ICCJ. Decizia nr. 2923/2014. Civil. încuviinţare executare silită. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2923/2014
Dosar nr. 3445/1/2013
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, revizuentul C.N., în contradictoriu cu intimata Banca D.F. Sucursala Sibiu, actualmente L. Bank, a solicitat revizuirea Încheierii nr. 229/2000 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1992/2000 şi, rejudecând cererea de încuviinţare a executării silite, să fie respinsă ca inadmisibilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 590/2011 Tribunalul Sibiu a respins cererea de revizuire a Încheierii nr. 229/2000 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1992/2000, reţinând în considerente următoarele:
Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat nici în sens pozitiv şi nici în sens negativ faţă de Sentinţa civilă nr. 1552/2007 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, întrucât în acea cauză s-a invocat ca motiv de revizuire cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deşi în motivarea Deciziei nr. 88/2008 a Curţii de apel s-a vorbit incidental că nu s-a dovedit că s-ar fi săvârşit infracţiuni, neexistând nicio hotărâre definitivă de condamnare a executorului, a expertului sau a reprezentanţilor creditorului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul, care a solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 148 din 6 octombrie 2011 a respins apelul declarat de revizuentul C.N. împotriva Sentinţei civile nr. 590/2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, niciuna din ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în speţă, faţă de expertul O.V. dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, iar faţă de învinuiţii O.V., C.M. şi B.E., dispunându-se neînceperea urmăririi penale, pentru infracţiunile de fals intelectual, uz de fals şi mărturie mincinoasă, constatându-se că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii şi că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Faţă de Ordonanţa pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în Dosar nr. 3531/P/2007 la data de 23 februarie 2009, cererea revizuentului apare ca fiind formulată cu rea-credinţă şi cu exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul C.N., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 4194 din 25 octombrie 2012 a respins ca nefondat recursul declarat de revizuentul C.N. împotriva Deciziei civile nr. 148 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat incidenţa ipotezelor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reţinând că faţă de expertul O.V. a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.
Criticile referitoare la lipsa de temei legal a deciziei atacate, în condiţiile în care în situaţia în care nu există faptă nu există nici prescripţie, nu au fundament juridic, întrucât prescripţia răspunderii penale a fost reţinută ca şi motiv de neîncepere a urmăririi penale, fiind însă analizate elementele constitutive ale infracţiunilor de care au fost acuzaţi învinuiţii.
Împotriva acestei decizii, contestatorul C.N. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 11 iunie 2013.
În susţinerea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 - 318 C. proc. civ., contestatorul C.N. susţine că, instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul prezentat la punctul 2 al cererii de recurs, care viza în mod expres nelegalitatea soluţiei adoptate, de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Mai susţine contestatorul că, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la încălcarea dreptului la apărare, instanţa de recurs a reţinut în mod greşit faptul că instanţa de apel ar fi motivat respingerea cererii de amânare ca urmare a nemotivării acestei cereri de către revizuent, iar în condiţiile în care s-a amânat pronunţarea cauzei, contestatorul nu ar fi avut cunoştinţă de acest termen, astfel că, în opinia sa acest lucru reprezintă o încălcare a dreptului său la apărare.
Contestaţia în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivele arătate la pct. 1 şi 2, precum nerespectarea condiţiilor legale referitoare la citarea părţilor pentru ziua când s-a judecat pricina şi încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
În acest sens, pentru a fi incidente dispoziţiile mai sus-evocate, respectiv neîndeplinirea procedurii "de chemare a părţii", pentru ziua când s-a judecat pricina, "potrivit cu cerinţele legii" este necesar ca orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond să poată constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare.
Fiind o cale de retractare a unei hotărâri definitive, iar nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, a unor motive care au fost soluţionate de instanţă, astfel că, invocarea de către contestator a dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ., se apreciază să nu sunt incidente în cauză.
În ceea ce priveşte temeiul invocat de contestator, art. 318 C. proc. civ., acesta prevede într-adevăr, în prima teză că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, iar în cea de a două teză se prevede omisiunea din greşeală a instanţei de recurs să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Având în vedere caracterul de excepţie al textului de mai sus, analiza susţinerilor privind existenţa unei "greşeli materiale" presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greşeli materiale care au caracter procedural şi care au dus în mod necesar la pronunţarea unei soluţii eronate.
Este de observat că o astfel de eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii pentru verificarea căreia să nu fie necesară reexaminarea fondului cauzei sau o reapreciere a probelor.
Faţă de aceste precizări prealabile, din motivele dezvoltate de contestator, rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând în realitate la o reformare a soluţiei, printr-o rediscutare a probelor.
Contestaţia în anulare fiind o cale de atac extraordinară de retractare a fost creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale şi nu pentru reformarea unor greşeli de fond, iar în aceste condiţii, aceasta nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
Astfel, motivul invocat de către contestator privind omisiunea cercetării motivului de recurs, ce viza în mod expres nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă, se constată că nu poate fi primit atâta timp cât instanţa de recurs a analizat toate criticile formulate şi s-a pronunţat asupra motivelor invocate de către recurent, reţinând că ambele instanţe au analiza: împrejurările invocate de revizuent ca elemente ale falsului intelectual săvârşit la întocmirea actului, iar instanţa de apel a apreciat a fi corecte concluziile instanţei de fond în ceea ce priveşte constatarea pe cale incidentală a infracţiunii de fals.
Cu privire la critica adusă primului motiv de recurs, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a amânării pronunţării cauzei, se constată de asemenea că este nefondată, întrucât revizuentului nu i s-a încălcat dreptul la apărare, având în vedere că instanţa de apel amânând pronunţarea cauzei pentru a da posibilitate părţilor de a depune concluzii scrise, în temeiul art. 156 alin. (2) C. proc. civ. a procedat în mod legal, deoarece a respins cererea de amânare formulată de revizuent motivat de împrejurarea că acesta a avut timp suficient pentru angajarea unui apărător, în condiţiile în care calea de atac a apelului fusese promovată la data de 22 iunie 2011, iar citaţia a fost primită la data de 19 august 2011.
În acest context, motivele invocate privind considerentele deciziei a cărei anulare se solicită, se constată că nu sunt specifice contestaţiei în anulare, prevăzută de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Repune cauza pe rol.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.N. împotriva Deciziei nr. 4194 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2922/2014. Civil. Alte cereri. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2924/2014. Civil → |
|---|
