/114/2010).
La data de 19 septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni prin care reclamanta a solicitat să se constate nulitatea convenţiilor-protocol din 5 ianuarie 2007, din 5 august 2007 şi din 10 ianuarie 2008 pentru lipsa consimţământului valabil al SC U. SA şi pentru cauză ilicită, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Independent de motivele invocate în susţinerea fiecărei cauze de nulitate, instanţa supremă subliniază că lipsa consimţământului şi cauza ilicită constituie cauze de nulitate absolută a actului juridic civil.
Sub aspectul prescripţiei, regula care diferenţiază regimul juridic al nulităţii absolute de cel al nulităţii relative este expres prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 conform căruia "Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie."
Altfel spus, acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, putând fi intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, iar cum judecătorul fondului s-a pronunţat pe excepţie, justificat a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport de considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC A.I.R. SA Sibiu şi SC U. SA Buzău împotriva Deciziei nr. 111 din 22 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3280/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2765/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
