ICCJ. Decizia nr. 2982/2013. Civil. Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2982/2013

Dosar nr. 743/111/2009

Şedinţa publică de la 2 octombrie 2013

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 873 din 2 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a SC S.P. SRL. şi cea de reprezentant convenţional a consilierului juridic P.C. pentru pârâta SC E.F. SA. A fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi legali a d-nelor B.A.I. şi B.A.G. şi a domnului F.C., precum şi cea de reprezentanţi convenţionali a Societăţii de Avocaţi M. şi Asociaţii şi a Cabinetului de Avocatură M. și M. pentru pârâta SC E.F. SA A fost admisă cererea principală formulată de reclamantul M.l. împotriva pârâtei SC E.F. SA. A fost declarată nulă hotărârea adunării generale a asociaţilor SC E.F. SA adoptată în data de 28 octombrie 2008. Au fost respinse, ca nefondate, cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientii în interes propriu M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA împotriva reclamantului M.V. şi a pârâtei SC E.F. SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că la data de 28 octombrie 2008 a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor SC E.F. SA la care au participat următorii acţionari : M.V. cu un procent de 46, 7289324598 % din capitalul social, SC R.D. SA cu un procent de 6, 5414476957 % din capitalul social şi SC E.D. SA cu un procent de 0, 0006867881 % din capitalul social. Cu acest prilej s-a hotărât revocarea administratorului SC S.P. SRL. şi numirea unui consiliu de administraţie format din d-le B.A.I. şi B.A.G. şi d-l F.C., împuternicirea preşedintelui consiliului de administraţie şi a intervenientului în interes propriu M.V. ca împreună sau separat. să negocieze cu băncile creditoare rescadenţarea creditelor contractate de societate, precum şi constituirea de garanţii după cum ar fi necesar sau solicitat de băncile creditoare în acest scop şi de asemenea să contracteze cu firme de specialitate întocmirea unor rapoarte de evaluare asupra societăţii şi/sau activelor acesteia, fiind împuternicită d-na B.A.I.D. şi/sau dl. L.B. ca împreună sau separat să reprezinte societatea în calitate de mandatar al acesteia.

Hotărârea a fost depusă la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor în vederea efectuării operaţiunilor reflectate în cuprinsul ei, însă prin încheierea nr. 995/2008 pronunţată de judecătorul delegat s-a respins cererea formulată. După cum reiese din considerentele încheierii judecătorul delegat a reţinut că în cadrul procedurii de înscriere de menţiuni în registrul comerţului controlul său referitor la condiţiile de valabilitate este limitat doar la aspectele de formă ale înscrisului, cât şi la condiţiile stabilite de Legea nr. 26/1990.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că respingerea de către judecătorul delegat a cererii de înscriere a menţiunilor nu constituie un motiv de nulitate a hotărârii, întrucât nu a fost efectuat un examen al legalităţii acesteia, astfel încât sub acest aspect cererea principală a fost apreciată ca fiind nefondată.

S-a arătat că examinarea celorlalte motive de nulitate impune stabilirea tipului de adunare generală în cadrul căreia a fost adoptată hotărârea atacată. Potrivit denumirii sale aceasta a fost una ordinară, însă acest aspect nu este decisiv pentru calificarea ei corectă, iar conturarea caracterului ei presupune raportarea la măsurile luate în cadrul acesteia şi la dispoziţiile art. 111 şi 113 din Legea nr. 31/1990.

Nimic nu împiedică ca încă din momentul înfiinţării sale să fie stabilit în actul constitutiv al societăţii că unele atribuţii ce ar reveni în mod normal adunării generale ordinare să fie exercitate de către adunarea generală extraordinară. Soluţia contrară însă nu este posibilă întrucât s-ar aduce atingere unor norme imperative.

Din această perspectivă instanţa a reţinut că potrivit art. 111 alin. (2) lit. b ) din Legea nr. 31/1990 adunarea generală ordinară are competenţa de a alege şi de a revoca membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi cenzorii. Chiar dacă textul legal face trimitere expresă numai la consiliul de administraţie, pentru identitate de raţiune juridică el îşi găseşte aplicabilitatea şi în ipoteza în care există un singur administrator (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet). În cuprinsul actului constitutiv al SC E.F. SA nu a fost inserată sub acest aspect vreo clauză derogatorie de la dispoziţia amintită, art. 10 alin. (4) reluând într-o formulare aproape identică conţinutul acesteia (fila 198). Este adevărat că la data de 9 decembrie 2005 în cadrul unei adunări generale extraordinare s-a hotărât desemnarea în calitate de administrator unic al societăţii SC S.P. SRL., însă aceasta nu echivalează cu delegarea atributului în sarcina ei.

Concluzia se impune întrucât orice decizie luată pe parcursul funcţionării unei societăţi comerciale trebuie raportată la dispoziţiile legale incidente şi la clauzele actului constitutiv. Or, atâta timp cât nu a fost operată vreo modificare în sensul înlăturării normei existente în dreptul pozitiv, este neîndoielnic că ea îşi va găsi aplicabilitatea.

S-a constatat că prin hotărârea din data de 9 decembrie 2005 s-a operat şi o modificare expresă a actului constitutiv stabilindu-se că pentru valabilitatea hotărârilor luate de adunarea generală ordinară şi adunarea generală extraordinară a SC E.F. SA este necesar prezenţa şi votul acţionarilor reprezentând 70 % din capitalul social, iar adoptarea acestei modificări impunea sub sancţiunea nulităţii absolute întrunirea în cadrul unei adunări generale extraordinare şi nu desemnarea noului administrator.

Impunerea desemnării ulterioare a administratorului de către adunarea generală extraordinară nu a fost avută în vedere de către acţionari atâta timp cât nu a fost operată în mod expres o modificare sub acest aspect a actului constitutiv. De altfel, art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu face vreo distincţie în funcţie de faptul că administratorul a fost desemnat sau nu prin actul constitutiv, astfel încât nici interpretul nu este îndreptăţit să o facă. Tocmai de aceea, instanţa de fond a considerat că prin hotărârea atacată nu a fost operată vreo modificare a actului constitutiv, nefiind necesară întrunirea în acest scop a adunării generale extraordinar, astfel încât motivele invocate prin cererea principală nu au putut fi reţinute.

Cât priveşte modalitatea de convocare a adunării generale ordinare s-a reţinut că potrivit art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 ea se face de către consiliul de administraţie, respectiv directorat, ori de câte ori este necesar. Fiind în măsură să aprecieze necesitatea discutării problemelor ivite în viaţa unei societăţi comerciale, aceştia au dreptul şi obligaţia de a proceda la convocarea adunării generale.

De la această dispoziţie de principiu s-a prevăzut posibilitatea convocării adunării generale de către cenzori la cererea acţionarilor şi dacă se consideră cererea întemeiată sau de către instanţa de judecată la cererea acţionarilor, dar numai în cazul în care administratorii nu şi-au îndeplinit obligaţia de convocare ( art. 119 alin. (3) şi 1641 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 ). Interpretarea coroborată a acestor dispoziţii nu poate însă exclude posibilitatea ca prin actul constitutiv să se confere şi altor categorii de persoane iniţiativa convocării.

Soluţia se impune întrucât regulile au fost instituite de lege în interesul acţionarilor. Singura limitare ce se deduce însă priveşte imposibilitatea înlăturării obligaţiei pentru consiliul de administraţie de a convoca adunarea generală.

Din această perspectivă instanţa a reţinut că prin art. 10 alin. (1)1 din statutul SC E.F. SA s-a stabilit că acţionarii reprezentând majoritatea capitalului social vor putea să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei. înlăturarea expresă a formalităţilor nu poate privi decât regulile stabilite de art. 117 din Legea nr. 31/1990, singura condiţie stabilită pe cale convenţională privind întrunirea majorităţii capitalului.

În cadrul statutului, alineatul amintit a fost amplasat după cele prin care se stabilesc regulile de principiu referitoare la convocare, tocmai de aceea, şi prin recurgerea la un argument de topografie a inserării regulilor de către acţionari se poate trage concluzia că aceştia nu au exclus posibilitatea ţinerii adunărilor generale chiar şi în absenţa unei convocări, a fortiori ratione fiind posibilă organizarea ei ca urmare a convocării de către acţionari.

Chiar dacă prin concluziile scrise reclamantul a invocat nulitatea clauzei, s-a apreciat că motivul nu poate fi examinat în acest moment procedural, iar atâta timp cât clauza poate fi considerată valabilă, acţionarii puteau recurge la aplicarea ei, nefiind necesară parcurgerea formalităţilor prescrise de art. 117 şi 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Exercitarea dreptului de vot în cadrul adunării nu a fost condiţionată pe cale convenţională de un element suplimentar.

Faptul că cei doi acţionari majoritari - reclamantul şi intervenientul în interes propriu M.V. - controlează direct sau indirect şi alte societăţi care au calitatea de acţionari ai SC E.F. SA nu poate afecta valabilitatea votului exprimat de aceştia, atâta timp cât nu se putea reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale sau a unei prevederi convenţionale. Fiind persoane juridice diferite acestea îşi formează voinţa socială şi o exprimă în cadrul stabilit de dreptul pozitiv cu respectarea condiţiilor suplimentare impuse de actul lor constitutiv. Or, potrivit art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.

Din probele administrate nu rezultă vreo restricţie impusă administratorilor SC E.D. SA şi SC R.D. SA de a vota în cadrul adunării generale în care acestea au calitatea de acţionari sau obligaţia de a obţine în prealabil acordul adunărilor generale. Existenţa unei cutume stabilite de acţionarii lor (după cum s-ar putea deduce din înscrisurile aflate la filele 34-35, 37 şi 40) nu poate fi încadrată în ipoteza avută în vedere de legiuitor, astfel încât nici acest motiv nu putea fi reţinut.

Referitor la valabilitatea formării voinţei sociale în cadrul adunării generale din data de 28 octombrie 2008, instanţa a reţinut că în cuprinsul hotărârii atacate sunt indicate aceleaşi procente deţinute din capitalul SC E.F. SA de către cei trei acţionari ca şi cele reflectate în registrul acţionarilor. Existenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte cuantumul procentului în care poate fi exercitat dreptul de vot impune luarea în considerare a faptului că prin adresele din 17 noiembrie 2009, acţionarii SC E.D. SA şi SC R.D. SA au arătat în mod expres că îşi însuşesc mandatul dat pentru adunarea generală ordinară a SC E.F. SA din data de 28 octombrie 2008 şi că sunt de acord atât cu conţinutul său, cât şi cu modul în care acesta a fost exercitat cu ocazia adunării generale amintite (filele 283-284).

Dreptul de vot a fost exercitat de către acţionari prin intermediul unor mandatari, astfel încât sunt incidente dispoziţiile legale ce reglementează contractul de mandat, inclusiv art. 1546 alin. (2) C. civ. Potrivit acestuia în cazul în care mandatarul depăşeşte limitele puterilor conferite de mandat, mandantul nu este ţinut în nici un fel afară de cazul în care ratifică în mod expres sau tacit actele respective.

Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato equiparatur) şi face ca actele încheiate iniţial cu depăşirea limitelor încredinţate să se înscrie în aceste limite cu efect retroactiv. Din conţinutul celor două adrese rezultă în mod indubitabil că a fost ratificat votul exercitat în cadrul adunării generale de către mandatarii celor doi acţionari, astfel încât nici sub acest aspect cererea principală nu este fondată.

Pe de altă parte, hotărârea adunării generale reprezintă actul de voinţă al societăţii numai în măsura în care la deliberare au fost îndeplinite condiţiile statutare şi cele legale asupra cvorumului stabilite de lege. în acest sens, art. 112 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că pentru valabilitatea deliberării adunării generale ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, hotărârea luându-se cu majoritatea voturilor exprimate.

Limitele de cvorum şi de majoritate de vot necesare pentru adoptarea unor hotărâri valabile de către adunarea generală ordinară la prima convocare sunt limite minime, acţionarii fiind liberi să stabilească prin statut limite mai ridicate, chiar dacă acestea ar putea crea dificultăţi în funcţionarea societăţii.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că pentru a doua convocare adunarea va putea să delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărârea cu majoritatea voturilor exprimate. în acest caz forma actuală a legii stabileşte că actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată, interdicţia fiind de ordine publică.

Examinând cuprinsul statutului SC. SC E.F. SA rezultă că s-a stabilit atât în cazul adunării generale ordinare, cât şi a celei extraordinare că valabilitatea deliberărilor impune prezenţa şi votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin 70 % din capitalul social (art. 10 alin. (4) - fila 198). Simpla cumulare a procentelor deţinute de către cei trei acţionari care au votat în cadrul adunării generale ordinare din 28 octombrie 2008 conduce la concluzia că nu a fost respectat procentul amintit. astfel ar fi întemeiat motivul invocat de reclamant sub acest aspect pentru anularea hotărârii.

Reţinerea unei asemenea concluzii presupune însă în prealabil examinarea apărării de fond formulate prin intermediul concluziilor notelor depuse de intervenientul M.V. la ultimul termen de judecată. Reprezentând o sancţiune ce intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale, nulitatea presupune ca şi condiţie primordială existenţa unei norme prohibitive sau imperative la momentul încheierii actului juridic care să nu fi fost respectată. Cu alte cuvinte, nulitatea, indiferent de felul ei, presupune încălcarea unei dispoziţii existente în dreptul pozitiv la momentul realizării acordului de voinţă reflectat în actul juridic atacat.

Intervenţia ulterioară a legiuitorului în sensul impunerii unor condiţii suplimentare sau al înlăturării altora ce au existat anterior nu poate afecta valabilitatea actului. Admiterea soluţiei contrare ar duce la aplicarea retroactivă a legii, fapt ce nu poate fi acceptat.

Aşa fiind, instanţa a reţinut că dispoziţia referitoare la condiţiile de cvorum şi vot au fost adoptate prin hotărârea adunării generale extraordinare din data de 9 decembrie 2005 când s-a decis modificarea actului constitutiv sub acest aspect (fila 31). La acel moment alineatul 2 al art. 112 avea o altă formulare care nu excludea posibilitatea instituirii unor condiţii mai ridicate de cvorum şi vot la cea de-a doua convocare.

Interdicţia a fost instituită abia prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 441/2006, act ce a intrat în vigoare după adoptarea hotărârii amintite. Ca atare, aplicarea principiului neretroactivităţii impune luarea în considerare a clauzei ca fiind în concordanţă cu prevederile în vigoare la data adoptării ei, precum şi obligativitatea respectării ei atâta timp cât nu a fost modificată pe cale convenţională. Tocmai de aceea, încălcarea ei atrage nulitatea hotărâri adunării generale ordinare a SC E.F. SA din data de 28 octombrie 2008, sens în care se va şi admite cererea principală.

S-a arătat că declararea ca fiind nulă a hotărârii adunării generale ordinare a SC E.F. SA din data de 28 octombrie 2008 conduce în mod direct la menţinerea calităţii de reprezentant legal al societăţii a SC S.P. SRL., aceasta fiind singura îndreptăţită să împuternicească vreo altă persoană pentru a reprezenta interesele SC E.F. SA.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri, în termen şi legal timbrate, SC E.F. SA, M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA, solicitând admiterea apelurilor declarate, modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul-intimat loan Micula pentru constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. din data de 28 octombrie 2008.

Prin aderarea la apel, M.l. a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate doar în privinţa motivelor de nulitate reţinute cu păstrarea soluţiei adoptate, în sensul reţinerii şi a celorlalte motive de nulitate invocate de acesta şi în ceea ce priveşte soluţia adoptată, solicită păstrarea acesteia în sensul constatării nulităţii absolute a hotărârii adunării generale a asociaţilor (A.G.A.) a SC E.F. SA adoptate la 28 octombrie 2008 de către acţionarii M.V. şi SC R.D. SA.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar de apelanta SC E.F. SA, cu privire la excepţiile invocate în cauză, s-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al SC E.F. SA a administratorului persoană juridică SC S.P. SRL prin reprezentant permanent M.l., invocată în numele societăţii de avocaţii din cadrul S.C.A. M. Şl Asociaţii; respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant convenţional al SC E.F. SA a d-lui consilier juridic Ciprian Popa; admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al SC E.F. SA a numitei B.A.I., F.C. şi A.B., precum şi a oricărei alte persoane care a semnat acte în numele SC E.F. SA fără aprobarea administratorului legal SC S.P. SRL; admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentanţi convenţionali al SC E.F. SA a d-lui avocat M.F. precum şi a avocaţilor din cadrul S.C.A. M. şi Asociaţii, precum şi admiterea excepţiei nulităţii apelului formulat în numele SC E.F. SA de către S.C.A. M. şi Asociaţii ca fiind formulat de către persoane care nu aveau calitatea legală pentru a formula o astfel de cerere (lipsa totală a consimţământului societăţii).

A arătat că reprezentantul legal al SC E.F. SA este administratorul persoană juridică SC S.P. SRL prin reprezentant permanent ing. M.l.

S-a invocat excepţia nulităţii apelului formulat în numele SC E.F. SA de către S.C.A. M. şi Asociaţii ca fiind formulat de către persoane care nu aveau calitatea legală pentru a formula o astfel de cerere (lipsa totală a consimţământului societăţii).

Prin întâmpinarea formulată cu privire la cererea de aderare la apel depusă la dosar de M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA, s-a solicită respingerea cererii formulate, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2010, intimatul M.l. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 pct. 60 din Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, iar prin încheierea pronunţată la acea dată, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul M.I. şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Excepţia de neconstitutionalitate a fost soluţionată la data de 14 iulie 2011 prin Decizia nr. 1008 pronunţată de Curtea Constituţională, în Dosarul nr. 2889D/2010.

La data de 6 septembrie 2011 SC E.D. SA a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, fiind acordat termen de judecată la data de 4 octombrie 2011.

Prin încheierea pronunţată la data de 4 octombrie 2011 a fost respinsă excepţia perimării invocată de intimatul-reclamant M.l. şi s-a acordat un nou termen de judecată pentru a da posibilitatea părţilor de a depune actele solicitate în probaţiune de către instanţă.

Prin Decizia nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal şi convenţional a domnului avocat Stelian Garofil din cadrul S.C.A. M. şi Asociaţii în reprezentarea apelantei SC R.D. SA.

A fost anulat apelul declarat prin S.C.A. M. şi Asociaţii pentru SC E.F. SA ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant legal.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de intimatul reclamant M.l.

Au fost respinse ca nefondate apelurile comerciale declarate de apelanţii M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA, în contradictoriu cu intimaţii M.l. şi SC E.F. SA Stei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea promovată, reclamantul M.l. a solicitat instanţei să constate nulitatea hotărârii generale a acţionarilor SC E.F. SA adoptată în data de 28 octombrie 2008, prin care s-a decis revocarea administratorului SC S.P. SRL şi s-a numit un consiliu de administraţie format din domnul F.C.D., doamna B.A.I. Daniela şi doamna B.A.G. în cauză, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu intervenienţii M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA.

Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a declarat apel intervenienta SC R.D. SA, în şedinţa camerei de consiliu din data de 11 mai 2010, intimatul reclamant M.l. invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal şi convenţional a domnului avocat G.S. din cadrul societăţii de avocaţi Muşat şi Asociaţii în reprezentarea societăţii interveniente.

Din certificatul constatator emis la data de 28 octombrie 2008 s-a constatat că administrator al societăţii SC R.D. SA era SC S.P. SRL reprezentată prin R.A.F.

În apel, a fost depusă hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor SC R.D. SA adoptată la data de 3 noiembrie 2008, prin care s-a aprobat administrarea societăţii de către un consiliu de administraţie format din administratorul existent - SC S.P. SRL, avându-l ca reprezentant permanent pe R.A.F. şi alţi doi administratori aleşi, în persoana doamnei P.I.V. şi domnul E.C.F., precum şi sentinţa comercială nr. 683/Com/2009 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 795/111/2009 prin care s-a respins cererea de anulare a hotărârii A.G.A. adoptată la SC R.D. SA în data de 3 noiembrie 2008.

Conform împuternicirii aflată la fila 62 dosar apel, avocat G.S. a fost împuternicit să reprezinte interesele societăţii SC R.D. SA de către administratorul SC S.P. SRL prin reprezentant permanent R.A.

Întrucât în cauză avocat G.S. a fost mandatat să reprezinte interesele societăţii SC R.D. SA de către administratorul societăţii, prin reprezentant permanent R.A. excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal şi convenţional invocată de intimatul reclamant a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă în temeiul prevederilor art. 161 C. proc. civ.

În cauză s-a declarat apel şi de către pârâta SC E.F. SA, prin societatea civilă de avocaţi M. şi Asociaţii, în şedinţa camerei de consiliu din data de 16 martie 2010, cât şi prin notele de şedinţă depuse la data de 9 aprilie 2010, invocându-se excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi legali ai societăţii a numiţilor B.A.I., F.C., A.B. şi a oricărei alte persoane ce a semnat acte în numele societăţii, fără aprobarea administratorului legal SC S.P. SRL, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi convenţionali, a domnului avocat M.F. şi a avocaţilor din cadrul S.C.A. M. şi Asociaţii şi excepţia nulităţii apelului declarat în numele societăţii de către S.C.A. M. şi Asociaţii.

În faţa primei instanţe, a fost invocată excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi legali şi convenţionali ai pârâtei SC E.F. SA, reiterată în faza procesuală a apelului, iar instanţa de control a apreciat, că dezlegarea dată de prima instanţă acestor excepţii, este una corectă şi legală

În acest context, s-a reţinut că, în cauză, în numele societăţii SC E.F. SA au fost mandataţi avocaţi ca şi reprezentanţi convenţionali, atât de către administratorul SC S.P. SRL revocat prin hotărârea A.G.A. a cărei anulare se cere, cât şi de către noii administratori numiţi prin aceeaşi hotărâre A.G.A. atacată, contestându-se reciproc atât dreptul de reprezentare al administratorilor, cât şi mandatul de reprezentare dat de aceştia apărătorilor ce au depus delegaţii de reprezentare.

Din certificatele constatatoare emise de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor aflate la filele 67 - 65 şi 82 - 84 depuse în faţa primei instanţe şi în apel, rezultă că înregistrat la registrul comerţului, drept administrator al societăţii SC E.F. SA, este SC S.P. SRL reprezentată de administratorul său M.l., respectiv administratorul ce a fost revocat prin hotărârea a cărei anulare se cere în cauză.

Consiliul de administraţie format din cele 3 persoane numite prin aceeaşi hotărâre A.G.A. atacată nu a fost înregistrat în registrul comerţului, aceste persoane nefigurând drept administratori ai societăţii.

Formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru înregistrarea modificărilor intervenite în cadrul societăţilor comerciale au drept scop asigurarea cunoaşterii de către terţi a persoanei care angajează societatea, prezumţia existenţei puterii de reprezentare producând efecte faţă de terţi numai dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate.

Deoarece noul consiliu de administraţie şi administratorii ce-l compun, nu a fost înregistrat în registrul comerţului, iar în speţă se verifică legalitatea alegerii acestui consiliu de administraţie prin hotărârea a cărei anulare se cere, cât şi legalitatea revocării vechiului administrator, dreptul de reprezentare al societăţii aparţine administratorului înscris în registrul comerţului, respectiv SC S.P. SRL şi a reprezentanţilor convenţionali mandataţi de aceasta în cauză.

Apelul declarat în cauză, de pârâta SC E.F. SA, a fost formulat în numele societăţii de reprezentantul convenţional S.C.A. M. şi Asociaţii, mandatat de către noul consiliu de administraţie format din cele 3 persoane alese prin Adunarea Generală, cererea de apel nefiind însuşită de administratorul SC S.P. SRL înregistrat în registrul comerţului.

Deoarece, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, dreptul de reprezentare legală a societăţii, nu aparţine doamnelor B.A.I., B.A.G. şi domnului F.C. şi nici reprezentanţilor convenţionali mandataţi de aceştia, cererea de apel formulată în numele societăţii pârâte de către S.C.A. M. şi Asociaţii, mandataţi de cei 3 noi administratori, este introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant legal şi convenţional a societăţii.

În consecinţă, instanţa de apel în temeiul preverilor art. 161 C. proc. civ. a dispus anularea cererii de apel formulată în numele societăţii SC E.F. SA de către S.C.A. M. şi Asociaţii.

La apelurile declarate în cauză, reclamantul M.l. a formulat aderare la apel, solicitând instanţei de apel modificarea în parte a sentinţei atacate doar în privinţa motivelor de nulitate reţinute cu păstrarea soluţiei adoptate, respectiv a celei de constatare a nulităţii hotărârii A.G.A. de la SC E.F. SA din data de 28 octombrie 2008.

Apelanţii M.V., SC R.D. SA şi SC E.D. SA, prin întâmpinarea formulată la cererea de apel, au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel deoarece prin cererea de aderare formulată nu se tinde la schimbarea soluţiei pronunţate, ci a considerentelor hotărârii.

Având în vedere prevederile art. 293 C. proc. civ., constatând, totodată, că prin cererea de aderare la apelurile declarate, reclamantul nu tinde la schimbarea soluţiei pronunţate de către prima instanţă, solicitând păstrarea ei, urmărind doar schimbarea parţială a considerentelor hotărârii, cererea de aderare la apel a fost apreciată ca fiind inadmisibilă.

Deoarece intimatul, în şedinţa camerei de consiliu din data de 10 aprilie 2012, a solicitat instanţei de apel, ca în cazul în care cererea de aderare la apel va fi considerată ca inadmisibilă, motivele şi apărările formulate în această cerere să fie analizate ca o completare a celor expuse în întâmpinarea formulată la apelurile declarate, precum şi datorită discutării acestora în condiţii de contradictorialitate de către părţile din cauză, instanţa de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului şi prevederile art. 292 C. proc. civ., a procedat la analizarea acestora odată cu motivele de apel formulate în cauză, acestea vizând fondul cauzei deduse judecăţii.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că în data de 28 octombrie 2008, a avut loc la societatea pârâtă SC E.F. SA o adunare generală a acţionarilor, prin care s-a decis revocarea din funcţie a administratorului şi alegerea unui consiliu de administraţie format din 3 persoane, adunare generală convocată de acţionarii M.V. şi SC R.D. SA, ce deţin 53,2704 % din capitalul social, astfel cum rezultă din convocatorul aflat la fila 147 din dosar apel.

La adunarea generală nu a participat acţionarul M.l., deţinător a 46,69% din capitalul social şi care prin acţiunea formulată a solicitat constatarea nulităţii hotărârii adoptate, invocând nerespectarea dispoziţiilor legale privind convocarea adunării, depăşirea limitelor mandatului acordat pentru şedinţă de către acţionarii M.V. şi SC R.D. SA, lipsa mandatului din partea A.G.A., SC R.D. SA şi SC E.D. SA pentru exprimarea votului, necesitatea existenţei unor hotărâri A.G.A. prealabile a celor două societăţi acţionare de aprobare a revocării administratorului pârâtei, lipsa semnăturilor acţionarilor M.l. şi M.E. şi a unei hotărâri generale extraordinare de modificare a actului constitutiv, încălcarea art. 204 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, precum şi a condiţiilor de cvorum şi prezenţă prevăzute pentru adoptarea hotărârilor, cuprinse în actul constitutiv al societăţii.

Dintre aceste motive de nulitate a hotărârii adoptate, instanţa de fond a apreciat ca întemeiat motivul de nulitate invocat cu privire la nerespectarea condiţiilor de cvorum şi prezenţă, prevăzute în statutul societăţii la art. 10 alin. (4), respectiv prezenţa şi votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin 70% din capitalul social pentru validitatea deliberărilor, hotărârea atacată fiind luată la a doua convocare, în unanimitate de acţionarii prezenţi ce cumulau 53,27 % din capitalul social.

În statutul societăţii pârâte s-a stabilit, că atât în cazul adunării generale ordinare, cât şi a celei extraordinare, valabilitatea deliberărilor impune prezenţa şi votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin 70% din capitalul social, aspect ce a fost reţinut şi de prima instanţă.

Instanţa de apel a reţinut însă că analiza legalităţii unei hotărâri adoptate de adunarea generală are loc nu doar prin prisma prevederilor stipulate în actele constitutive ale societăţii, ci şi a prevederilor legale incidente cauzei, în vigoare la data adoptării hotărârii, potrivit prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Conform prevederilor art. 112 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 adunarea generală ordinară întrunită la cea de-a doua convocare (cum este cazul şi în speţă) poate să delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor prezente.

În carul aceluiaşi aliniat al art. 112, legiuitorul a stipulat imperativ că „pentru adunarea generală întrunită la o a doua convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată", dispoziţii legale ce instituie o interdicţie de ordine publică.

Această interdicţie, a fost instituită de legiuitor prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 441/2006, act normativ intrat în vigoare după modificarea actului constitutiv al pârâtei din data de 9 decembrie 2005, când s-a decis majorarea condiţiilor de cvorum şi prezenţă la 70 % pentru validitatea hotărârilor adoptate, moment la care legiuitorul nu stipulase interdicţia respectivă.

Actele constitutive ale societăţii pârâte, sub acest aspect, nu au fost modificate ulterior instituirii interdicţiei de către legiuitor, în vederea conformităţii acestora cu prevederile legale, clauza ce instituie prezenţa şi majoritatea de 70% fiind cuprinsă în actul constitutiv la momentul adoptării hotărârii A.G.A. atacate.

Într-adevăr, cum a reţinut şi prima instanţă, aplicarea principiului neretroactivităţii legii impune aprecierea clauzei respective ca fiind în concordanţă cu prevederile în vigoare la data adoptării ei, însă în analiza legalităţii hotărârii atacate din cauză, nu se poate face abstracţie de principiul aplicării imediate a legii noi şi de principiul „tempus regit actum".

Analiza legalităţii unui act juridic se face în raport de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii lui, dispoziţiile legale modificatoare a celor anterioare, fiind aplicabile imediat intrării lor în vigoare.

În speţă, la momentul adoptării hotărârii A.G.A. atacate, era în vigoare interdicţia de ordine publică, prevăzută la art. 112 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, părţile neputând înlătura aplicabilitatea normei legale prin intermediul unei clauze contractuale stipulate anterior şi care contravine dispoziţiilor legale de la momentul adoptării hotărârii.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că clauza cuprinsă în statutul societăţii la art. 10 alin. (4), ce nu este conformă cu prevederile legale aplicabile la momentul adoptării hotărârii, este lovită de caducitate, neputând produce efecte juridice, părţile neputând invoca aplicabilitatea clauzei peste prevederile legale, în condiţiile în care sunt culpabile de neconformitatea prevederilor actului constitutiv cu dispoziţiile legale în vigoare stipulate de legiuitor.

Nu poate fi reţinută ca fondată apărarea intimatului reclamant în sensul că prevederile art. 112 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii nu-i sunt aplicabile, deoarece prevederile Legii nr. 651/2002 de ratificare a acordului dintre Românie şi Suedia privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, nu sunt aplicabile cauzei.

Acordul invocat, ratificat de Statul Român, vizează promovarea şi protejarea investiţiilor ce se efectuează între cele două state semnatare, având incidenţă în domeniul de activitate pe care-l reglementează, respectiv investiţiile.

Obiectul cauzei deduse judecăţii îl reprezintă verificarea legalităţii unei hotărâri A.G.A. de schimbare şi numire a administratorilor societăţii, în raport de prevederile legale cuprinse în legea ce reglementează funcţionarea societăţilor comerciale, condiţii în care, calitatea de cetăţeni suedezi a celor doi acţionari ai societăţii pârâte nu conferă aplicabilitate în cauză acordului, câtă vreme nu face obiect al judecăţii efectuarea unei investiţii.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod eronat prima instanţă a dat eficienţă prevederilor cuprinse în statutul societăţii privitoare la cvorum şi majoritate şi nu a celor prezentate la art. 112 din Legea nr. 31/1990 republicată, după cum în mod judicios au invocat şi apelanţii în cauză.

Însă, deoarece în cauză, prin cererea de aderare la apel, recalificată drept completare la întâmpinare, au fost reiterate motivele de nulitate şi mijloacele de apărare invocate de reclamant în faţa primei instanţe, ele fiind puse în discuţia contradictorie a părţilor în ambele faze procesuale, în cauză se impune şi analizarea acestor aspecte.

Astfel, se reţine că adunarea generală ordinară a fost convocată de doi dintre acţionarii societăţii, respectiv de către M.V. şi SC R.D. SA, ce cumulează, potrivit convocatorului, 53,2704 % din capitalul social al societăţii, în temeiul prevederilor art. 10 din statutul societăţii.

Raportat şi la prevederile art. 121 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a apreciat că nu se poate da eficienţă clauzei stipulate la art. 10 alin. (1)1 din statutul societăţii, peste prevederile legale imperative prevăzute de legiuitor, normele legale ce reglementează convocarea şi desfăşurarea adunărilor generale având caracter imperativ, nerespectarea lor ducând la nulitatea hotărârii adoptate.

Cât priveşte modalitatea de convocare a adunării generale ordinare s-a reţinut că potrivit prevederilor art. 117 alin. (1), 119 alin. şi 1641 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 aceasta se face de către consiliu de administraţie ori directorat, de către cenzori la cererea acţionarilor, ori de către instanţa de judecată la cererea acţionarilor, dar numai în cazul în care administratorii nu şi-au îndeplinit obligaţia de convocare.

Din analiza şi interpretarea prevederilor legale incidente privitoare la convocarea adunărilor generale rezultă că legiuitorul nu a stabilit iniţiativa exclusivă a administratorilor de a convoca adunarea generală, aceasta putând fi convocată de cenzori sau instanţa de judecată la iniţiativa acţionarilor, însă iniţiativa convocării adunării nu poate înlocui dreptul şi obligaţia administratorilor de a proceda la convocarea adunării. Operaţiunea de convocare a adunării generale este distinctă şi separată de iniţiativa convocării, iniţiativă care după ce este formulată, este analizată în raport de necesitatea discutării problemelor ivite şi propuse dezbaterii şi abia apoi aprobată sau nu de către cei în drept, respectiv administratori, cenzori ori instanţă de judecată.

Legiuitorul nu a conferit posibilitatea acţionarilor societăţii de a proceda ei în mod direct la convocarea adunării generale, peste obligaţia legală a administratorilor de a proceda la convocare, existând doar posibilitatea de a solicita instanţei de judecată să dispună convocarea, în cazul în care administratorii nu îşi îndeplinesc obligaţia de convocare.

Prin urmare, câtă vreme legiuitorul a prevăzut expres cui aparţine obligaţia de a convoca adunările generale şi în ce condiţii are loc această convocare, în actul constitutiv al societăţii nu se pot cuprinde stipulaţii contrare, prin care să se înlăture atributul convocării de la categoriile de persoane prevăzute expres.

Întrucât în cauză, atât iniţiativa convocării cât şi convocarea propriu-zisă a adunării generale, a aparţinut celor doi acţionari ai societăţii, s-a arătat că hotărârea adoptată cu nerespectarea prevederilor legale privitoare la convocarea ei este lovită de nulitate.

S-a apreciat că în situaţia în care cei doi acţionari ce au avut iniţiativa convocării ar fi constatat refuzul administratorului de a proceda la convocare ar fi trebuit să apeleze la procedura reglementată de art. 119 din lege, şi nu să procedeze direct la convocarea adunării generale.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că motivul de nulitate invocat de reclamantul intimat privind nelegala convocare a adunării generale este întemeiat, fiind în mod eronat apreciat ca neîntemeiat de prima instanţă.

Cât priveşte celelalte motive de nulitate a hotărârii A.G.A. reiterate de reclamantul intimat în apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cuprinderea eronată în procurile de reprezentare acordate de acţionarii M.V. şi SC R.D. SA a procentului de acţiuni din capitalul social deţinute de fiecare, s-a reţinut că în cuprinsul hotărârii adoptate sunt indicate procentele corecte de acţiuni deţinute ce apar înscrise în registrul acţionarilor, votul fiind exercitat în raport de aceste procente, iar ulterior adoptării hotărârii prin adresele depuse la dosar, acţionarii mandataţi au arătat că îşi însuşesc mandatele acordate şi hotărârea adoptată.

În acest caz, se pune problema unei depăşiri a limitelor mandatului acordat, depăşire care prin ratificarea ulterioară face ca actele încheiate iniţial, cu depăşirea limitelor acordate, să se înscrie în aceste limite cu efect retroactiv, potrivit prevederilor art. 1546 alin. (2) C. civ., astfel că nu a putut fi reţinut ca întemeiat motivul de nulitate invocat de reclamant pe acest considerent.

Referitor la lipsa mandatului administratorilor SC R.D. SA şi SC E.D. SA pentru a vota în adunarea generală şi lipsa unor hotărâri A.G.A. prealabile ale acestor societăţi pentru revocarea din funcţie a administratorului pârâtei, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind neîntemeiate motivele de nulitate invocate, deoarece din probele administrate nu a rezultat vreo restricţie impusă administratorilor celor două societăţi acţionare de a vota în cadrul adunărilor generale la care societăţile sunt acţionari, ori obligaţia de a obţine în prealabil acordul adunărilor generale pentru exprimarea votului. Existenţa unei cutume stabilite de acţionari în acest sens nu poate fi reţinută ca motiv de nulitate câtă vreme nu se poate reţine încălcarea vreunei prevederi legale ori contractuale.

Nu au putut fi primite susţinerile vizând împrejurarea că mandatul acordat de SC E.D. SA este semnat de o persoană care nu are calitatea de reprezentant legal, câtă vreme reprezentantul legal al societăţii este SC V.P. SRL, care prin reprezentantul permanent V.C.A. a semnat mandatul de reprezentare la adunare. Administrator al societăţii SC E.D. SA este persoana juridică SC V.P. SRL, prin hotărârea A.G.A. din 10 octombrie 2008, adoptată la SC E.D. SA în 20 octombrie 2008, s-a decis doar înlocuirea reprezentantului permanent, noul reprezentant fiind cel ce a semnat mandatul de reprezentare pentru şedinţa din 28 octombrie 2008.

De asemenea, faptul că revocarea administratorului societăţii a fost hotărâtă în cadrul unei adunări generale extraordinare, nu înseamnă că şi pentru revocarea lui şi desemnarea altor administratori este necesară ţinerea unei adunări generale extraordinare şi nu ordinare, câtă vreme legiuitorul a stabilit în competenţa adunării generale ordinare, revocarea şi numirea administratorilor (art. 111 alin. (2) lit. b) din Lege), iar în actele constitutive ale societăţii nu există dispoziţii derogatorii în acest sens.

Pe acelaşi considerent, nu s-a putut reţine că în cauză, prin hotărârea atacată, a avut loc o modificare a actului constitutiv pentru a fi necesară întrunirea unei adunări generale extraordinare, ori întocmirea unui act adiţional de modificare a actelor constitutive prevăzut la art. 204 alin. (4)din Legea nr. 31/1990.

A fost apreciat ca fiind neîntemeiat şi motivul vizând lipsa semnăturii de pe hotărârea A.G.A. atacată a acţionarilor M.l. şi M.E., întrucât prin hotărâre nu s-au modificat actele constitutive ale societăţii, legiuitorul nestabilind obligaţia semnării hotărârii adoptate de toţi acţionarii indiferent de obiectul acesteia.

Referitor la aspectul privind încălcarea contractului de administrare ca efect a revocării administratorului s-a arătat că acesta nu a fost invocat de reclamant, prin acţiunea formulată, astfel că, eventuala încălcare a unor dispoziţii contractuale cuprinse în acte juridice separate, nesupuse prin acţiunea formulată analizei instanţei, nu pot constitui motiv de nulitate a hotărârii A.G.A. adoptate, câtă vreme vizează o nesocotire a unor prevederi contractuale distincte de actele constitutive şi nu a unor prevederi legale.

Sintetizând, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea A.G.A. adoptată la societatea pârâtă la data de 28 octombrie 2008 este lovită de nulitate datorită nerespectării dispoziţiilor legale privitoare la convocarea sa legală, restul motivelor de nulitate invocate de reclamantul intimat fiind neîntemeiate.

Prin urmare, deşi s-a reţinut că motivul de nulitate reţinut ca fondat de prima instanţă privind neîndeplinirea condiţiilor de cvorum şi majoritate pentru adoptarea hotărârii este neîntemeiat, motivele de apel formulate pe acest considerent apărând ca fondate, în cauză datorită nulităţii hotărârii A.G.A. atacate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind legala convocare a adunării, s-a apreciat că se impune menţinerea soluţiei adoptată de prima instanţă, în sensul constatării nulităţii hotărârii A.G.A., însă pentru considerentele enunţate.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., reclamantul M.l. a declarat recurs atât împotriva acestei decizii, cât şi împotriva încheierii din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a precizat, în mod expres, că ceea ce înţelege să atace sunt considerentele deciziei recurate, considerente care, în opinia sa, în situaţia în care ar fi păstrate. ar putea să-i aducă o vătămare drepturilor de acţionar fondator şi investitor. A arătat că prin recursul declarat împotriva hotărârii menţionate nu se tinde la o modificare a soluţiei adoptate, ci la o modificare şi/sau completare a considerentelor pentru care a fost adoptată soluţia de constatare a nulităţii absolute.

În motivare, susţine, în esenţă, următoarele aspecte: 1.Instanţa de apel a respins în mod greşit ca inadmisibilă aderarea la apel formulată de reclamant - cu încălcarea prevederilor art. 293 C. proc. civ. (art. 304 pct. 9)

2. Instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, considerând caduc art. 10 alin. (4) din S.S.E.F. (art. 304 pct. 5)

3. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale: a) art. 969 C. civ., b) Legea nr. 651/2002, c) art. 115 din Legea nr. 31/1990, d) art. 1 C. civ. şi a dispoziţiilor legale referitoare la mandat

Prin recursul declarat împotriva încheierii din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei perimării recursurilor declarate în cauză.

În opinia recurentului, încheierea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant arată că prin încheierea din 04 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de constatare a perimării apelurilor formulate în cauză, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 250 C. proc. civ.

Prin pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, s-a pricinuit recurentului o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acesteia. Dacă instanţa ar fi pus în discuţia părţilor cazul de suspendare a cursului perimării, părţile ar fi avut posibilitatea de a supune atenţiei şi analizei instanţei toate apărările prezentate prin prezenta cerere de recurs, iar soluţia pronunţată asupra cererii de constatare a perimării ar fi putut fi cu totul alta.

În termen legal, împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs şi intervenientii SC E.D. SA Oradea, SC R.D. SA Rieni şi M.V.

În motivare, recurenţii-intervenienţi critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a prevederilor art. 295 C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului disponibilităţii

Arată că apelul a vizat exclusiv soluţia primei instanţe cu privire la motivul de nulitate constând în nerespectarea procentului de vot impus de actul constitutiv, iar nu şi motivul de nulitate privind nelegalitatea convocării, pe care prima instanţă îl respinsese ca nefondat. Cu alte cuvinte, în faţa Curţii de Apel Oradea a avut loc o devoluţiune parţială. astfel încât, instanţa de apel nu putea analiza ceea ce nu i s-a solicitat prin memoriul de apel.

Astfel, apreciază recurenţii, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii trebuia să se limiteze doar la motivul de nulitate constând în neîntrunirea cvorumului de 70% din capitalul social, iar nu şi la cel vizând nulitatea convocării, cu privire la care instanţa de apel nu fusese învestită.

Totodată, în opinia recurenţilor, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 117 şi art. 119 din Legea nr. 31/1990.

Din prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990 rezultă că, prin actul constitutiv, acţionarii pot stabili reguli speciale privitoare la ţinerea adunărilor generale, administrarea societăţii, precum şi drepturi suplimentare pentru acţionari, chiar dacă acestea nu sunt menţionate expres în cuprinsul Legii nr. 31/1990 sau altor legi speciale, iar aceste drepturi nu trebuie să fie contrare prevederilor legale.

Or, în cuprinsul Legii nr. 31/1990, susţin recurenţii, nu există vreo dispoziţie legală care să interzică inserarea în actul constitutiv a dreptului acţionarilor de a proceda la convocarea adunării generale, în situaţia în care administratorul refuză convocarea. Dimpotrivă, există prevederi legale care permit acţionarilor să ţină adunări generale fără a exista o convocare în acest sens.

Recurentul, a avut la bază greşita aplicare legii, în speţă a dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ., sens în care, reclamantul procedează la o scurtă analiză a acestor dispoziţii legale în scopul de a dovedi aplicarea lor greşită în prezenta cauză.

Susţine că părţile au manifestat o atitudine pasivă faţă de demersul judiciar promovat, deşi, apreciază recurentul, de la data modificării Legii nr. 47/1992 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 177/2010 (07 octombrie 2010), a încetat cazul de suspendare legală a prezentei cauze. Această împrejurare permitea să se solicite repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii, existând un precedent judiciar care a avut loc între aproximativ aceleaşi părţi, pe rolul aceleaşi instanţe şi în faţa aceluiaşi complet de judecată, respectiv încheierea pronunţată în Camera de consiliu din 1 februarie 2010.

Arată că respingerea cererii de constatare a perimării a fost întemeiată pe o suspendare a cursului acesteia care nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Perimarea este incidentul procesual care sancţionează lăsarea pricinii în nelucrare din culpa reclamantului, în prezenta cauză s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. ca urmare a trimiterii dosarului la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, fiind astfel în faţa unui caz de suspendare legală.

În baza modificărilor legislative operate asupra Legii nr. 47/1992 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 177/2010 la 07 octombrie 2010 a încetat motivul de suspendare în baza căruia prezenta cauză a fost suspendată, împrejurare care permitea să se solicite repunerea pe rol a prezentei cauze şi continuarea judecăţii. Or, neexercitarea acestui drept în termenul de 6 luni conduce în mod indubitabil la intervenţia sancţiunii perimării.

Din perspectiva motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică încheierea atacată pentru nelegalitate, susţinând în esenţă, că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora s-a soluţionat litigiu.

Totodată, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea si aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea sa facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

Astfel, în măsura în care Legea nr. 31/1990 permite acţionarilor reprezentând 100% din capitalul social să ţină adunarea generală fără existenţa vreunei convocări prealabile, consideră că nu există nicio raţiune pentru care nu s-ar recunoaşte dreptul acţionarilor deţinând tot 100% din capitalul social ca, prin actul constitutiv să îşi atribuie această prerogativă. Cu alte cuvinte, dacă acţionarii pot face mai mult (să ţină adunarea generală fără convocare), ei pot face şi mai puţin (să convoace adunarea generală), condiţionat însă de menţionarea unui asemenea drept în actele constitutive.

Actul constitutiv al SC E.F. SA prin care s-a permis acţionarilor majoritari să convoace adunarea generală a fost aprobat cu votul acţionarilor reprezentat de 100% din capitalul social.

în opinia recurenţilor, este nelegal raţionamentul instanţei de apel conform căruia clauza cuprinsă la art. 10 din actul constitutiv este contrară legii, astfel că acţionarii nu aveau dreptul de a convoca adunarea generală.

Art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil în situaţia în care acţionarii nu au stabilit o altă procedură de înlăturare a blocajului cauzat de refuzul administratorului de a convoca adunarea generală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva analizei propusă de recurentul-reclamant este inadmisibil, motiv pentru care acesta va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că recurentul-reclamant M.I. a precizat, în mod expres, că ceea ce înţelege să atace sunt considerentele deciziei recurate, considerente care, apreciază recurentul, în situaţia în care ar fi păstrate, ar putea să-i aducă o vătămare drepturilor de acţionar fondator şi investitor. Arată că prin recursul declarat împotriva hotărârii menţionate nu se tinde la o modificare a soluţiei adoptate, ci la o modificare şi/sau completare a considerentelor pentru care a fost adoptată soluţia de constatare a nulităţii absolute.

Este de reţinut că poate fi obiect al recursului doar dispozitivul deciziei atacate, întrucât numai această parte a hotărârii constituie „ordinul" instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi este susceptibilă de executare silită.

Considerentele unei hotărâri judecătoreşti servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, neavând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv şi numai în măsura în care îl explică şi se reflectă în el.

Astfel, calea de atac a recursului este admisibilă numai dacă partea prin demersul său tinde la schimbarea soluţiei adoptate, iar nu la schimbarea considerentelor pronunţate de instanţa a cărei hotărâre este recurată, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Distinct de cele reţinute, dacă partea a avut câştig de cauză (cum este şi situaţia de faţă), recursul său exercitat împotriva considerentelor hotărârii instanţei este lipsit de interes, deoarece numai dispozitivul trece în puterea lucrului judecat. Exercitarea unei căi de atac presupune existenţa unui interes juridic, care poate fi justificat de soluţia dată de instanţa de judecată în cauză, interes ce poate fi invocat numai de partea nemulţumită de rezolvarea respectivă.

Examinând încheierea din 04 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. În limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate de recurentul-reclamant M.I. şi temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

În speţă, prin încheierea din 22 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a apreciat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul M.I., iar în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Este de reţinut că la acea dată, prin urmare, anterior apariţiei Legii nr. 177/2010, alin. (5) al art. 29 din Legea nr. nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevedea că „pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă".

Abrogarea textului de lege care reglementa suspendarea de drept a judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate nu este echivalentul unei noi legi de procedură de aplicare imediată, iar în virtutea principiului neretroactivităţii legii, noua lege nu se aplică unor fapte constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice consumate sub imperiul vechii legi, precum şi efectelor produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Nu poate fi primit raţionamentul recurentului, conform căruia în baza modificărilor legislative operate asupra Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prin intrarea în vigoare a Legii nr. 177/2010 la data de 07 octombrie 2010 a încetat motivul de suspendare în baza căruia prezenta cauză a fost suspendată. împrejurare care permitea să se solicite repunerea pe rol a prezentei cauze şi continuarea judecăţii.

Măsura suspendării nu putea fi anulată sub imperiul vechii legii, pentru a putea fi reţinute susţinerile recurentului-reclamant vizând calcularea unui termen de perimare de la data abrogării textului legal în baza căruia s-a dispus suspendarea, astfel că o eventuală cerere de repunere pe rol se putea pune în discuţie numai după soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

De altfel, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) „Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în mod legal, Curtea de Apel Oradea prin încheierea pronunţată la data de 4 octombrie 2011, ce formează obiectul recursului pendinte, a respins excepţia perimării, raportându-se la data de 14 iulie 2011 (data la care s-a pronunţat Decizia Curţii Constituţionale) pentru a calcula termenul de perimare de 6 luni, iar nu la data 7 octombrie 2010, cum pretinde recurentul, dată la care prin Legea nr. 177/2010 a fost modificată Legea nr. 47/1992, fiind abrogate dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care reglementau suspendarea judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

În cauză, au fost respectate drepturile procesuale ale recurentului, întrucât excepţia perimării invocată de acesta a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa dovedind pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite, privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare şi contradictorialitate şi a examinat excepţia, ţinând cont de toate aspecte aduse în discuţie pentru a le aprecia pertinenţa, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la data de 4 iunie 2011, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantului, nu poate fi asociat unei încălcări a prevederilor art. 129 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau modificarea decizie recurate, conform art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. invocate.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură încălcate este atrasă doar dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlăturată decât prin anularea lor, existenţa vătămării fiind presupusă doar în cazul nulităţilor exprese.

Or, fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că recurentul invocă o vătămare virtuală, fără a dovedi ce vătămare i-a fost pricinuită şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele care preced, Înalta Curte constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva încheierii din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând încheierea atacată, ca fiind legală.

Examinând Decizia nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientii SC E.D. SA Oradea, SC R.D. SA Rieni şi M.V. nu este fondat, pentru considerentele care succed.

Contrar susţinerilor recurenţilor-intervenienţi, în speţă nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a principiului disponibilităţii părţilor, în condiţiile în care, instanţa de apel a verificat în raport de textul legal menţionat aplicarea legii de către instanţa de fond, sub toate aspectele sesizate, în raport de criticile apelantelor şi ţinând cont de apărările formulate de reclamantul-intimat prin cererea de aderare la apel, recalificată ca fiind completare la întâmpinare, în care au fost reiterate motivele de nulitate ale hotărârii A.G.A. şi mijloacele de apărare invocate de reclamant în faţa primei instanţe, acestea fiind puse în discuţia contradictorie a părţilor în ambele faze procesuale.

Aceasta întrucât, apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel ori apărări pe fondul cauzei.

În speţă, instanţa de apel a constatat cu justeţe că problema dedusă judecăţii o reprezintă verificarea legalităţii hotărârii A.G.A. adoptată în data de 28 octombrie 2008, în raport de prevederile legale imperative cuprinse în legea societăţilor comerciale.

Este adevărat că potrivit clauzei stipulată la art. 10 alin. (1)1 din statut, acţionarii reprezentând majoritatea capitalului social vor putea să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării. fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei, dar este de necontestat că nu se poate da eficienţă acestei clauze prin nesocotirea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 31/1990.

Potrivit prevederilor art. 121 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale „acţionarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei", din interpretarea per a contrario a acestora rezultând că actul constitutiv al societăţii nu poate prevedea un procent mai mic al acţionarilor care să poată ţine o adunare generală, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei.

Sub un alt aspect, adunarea generală din data de 28 octombrie 2008 a fost convocată de acţionarii M.V. şi SC R.D. SA, care deţin 53,2704 din capitalul social, motiv pentru care nu poate fi reţinut nici raţionamentul expus de recurenţi vizând faptul că, în măsura în care Legea nr. 31/1990 permite acţionarilor reprezentând 100% din capitalul social să ţină adunarea generală fără existenţa vreunei convocări prealabile, nu ar există nicio raţiune pentru care nu s-ar recunoaşte dreptul acţionarilor deţinând tot 100% din capitalul social ca, prin actul constitutiv să îşi atribuie aceasta prerogativă, respectiv dacă acţionarii pot face mai mult (să ţină adunarea generală fără convocare), ei pot face şi mai puţin (să convoace adunarea generală), condiţionat însă de menţionarea unui asemenea drept în actele constitutive.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de control judiciar a constatat în mod legal că hotărârea A.G.A. de schimbare şi numire a administratorilor societăţii, în raport de prevederile Legii nr. 31/190 este lovită de nulitate datorită nerespectării dispoziţiilor legale imperative referitoare la convocarea şi desfăşurarea adunărilor generale.

În lumina prevederilor art. 117 alin. (1), art. 119 şi alin. (1) 641 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 convocarea adunării generale se face de către consiliul de administraţie ori directorat, de către cenzori la cererea acţionarilor sau de către instanţa de judecată la cererea acţionarilor numai în situaţia în care administratorii nu şi-au îndeplinit obligaţia de convocare.

Prin urmare, legiuitorul nu a conferit posibilitatea acţionarilor societăţii de a proceda ei în mod direct la convocarea adunării generale, peste obligaţia legală a administratorilor de a proceda la convocare, existând doar posibilitatea de a solicita instanţei de judecată să dispună convocarea, în cazul în care administratorii nu îşi îndeplinesc obligaţia de convocare.

Măsura impusă de legiuitor vizează protejarea intereselor societăţii, acestea fiind la adăpost de schimbările intempestive la care ar putea recurge asociaţii.

Este de reţinut că iniţiativa convocării nu se confundă cu modalitatea de convocare a adunării generale, iniţiativa asociaţilor fiind analizată în raport de necesitatea discutării problemelor ivite şi propuse dezbaterii şi abia ulterior aprobată de către cei îndreptăţiţi legal, respectiv administratori, cenzori ori instanţa de judecată.

În acest context juridic, în condiţiile în care atât iniţiativa, cât şi convocarea propriu-zisă a adunării generale, a aparţinut celor doi acţionari M.V. şi SC R.D. SA, în mod legal, instanţa de apel a reţinut nulitatea hotărârii adoptată pentru nerespectarea prevederilor legale privitoare la convocarea ei.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte, constată că motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de intervenienţi nu-şi găseşte incidenţa, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate considerentele evocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenienţii SC E.D. SA Oradea, SC R.D. SA Rieni şi M.V. împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se decizia atacată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva încheierii din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de intervenienţii SC E.D. SA Oradea, SC R.D. SA Rieni şi M.V. împotriva Deciziei nr. 2/2012/A/C din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzLâ octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2896/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3006/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2982/2013. Civil. Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Recurs