ICCJ. Decizia nr. 2765/2014. Civil. Actiune in raspundere contractuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2765/2014
Dosar nr. 35063/3/2012
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27 aprilie 2010, reclamantul T.G. a chemat în judecată pe pârâţii V.D., C.G.V., C.M. şi S.S., solicitând obligarea acestora în solidar la restituirea sumei de 775.242 lei, reprezentând debit rezultat din contractul de împrumut încheiat la data de 9 iulie 2009, la plata dobânzii legale bancare, precum şi actualizarea sumei în funcţie de inflaţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 144 din 24 ianuarie 2013, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamant, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe un înscris sub semnătură privată denumit "contract de împrumut", datat 9 iulie 2009, care, deşi menţionează în calitate de împrumutaţi toţi pârâţii din prezenta cauza, este semnat doar de pârâţii V.D. şi C.M.
Tribunalul a mai reţinut că pentru a produce efecte, înscrisul ar fi trebuit să fie semnat de toate părţile şi să cuprindă menţiunea "bun şi aprobat", astfel cum impune art. 1180 C. civ. - care în speţă lipseşte.
Cu toate acestea, a subliniat că absenţa semnăturii şi a menţiunii "bun şi aprobat" nu atrage concluzia că raportul juridic nu a fost încheiat dacă acest aspect s-ar putea dovedi cu alte probe, înscrisul fiind calificat de instanţa de fond ca un început de dovadă scrisă.
În continuare, a constatat că pârâţii V.D. şi C.M. au recunoscut prin întâmpinare existenţa obligaţiei şi înscrisul ce li s-a opus, astfel că faţă de aceştia tribunalul a apreciat că actul sub semnătură privată are acelaşi efect ca actul autentic.
Prima instanţă a apreciat că obligaţia de restituire este o obligaţie solidară, câtă vreme nu s-a cerut obligarea fiecăruia dintre pârâţi la o anumită sumă, iar înscrisul din data de 9 iulie 2009 face menţiunea că împrumutul este acordat "debitorilor", aşa încât raportul juridic este unul cu o pluralitate de subiecte în plan pasiv.
În continuare, tribunalul a citat prevederile art. 1039 C. civ. şi a reţinut că, deşi în cazul obligaţiilor solidare creditorul poate chema pe oricare dintre debitori să execute întreaga obligaţie, în speţă existenţa datoriei faţă de pârâţii C.G.V. şi S.S. nu a fost dovedită, astfel că a apreciat că nu poate fi reţinută existenţa unei solidarităţi obligaţionale pasive.
De aceea, având în vedere şi principiul disponibilităţii, instanţa de fond a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată împotriva celor patru pârâţi împiedică posibilitatea de a stabili un raport obligaţional doar între pârâţii care au recunoscut pretenţiile reclamantului pentru întreaga obligaţie sau obligarea acestora ca şi codebitori la plata întregii sume aşa încât a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul T.G. a formulat apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 331 A din 12 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; ca o consecinţă, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, au fost obligaţi pârâţii V.D. şi C.M. la plata către reclamant a sumei de 162.050 lei, fiecare şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.830,50 lei, fiecare; a fost respinsă în rest cererea, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nedovedirea de către reclamant a existenţei unui raport juridic obligaţional între acesta şi pârâţii C.G.V. şi S.S. nu putea conduce la concluzia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, ci la respingerea pe fond a pretenţiilor reclamantului îndreptate împotriva lor.
A mai reţinut că pârâţii V.D. şi C.M. au semnat înscrisul sub semnătură privată din data de 9 iulie 2009, recunoscând la interogatoriu această împrejurare.
Constatând că cerinţa menţiunii "bun şi aprobat" nu a fost întrunită, dar şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1180 alin. (2) C. civ., curtea de apel a apreciat că sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 alin. (1) C. civ. atrage nevalabilitatea înscrisului sub semnătură privată ca mijloc de probă cu acest titlu, fără a fi afectată valabilitatea convenţiei care poate fi dovedită prin alte mijloace de probă, însuşi înscrisul respectiv constituind un început de dovadă scrisă.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea reclamantului în sensul că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâţii semnatari ai înscrisului sub semnătură privată ar fi recunoscut pretenţiile, întrucât acest act procedural este întocmit de avocat, nefiind semnat de pârâţi, care nu i-au dat acestuia un mandat special pentru un asemenea act de dispoziţie.
Cu toate acestea, a constatat că în cuprinsul concluziilor scrise depuse în faţa tribunalului, pe care le-au semnat, pârâţii la care s-a făcut referire mai sus au recunpscut că au primit cu titlu de împrumut de la reclamant, în cursul anului 2006 şi în anul 2007, suma totală de 500.000 lei, că au restituit doar parţial împrumutul, respectiv suma de 175.900 lei, recunoscând expres că datorează reclamantului, cu titlu de împrumut, suma de 324.100 lei. De asemenea, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere mărturisirea expresă a aceloraşi pârâţi, din concluziile scrise care poartă semnătura acestora, în sensul că înscrisul datat 9 iulie 2009 confirmă recunoaşterea unei datorii cu privire la o sumă totală împrumutată de la reclamant, de 324.100 lei.
Cum în cuprinsul înscrisului datat 9 iulie 2009, părţile au prevăzut ca scadenţă a împrumutului data de 15 octombrie 2009, curtea de apel a reţinut că în cauză erau incidente prevederile înscrise în art. 1128 pct. 1 C. civ., care reglementează instituţia juridică a novaţiei.
În considerarea acestor argumente, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în limitele expuse mai sus.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs V.D., C.M., C.G.V. şi S.S., solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat.
În motivare, recurenţii au arătat că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.G.V. şi S.S. este greşită, întrucât cel care a fixat cadrul procesual este chiar intimatul-reclamant şi, în condiţiile în care s-a reţinut inexistenţa datoriei celor doi pârâţi faţă de reclamant, dar şi chemarea în judecată pentru obligarea - în solidar la plată a tuturor celor patru pârâţi, consecinţa legală ar fi fost cea de constatare a inexistenţei solidarităţii pasive, care împiedică posibilitatea stabilirii unui raport obligaţional doar faţă de pârâţii V.D. şi C.M..
A doua critică porneşte de la premisa că în mod nefondat a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiei predării sumei de 715.892 lei de către intimatul reclamant; recurenţii au arătat că această concluzie ignoră probele administrate, respectiv înscrisurile şi răspunsurile părţii adverse la interogatoriu.
Ultima critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1128 pct. 1 C. civ., care reglementează instituţia juridică a novaţiei.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenţii au arătat că instanţa de apel a reţinut că prin contractul de împrumut încheiat la 9 iulie 2009 s-a novat o obligaţie existentă între părţi, materializată prin încheierea a două contracte de împrumut din data de 15 august 2006.
Procedând astfel, curtea de apel ar fi interpretat greşit legea, susţin recurenţii, aplicând eronat prevederile legale evocate mai sus, substituindu-se voinţei părţilor contractante.
În acest context, autorii căii de atac au prezentat condiţiile novaţiei şi au arătat că niciuna dintre acestea nu este îndeplinită, cu atât mai puţin intenţia expresă a părţilor de a nova obligaţiile ce au făcut obiectul contractelor de împrumut din data de 15 august 2006, în condiţiile în care în contractul de împrumut din 9 iulie 2009 se menţionează expres că s-a acordat cu titlu de împrumut suma de 715.892 lei, cu scadentă la 15 octombrie 2009.
Chiar şi în situaţia în care ar fi intervenit novaţia, recurenţii au mai susţinut că decizia atacată este greşită, întrucât au fost obligaţi la plata unor sume de bani izvorând din cele două contracte de împrumut din 15 august 2006, iar nu din cel încheiat la 9 iulie 2009, ceea ce face ca instanţa de apel să îşi contrazică propriul raţionament în considerentele hotărârii sale.
În final, recurenţii au susţinut că raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27 aprilie 2010, dreptul intimatului s-a prescris, întrucât datoria a fost contractată la data de 15 august 2006.
De asemenea, au mai apreciat că, instanţa de apel ar fi trebuit să-i oblige la plată şi pe recurenţii-pârâţi C.G.V. şi S.S., deoarece contractele încheiate în anul 2006 au fost însuşite şi de aceştia.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
La data de 25 septembrie 2013 intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes a recuferiţilor-pârâţi C.G.V. şi S.S. în promovarea recursului, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:
Înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, interesul constă în folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare.
El trebuie să fie născut, actual, serios şi legitim.
Raportat la situaţia particulară a căilor de atac, justifică interes în promovarea acestora partea care a pierdut procesul.
Or, recurenţii C.G.V. şi S.S. se situează pe poziţia părţilor care au câştigat procesul, pentru că ei nu au fost obligaţi la plată prin decizia instanţei de apel.
De aceea, Înalta Curte reţine că aceşti doi recurenţi nu justifică niciun interes în promovarea căii extraordinare de atac, motiv pentru care va admite excepţia invocată din oficiu şi, ca o consecinţă, va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de aceştia.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţii C.M. şi V.D., Înalta Curte reţine următoarele:
În mod expres, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora hotărârea atacată poate fi modificată atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenţii nu şi-au circumscris criticile formulate fiecăruia dintre motivele de recurs invocate, aşa încât Înalta Curte le va analiza în măsura în care ele pot fi încadrate în vreuna din cele două ipoteze arătate mai sus.
Pornind de la aceste consideraţii de principiu, notează că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.G.V. şi S.S. este corectă, dar şi că ea nu are aptitudinea de a influenţa soluţia dată acţiunii promovate în contradictoriu cu ceilalţi doi pârâţi.
Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Cum însă stabilirea persoanelor obligate în raportul juridic dedus judecăţii a presupus evaiuarea pe fond a relaţiilor contractuale dintre părţi, în mod corect instanţa de apel a procedat la înlăturarea criticii privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâţilor C.G.V. şi S.S..
Separat de acest aspect, este însă irelevant pentru recurenţii V.D. şi C.M. dacă acţiunea promovată în contradictoriu cu ceilalţi doi pârâţi era respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă sau ca neîntemeiată, consecinţele urmărite de autorii căii de atac fiind aceleaşi, în oricare dintre ipoteze, aspect ce urmează a fi analizat însă mai jos.
A doua critică pleacă de la caracterul real al contractului de împrumut şi vizează neîndeplinirea cerinţei predării efective a sumei împrumutate; în acest sens, recurenţii au solicitat să se aibă în vedere probele cu înscrisuri şi cu interogatoriu administrate în faţa instanţelor de fond, dar Înalta Curte reaminteşte părţilor că limitele controlului său sunt circumscrise de partea introductivă a art. 304 C. proc. civ. doar aspectelor de nelegalitate, nu şi celor de eventuală netemeinicie a hotărârii atacate.
De aceea, în calea extraordinară de atac a recursului, părţile nu pot cere reevaluarea materialului probator administrat în gradele devolutive de jurisdicţie.
A treia critică, ce poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1128 pct. 1 C. civ., potrivit căruia novaţia operează "când debitorul contractează în privinţa creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei vechi care este stinsă".
Examinând această critică, instanţa supremă subliniază că la pronunţarea deciziei sale, considerentul esenţial reţinut de curtea de apel l-a constituit nu atât novarea datoriei anterioare, cât calificarea contractului de împrumut din 9 iulie 2009 ca un început de dovadă scrisă în ceea ce-i priveşte pe recurenţii V.D. şi C.M. (în lipsa menţiunii "bun şi aprobat"), pe care l-a coroborat cu recunoaşterea neechivocă şi expresă de către aceştia, în cadrul concluziilor scrise semnate, a datoriei la plata căreia au fost obligaţi.
Recurenţii V.D. şi C.M. aduc în discuţie o eventuală greşită aplicare a art. 1128 pct. 1 C. civ., deoarece ei susţin că atât timp cât reclamantul-intimat a solicitat obligarea în solidar la plată a tuturor celor patru pârâţi, constatarea caracterului nefondat al acţiunii faţă de doi dintre ei împiedică posibilitatea stabilirii unui raport obligaţional doar faţă de ceilalţi doi.
Însă, în condiţiile în care manifestarea expresă de voinţă a pârâţilor V.D. şi C.M. în sensul recunoaşterii datoriei, în limita sumei de 342.100 lei, nu putea rămâne lipsită de efecte juridice, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurenţilor are doar un caracter formal, fiind făcută numai în scopul de a bloca dreptul legitim al intimatului la recuperarea sumei împrumutate.
De aceea, referirea instanţei de apel la art. 1128 pct. 1 C. civ. a fost făcută tocmai pentru a da eficienţă recunoaşterii de datorie, înlăturând astfel susţinerile formale ale pârâţilor vizând solidaritatea obligaţională pasivă care ar fi trebuit dovedită în considerarea cadrului procesual stabilit de reclamant.
Mai mult, solidaritatea este o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei, astfel că ea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres; or, în contractul lor, părţile nu au prevăzut-o expres, iar recurenţii nu se pot prevala de termenii improprii folosiţi în cererea de chemare în judecată pentru a justifica o soluţie de respingere în tot a pretenţiilor, în condiţiile în care reclamantul urmăreşte să-şi valorifice dreptul său de creanţă, parţial recunoscut.
Referirea recurenţilor la o eventuală contradicţie în raţionamentul instanţei de apel este nefondată, deoarece aceştia nu au fost obligaţi la plata unei sume de bani izvorând din cele două contracte de împrumut din 15 august 2006, ci doar la plata unor sume în limitele recunoaşterii lor exprese din 22 ianuarie 2013, coroborate cu începutul de dovadă scrisă.
În considerarea acestui argument, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor potrivit căreia dreptul intimatului ar fi prescris.
Având în vedere cele reţinute mai sus, cum recunoaşterea datoriei nu putea rămâne lipsită de eficienţă juridică, Înalta Curte constată că decizia atacată este una legală, iar motivele invocate de recurenţi nu justifică modificarea sa - cu precizarea că nicio critică nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de 304 pct. 8 C. proc. civ., care astfel a fost invocat doar formal -, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de C.M. şi V.D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei de interes a recurenţilor-pârâţi C.G.V. şi S.S..
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C.M. şi V.D. împotriva Deciziei civile nr. 331 A din 12 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenţii-pârâţi C.G.V. şi S.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2762/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2772/2014. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
