ICCJ. Decizia nr. 2895/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2895/2014
Dosar nr. 73128/3/2011
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 12102 din 21 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 73128/3/2011 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., O.S., O.P., O.C.G., S.E., S.M., S.P.D., A.V. şi M.M. în contradictoriu cu pârâta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti care a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamanţii:
- R.N.C., 1.639,78 lei prejudiciul material şi 300.000 lei prejudiciu moral;
- O.S., 945,99 lei prejudiciul material şi 150.000 lei prejudiciu moral;
- fiecăruia dintre reclamanţii R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M. şi S.P.D. la câte 250.000 lei prejudiciu moral;
- fiecăreia din reclamantele R.N. şi S.P.D. la câte 4.960 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
De asemenea s-a respins cererea reclamantei S.E. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut în esenţă că a avut în vedere probele administrate în cauză şi legislaţia în vigoare în materie.
Împotriva sentinţei precitate au formulat apel reclamanţii R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M., S.P.D., aşa cum rezultă din cererea precizatoare înregistrată la 12 februarie 2013 şi pârâta SC B.V.I.G. SA Bucureşti prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea de la 19 februarie 2013, Curtea a admis cererea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru pentru apelanţii R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M. şi S.P.D.
În privinţa apelantei R.N.C. prin încheierea de la 12 martie 2013 Curtea a admis excepţia netimbrării apelului declarat pentru considerentele reţinute în acea încheiere.
La data de 09 aprilie 2013 apelanta-intimată a depus note scrise prin care a invocat lipsa calităţii procesuale active a apelanţilor-reclamanţi R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A. şi N.C.R. întrucât nu au calitate de persoane îndreptăţite la despăgubiri faţă de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, text de lege redat integral cu toate cele trei alineate şi a art. 27 alin. (1) pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 54/2010.
Curtea a prorogat discutarea excepţiei invocată de apelanta-pârâtă odată cu soluţionarea cauzei pe fond întrucât, apelanta-pârâtă a formulat şi motiv de apel pe aceeaşi problemă.
Prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor reclamanţi R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A. şi N.C.R. ca nefondată. A fost anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta R.C.N.. A fost admis apelul formulat de apelantul N.C.R. Au fost respinse apelurile formulate de apelanţii R.F.L., R.M.G. şi R.P.A.. A fost admis apelul formulat de apelanta S.E.. A fost respins apelul formulat de apelanţii S.M. şi S.P.R.. A fost admis apelul formulat de apelanta O.S.. A fost admis apelul formulat de apelanta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA prin SC V.I.G.M.S. SRL. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că pe fond a fost obligată pârâta la plata către reclamantul N.C.R. a sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale iar către reclamanta S.E. a sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta O.S. şi a sumei de 440,57 lei reprezentând daune materiale. A fost redus cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond după cum urmează: R.C.N. la suma de 100.000 lei; R.F.L. la suma de 100.000 lei; R.M.G. la suma de 100.000 lei; R.P.A. la suma de 100.000 lei; S.M. la suma de 100.000 lei; S.P.D. la suma de 100.000 lei; O.S. la suma de 100.000 lei. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligată intimata pârâtă către apelanta O.S. la plata sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert. Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M., S.P.D. şi O.S. la plata către intimata-pârâtă a câte 2219,06 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Examinând prioritar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în promovarea acţiunii, Curtea a reţinut că în raport de probele administrate în cauză excepţia este nefondată întrucât art. 50 din Legea nr. 136/1995 reglementează în cele trei alineate, trei situaţii distincte în care se acordă despăgubiri urmare producerii unui eveniment rutier în condiţiile existenţei unei poliţe de asigurări R.C.A. Textul de lege nu distinge în sensul că acest drept ar exista doar dacă respectivele persoane s-ar fi aflat în autovehiculul condus de cel vinovat de accident şi să fi fost vătămate în urma accidentului - cum susţine apelanta-pârâtă- şi nu este în relaţie cu situaţia reglementată de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
Instanţa reţine că soţia (soţul), copii, alte persoane aflate în întreţinerea victimei decedate şi vinovate, nu sunt persoane vinovate de producerea accidentului, fiind terţi indirecţi vătămaţi şi care se bucură de aceleaşi drepturi în egală măsură ca şi persoanele care au fost păgubite în urma accidentului în celelalte cazuri reglementate de art. 50 alin. (1) şi (2). Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 este dat în temeiul legii şi nu poate să cuprindă decât prevederi în consens cu legea iar prin art. 26 (1) tocmai acest fapt se prevede şi anume că asigurătorul R.C.A. este obligat să despăgubească partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite.
Apelul formulat de apelanta R.C.N., a fost anulat ca netimbrat având în vedere admiterea excepţiei privind netimbrarea apelului prin încheierea de şedinţă de la 12 martie 2013.
În ceea ce priveşte celelalte apeluri formulate de apelanţii-reclamanţi dar şi apelul formulat de apelanta-pârâtă au fost analizate împreună instanţa reţinând următoarele:
Curtea a reţinut că la data producerii accidentului era în vigoare Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi nu Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 de care s-a prevalat apelanta-pârâtă în motivele de apel iar în altă ordine de idei nu s-a probat că în poliţa de asigurare R.C.A. sunt cuprinse riscurile şi prejudiciile reglementate în ordinul C.S.A. nr. 5/2010, prin urmare nu se pot avea în vedere reglementări fie ele interne sau internaţionale neincluse în convenţia părţilor sau care nu erau în vigoare la data producerii accidentului. Şi nu în ultimul rând, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 este temeiul legal care conferă intimaţilor-reclamanţi dreptul de a solicita despăgubiri chiar dacă e vorba de soţia şi copiii defunctului R.R.
Astfel fiind situaţia, instanţa de fond nu a încălcat prevederile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului nr. 5/2010 şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. cum susţine apelanta-pârâtă, acest motiv de apel fiind nefondat.
În privinţa apelului declarat de N.C.R., Curtea reţine că prin sentinţa civilă nr. 1449/2012 prin care minorii R.M.G., R.F.L., R.P.A. şi N.C.R. au fost daţi în plasament către R.S., s-a reţinut că inclusiv minorul N.C.R. s-a născut din căsătoria pârâtei R.N.C. cu R.R. decedat ulterior şi că este fiul lui R.N.C. şi R.R. Astfel fiind situaţia s-a probat faptul că apelantul N.C.R. este fiul defunctului R.R. şi că este persoană îndreptăţită a primi daune morale.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de minorii R.F.L., R.M.G., R.P.A. şi N.C.R., având în vedere criticile acestor apelanţi-reclamanţi dar şi criticile apelantei-pârâte, jurisprudenţa în materie, inclusiv cea depusă de către pârâţi, împrejurarea că nu trebuie să se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a apelanţilor-reclamanţi dar nici la o amendă excesivă pentru apelanta-pârâtă, faptul că prejudiciul nepatrimonial suferit a fost provocat de decesul tatălui lor cât şi faptul că prejudiciul moral suferit are caracter personal dată fiind relaţia afectivă cu victima şi că viaţa familiei Radu s-a schimbat după accident, durerea şi suferinţa afectându-i în mod iremediabil, Curtea a considerat că suma de câte 100.000 lei pentru fiecare apelant cu titlu de daune morale este justă.
De altfel, relativ la daunele morale, Curtea având în vedere aceleaşi considerente, a apreciat că daunele morale stabilite în mod just la suma de 100.000 lei revin şi apelanţilor-reclamanţi S.E., O.S., S.M. şi S.P.D.
Curtea a reţinut că în privinţa apelantei-reclamante S.E. s-a probat cu certificatul de căsătorie că este soţia defunctului S.G. Prin urmare, apelanţilor-reclamanţi N.C.R. şi S.E. li s-a acordat în apel daunele morale în cuantum de câte 100.000 lei în timp ce celorlalţi apelanţi-reclamanţi li s-a redus cuantumul acordat de instanţa de fond în apel tot la câte 100.000 lei de fiecare.
Prejudiciul nepatrimonial suferit de apelantele-reclamante O.S. şi S.E. a fost provocat de decesul soţilor acestora iar pentru apelanţii S.M. şi S.P.D. a fost provocat de decesul tatălui lor.
În ceea ce priveşte daunele materiale, în apel au pretins schimbarea sentinţei apelate apelantele-reclamante R.C.N., O.S. şi S.E.
În privinţa apelantei-reclamante R.C.N. cum apelul s-a anulat ca netimbrat nu a mai făcut obiect de analiză.
În fine, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, despăgubirile materiale ce se acordă trebuie probate cu documente justificative dar în speţă apelanta S.E. deşi a solicitat suma de 30.000 lei cu titlu de daune materiale nu a probat suma pretinsă cu înscrisuri.
În privinţa despăgubirilor materiale pretinse de O.S., în apel aceasta a solicitat suma de 29.054 lei şi a arătat că valoarea bonurilor şi a facturilor prin care poate face proba este pentru suma de 5.903,68 lei. S-a efectuat şi o expertiză contabilă care a stabilit că suma probată în apel este de 440,57 lei.
În privinţa prestaţiilor periodice, Curtea nu a primit susţinerea apelantei pârâte că nu sunt acoperite de asigurătorul R.C.A., în raport de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 care se referă la acordarea de despăgubiri şi de faptul că şi prestaţiile periodice constituie o formă de despăgubire, însă acestea nu au fost probate în speţă.
În concret trebuiau probate veniturile familiilor R.C.N., R.R., S.E., S.G., la momentul accidentului pentru a se putea aprecia cu privire la stabilirea prestaţiei periodice lunare astfel încât să se asigure venituri cât mai apropiate de cele pierdute prin decesul victimelor R.R. şi S.G.. Şi aceasta pentru că nu se pot acorda venituri pe care înainte de accident poate că nu au existat, ca atare Curtea nu a acordat aceste prestaţii periodice minorilor defunctului R.R. dar nici minorilor defunctului S.G., aflaţi în aceeaşi situaţie şi care nu au probat aceste pretenţii.
Împotriva Deciziei civile nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi a sentinţei iar pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9.
În dezvoltarea criticilor recurenta susţine că în cauză s-a dovedit că vinovat de producerea accidentului este asiguratul R.R. şi întrucât acesta a decedat din propria culpă lipsesc elementele răspunderii delictuale şi ca o consecinţă, lipseşte răspunderea contractuală a asigurătorului faţă de rudele acestuia. Potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Cu alte cuvinte, asigurătorul plăteşte despăgubirea pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane şi nu faţă de propriul asigurat.
Recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 arătând că legiuitorul a stabilit că pot primi despăgubiri inclusiv soţia sau persoanele aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vinovat de producerea accidentului cu condiţia ca persoanele respective să fi fost ele însele vătămate/decedate, deci să fi fost victime directe ale accidentului, nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto vinovat şi implicit decedat în accident. Recurenta citează în acest sens dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 1 din Anexa Norma la O.C.S.A. nr. 5/2010 şi Directiva nr. 2009/103 a C.E.
Verificând criticile din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, înalta Curte, constată ca recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA - prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA este fondat, motiv pentru care va fi admis pentru considerentele ce succed.
Înalta Curte, reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii, în calitatea acestora de rude ale asiguratului decedat, vinovat de producerea accidentului, au solicitat daune morale şi materiale în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995.
Asigurarea de răspundere civilă obligatorie este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule şi, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă şi reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva conducătorului vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.
Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Prin urmare, legiuitorul stabileşte o condiţie esenţială pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de o terţă persoană păgubită, şi anume existenţa unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceleaşi terţe persoane întrucât răspunderea asigurătorului nu este o răspundere de sine stătătoare, acesta fiind chemat să plătească în locul asiguratului sumele pe acesta din urmă le datorează terţelor persoane vătămate, în urma faptei comise.
Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Prin acest text se menţionează expres natura despăgubirilor pe care este ţinut să le acopere asigurătorul, despăgubiri care presupun în mod esenţial acoperirea unui prejudiciu la care să fi fost ţinut să răspundă, autorul accidentului, dacă ar mai fi fost în viaţă. în lipsa acestei condiţii esenţiale, nu există un raport juridic obligaţional născut între autorul faptei şi reclamanţi, care să nască obligaţia asigurătorului derivată din contractul de asigurare valabil încheiat şi reglementată de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, de a repara prejudiciul cauzat acestora de către asigurat.
Având în vedere cele arătate anterior, Înalta Curte, reţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în neconcordanţă cu condiţiile angajării răspunderii asigurătorului.
Conform acestui text de lege, „se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului". Legiuitorul are în vedere exclusiv ipoteza în care, în urma accidentului, cauzat de şoferul titular al asigurării, survin în mod direct vătămări generatoare de prejudicii materiale şi morale, membrilor familiei acestuia, implicaţi la rândul lor în accident. într-o atare situaţie se naşte, în mod independent de calitatea de soţ sau rudă, un raport juridic obligaţional între autorul faptei şi ceilalţi subiecţi de drept care au suferit prejudicii directe în urma faptei ilicite comise şi care sunt imputabile titularului asigurării. Doar în această situaţie, soţul sau rudele celui vinovat de accident, fiind victime directe ale accidentului, dobândesc calitatea de terţă persoană vătămată, în sensul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar nu cum greşit susţin reclamanţii că, prin simpla calitate de soţ sau rudă a celui vinovat de accident, se naşte dreptul la despăgubiri.
În concluzie, pentru antrenarea răspunderii asigurătorului este necesar a se stabili existenţa unei răspunderi civile delictuale principale a autorului faptei, întrucât răspunderea asigurătorului nu poate fiinţa de sine stătător. Răspunderea civilă a asigurătorului nu poate exista în condiţiile în care fapta pretinsă a fi generatoare de prejudicii de către reclamanţi este în realitate cauzarea de către titularul asigurării a propriului său deces, urmare a culpei în conducerea vehiculului asigurat.
Legea reglementează în mod clar care sunt persoanele îndreptăţite să fie indemnizate în cazul producerii riscului asigurat şi faptul că despăgubirile privesc acoperirea prejudiciului plătit de asigurător în numele persoanei asigurate, prin urmare reclamanţii nu au calitatea de terţe persoane păgubite în sensul legii, deci nu au calitatea de a pretinde despăgubiri în situaţia dedusă judecăţii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă va modifica în parte decizia atacată în sensul că respinge acţiunea faţă de reclamanţii R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. şi va respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva sentinţei nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
Înalta Curte, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimaţii R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. şi N.C.R. la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA împotriva Deciziei civile nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acţiunea faţă de reclamanţii R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. şi respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva sentinţei nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Obligă intimaţii R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. şi N.C.R. la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA.
Cu opinia separată a doamnei judecător A.C. în sensul respingerii recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2811/2013. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 2896/2014. Civil → |
|---|
