ICCJ. Decizia nr. 2767/2014. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2767/2014
Dosar nr. 6973/2/2013
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea în anulare înregistrată la 09 aprilie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, SC F.D. SRL. a solicitat, în contradictoriu cu intimata C.A.S. a Municipiului Bucureşti, desfiinţarea hotărârii arbitrale din 29 noiembrie 2012 pronunţată de C.C.A. din cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România.
Prin încheierea din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea ei în vederea înregistrării pe rolul uneia din secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin sentinţa civilă nr. 85/F din 03 decembrie 2013, a respins ca nefondată acţiunea în anulare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea arbitrală nr. 17/29 noiembrie 2012 pronunţată de C.C.A. din cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România, s-a respins cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC F.D. SRL, în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Municipiului Bucureşti şi a subliniat că, faţă de data pronunţării acesteia, pricina trebuie soluţionată în acord cu dispoziţiile art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă, iar nu cu bele ale art. 608 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Curtea de apel, prezentând argumentele avute în vedere de C.C.A. la pronunţarea hotărârii arbitrale, a notat că relaţiile contractuale dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizorii de servicii medicale sunt reglementate anual prin contracte-cadru, aprobate prin H.G. şi prin Normele Metodologice de aplicare a acestora, aprobate prin Ordin al ministrului Sănătăţii şi al preşedintelui C.N.A.S. De asemenea, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 246 alin. (1) că relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. C.C.A. a mai reţinut că, în contextul celor arătate mai sus, părţile au încheiat pentru anii 2006, 2007 şi 2008 contracte de furnizare de medicamente, cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în baza contractului-cadru privind condiţiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi, deşi reclamanta era obligată sa respecte valorile asumate in contractele încheiate cu C.A.S.M.B., aceasta a depăşit sumele convenite cu 2.270.937,26 lei. Or, conform contractelor cadru aferente anilor 2006, 2007 şi 2008, depăşirile de plafon fie erau plătite până la sfârşitul anului în curs, dacă existau fonduri suplimentare la buget, fie nu erau acceptate la plată, neputând fi însă asumate ca datorii în următorul exerciţiu financiar. Tribunalul arbitrai a notat că, aşa cum rezultă din contractele încheiate de părţi, valoarea stabilită sub forma unei sume de bani fixe, defalcată trimestrial şi lunar putea fi modificată numai prin încheierea unor acte adiţionale. A apreciat totodată că dacă s-ar primi punctul de vedere al reclamantei, în sensul că trebuie să i se plătească suma totală de 2.270.937,26 lei, reprezentând contravaloarea medicamentelor compensate şi gratuite eliberate, chiar dacă o depăşeşte pe cea prevăzută în contracte, ar însemna să se încalce nu numai convenţia părţilor cu privire la acest aspect, dar să se creeze şi premisele ca, prin aplicarea acestui raţionament, să se ajungă la depăşirea limitei fondului aferent furnizării de medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, în sistemul de asigurări de sănătate. Or, imposibilitatea depăşirii acestei limite este prevăzută de art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice potrivit căruia sumele aprobate, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite. De asemenea, conform art. 291 lit. d) din Legea nr. 95/2006, C.N.A.S. este obligată să acopere nevoile de servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibilei în final, tribunalul arbitrai a reţinut că pârâta C.A.S.M.B. a achitat în totalitate arieratele aferente anului 2005 şi anului 2006, în condiţiile O.G. nr. 30/2007 pentru reglementarea unor măsuri financiare, iar suma de 2.270.937,26 lei solicitată de reclamantă reprezintă contravaloarea reţetelor gratuite şi compensate eliberate peste valoarea de contract în anii 2006 - 2008, care nu au făcut parte din câmpul material de aplicare a actului normativ sus menţionat.
Examinând motivele acţiunii în anulare, prima instanţă a reţinut că susţinerea reclamantei vizând aplicarea greşită a unor clauze contractuale nu poate fi circumscrisă art. 364 lit. i) C. proc. civ., cazul de anulare a hotărârii arbitrale în discuţie presupunând încălcarea unor norme care ţin de ordinea juridică, deci aspecte de nelegalitate, iar nu interpretarea greşită a unor clauze contractuale, care constituie aspecte de netemeinicie, iar în ceea ce priveşte invocarea drepturilor asiguraţilor şi a eventualelor discriminări între aceştia, a apreciat că reclamanta nu se poate erija în reprezentanta intereselor şi drepturilor acestora, eventualele încălcări de drepturi putând fi invocate numai de persoanele lezate.
Totodată, cu privire la critica vizând greşita aplicare a prevederilor contractelor încheiate de părţi, curtea de apel, având în vedere şi faptul că aceste contracte sunt civile, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a apreciat că dispoziţiile contractuale care prevăd o anumită valoare în limita căreia pârâta decontează reclamantei valoarea serviciilor medicale furnizate asiguraţilor sunt obligatorii pentru părţi, conform art. 969 C. civ., iar consecinţele nerespectării clauzelor contractuale de către reclamantă trebuie suportate de aceasta.
Cu privire la practica judiciară invocată de reclamantă, prima instanţă a notat că nu se relevă faptul că aceasta ar fi expresia unei practici unitare în materie, subliniind totodată că în sistemul de drept românesc, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.
Totodată, prima instanţă a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente prevederile O.G. nr. 30/2007 privind eliminarea plafonului ulterior anului 2008, acestea fiind de strictă interpretare şi că, deşi a susţinut contrariul, reclamanta nu era obligată să furnizeze medicamente asiguraţilor peste plafonul contractual în care i se efectua decontarea de către pârâtă, astfel ca nu există disproporţie între obligaţiile părţilor.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publica, bjunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii, motiv pentru care a respins acţiunea în anulare, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, SC F.D. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii în anulare.
În motivare, recurenta a citat considerentele sentinţei atacate şi a arătat că acestea sunt rezultatul încălcării şi/sau aplicării greşite a unor dispoziţii legale, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; cum sentinţa primei instanţe nu este supusă apelului, a solicitat instanţei supreme ca, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., să examineze cauza sub toate aspectele.
Pornind de la aceste considerente cu valoare de principiu, Înalta Curte ia act că recurenta a susţinut că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 16 şi art. 34 din Constituţia României, art. 208, an. 218, art. 231 şi art. 232 din Legea nr. 95/2006, art. 2 şi art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 12 adiţional la C.E.D.O. şi art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care recunosc dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul asiguraţilor de a beneficia fără discriminare de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale şi de a alege furnizorul de servicii medicale.
Tocmai în aplicarea acestor dispoziţii imperative, părţile au încheiat însă contractele nr. F0022 din anii 2006, 2007 şi 2008.
Prin urmare, înalta Curte nu poate reţine o încălcare a dispoziţiilor imperative evocate mai sus, iar analiza contractelor, în care părţile au prevăzut un plafon al contravalorii medicamentelor furnizate asiguraţilor, presupune un examen al temeiniciei hotărârii arbitrale, neîngâduit de lege, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 3433 alin. (1) C. proc. civ. Acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, iar controlul efectuat de instanţa de judecată este unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.
În acest context şi în considerarea acestor argumente, va fi înlăturată şi susţinerea recurentei potrivit căreia hotărârea primei instanţe încalcă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Critica vizând aplicarea greşită a art. 148 pct. 4 şi a art. 968 C. civ. a fost formulată pentru prima dată în recurs, aşadar omisso medio, motiv pentru care ea nu va fi primită; în acest context, recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ, deoarece acest text de lege dă dreptul instanţei de recurs să examineze o hotărâre care nu este supusă apelului şi în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304, dar nu conferă părţilor dreptul de a invoca motive care nu au fost supuse cenzurii în prima fază procesuală, deoarece s-ar încălca astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
De asemenea, nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. rap. la art. 969 C. civ. nu justifică admiterea recursului; practic, autoarea căii de atac a invocat lipsa rolului activ al judecătorului, care nu a pus în discuţie incidenţa principiului pacta sunt servanda cu referire la convenţiile încheiate între părţi.
Or, atât timp cât însăşi reclamanta a invocat, în cuprinsul cererii sale de arbitrare, cele trei contracte încheiate cu pârâta, apare ca fiind expresia doar a unui formalism excesiv critica recurentei potrivit căreia obligativitatea acestora în raporturile dintre părţi trebuia pusă în discuţie.
Celelalte critici ale recurentei vizând obligaţia sa legală de a furniza asiguraţilor medicamente compensate chiar şi după atingerea plafonului stabilit, necesitatea reconsiderării poziţiei instanţelor naţionale asupra caracterului de izvor de tfrept al jurisprudenţei, crearea unei speranţe legitime, prin emiterea de către Guvern a unor ordonanţe de autorizare a plăţii unor arierate acumulate în cazul farmaciilor care au depăşit plafonul, că datoriile acumulate de C.A.S.M.B. privind sumele reprezentând prestaţii executate peste valoarea din contract vor fi şi în viitor achitate, precum şi ignorarea împrejurării că spre deosebire de C.A.S.M.B., Casa de Sănătate O.P.S.N.A.J. a achitat şi facturile care au depăşit plafonul stabilit prin contract, nu pot justifica nici ele admiterea recursului.
În acest context, Înalta Curte reaminteşte părţilor că pe temeiul art. 3041 C. proc. civ. analiza sa nu poate depăşi cadrul prevăzut de art. 364 C. proc. civ. în care hotărârile arbitrale pot fi examinate în cadrul unei acţiuni în anulare.
Or, niciuna dintre criticile evocate mai sus nu are aptitudinea de a releva vreo încălcare, de către instanţa arbitrală, a ordinii publice ori a dispoziţiilor imperative ale legii.
Astăzi în şedinţă publică, apărătorul recurentei a invocat încălcarea principiului echităţii, dar înalta Curte constată că această susţinere, chiar reală dacă ar fi, a fost ridicată după împlinirea termenului de recurs, dar şi că ea nu se constituie într-un motiv de ordine publică, cu atât mai mult cu cât legea nu îngăduie desfiinţarea unei hotărâri arbitrale, pe temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., decât atunci când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri cfi dispoziţii imperative ale legii.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) rap. la art. 366 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410 lei, reprezentând diferenţa de taxă judiciară de timbru, datorată pentru judecata în primă instanţă, reţinând că acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale se timbrează la valoarea pretenţiilor contestate, potrivit distincţiilor făcute în art. 2 din aceeaşi lege, nefiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1), care se referă în mod exclusiv la cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti. Cum recurenta a contestat suma de 2.270.937,26 lei, taxa de timbru trebuia calculată potrivit regulii prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, aşa încât cuantumul legal datorat pentru judecata în primă instanţă era de 26.820 lei, din care reclamanta a achitat suma de 13.410 lei. Prin urmare, dând deplină eficienţă textului de lege evocat mai sus, instanţa supremă va obliga reclamanta la plata diferenţei datorate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC F.D. SRL Bucureşii împotriva sentinţei civile nr. 85/F din 3 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410 lei, reprezentând diferenţa de taxă judiciară de timbru, datorată pentru judecata în primă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2769/2014. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
