ICCJ. Decizia nr. 3006/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3006/2013
Dosar nr. 2766/1/2012
Şedinţa publică de la 2 octombrie 2013
Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004 au fost admise recursurile declarate de reclamanta SC H.C.M.S. SA Năvodari şi de chemata în garanţie SC T. P.E.C. SA Galaţi împotriva Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată în tot decizia atacată, în sensul că a fost admis apelul reclamantei şi al chematei în garanţie împotriva sentinţei civile nr. 12/MF din 27 februarie 2009 a Tribunalului Constanţa, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, au fost respinse cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi cererea de chemare în garanţie, ca nefondate. A fost respins apelul pârâtei-reclamante împotriva sentinţei apelate.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins recursul declarat de pârâta H.T. LTD. Bahamas împotriva Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi a fost obligată recurenta-pârâtă H.T. LTD. Bahamas la plata sumei de 17.176 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC H.C.M.S. SA Năvodari.
Prin cererea înregistrată la data de 19 ianuarie 2012 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, sub număr de Dosar nr. 2766/1/2012, H.T. Ltd a formulat contestaţie în anulare, invocând, în drept, dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 teza I C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de anulare reglementat de prevederile art. 318 alin. (1) teza întâi, contestatoarea apreciază că instanţa a soluţionat recursul ca urmare a unor greşeli materiale, întrucât, instanţa a înlăturat raţionamentul instanţei de apel privitor la argumentele care au justificat admiterea cererii reconvenţionale pornind de la o serie întreagă de greşeli materiale - neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
În acest context, susţine, în esenţă, neobservarea fax-urilor şantierului din data de 29 noiembrie 2003, 24 decembrie 2003 şi a răspunsului la interogatoriul luat şantierului din care reiese că voinţa părţilor a fost ca lucrările să fie finalizate în termen de 40 de zile.
Totodată, critică decizia atacată, motivat de neobservarea raportului de expertiză efectuat în apel din care reiese momentul de la care curge termenul de 40 de zile convenit pentru finalizarea reparaţiilor.
Instanţa de recurs nu a observat raportul de expertiză realizat în apel de către expertul P.D., raport la care instanţa de apel a făcut trimitere directă în momentul calculării întârzierilor şi respectiv al momentului de la care curge termenul de 40 de zile.
Neobservând acest document, instanţa de recurs a ajuns la concluzia eronată că instanţa de apel ar fi stabilit că "termenul de 40 de zile curge de la data prezentării certificatului de gas free, fără a analiza care este data prezentării de către armator a specificaţiilor".
Aceasta întrucât, din raportul de expertiză realizat de expertul Păţea Dumitru se poate observa că termenul la care au început să curgă cele 40 de zile nu îl constituie data de 5 noiembrie 2003, ci data de 17 noiembrie 2003 (adăugând cele 12 zile stabilite de expertul P.D. ca fiind imputabile armatorului), rezultând cu claritate că la calcularea celor 20 de zile de întârziere a fost luată în considerare data prezentării specificaţiilor de lucrări.
Sub aspectul instituit de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că instanţa de recurs a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei sale materiale prin evocarea fondului şi reinterpretarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel.
Competenţa materială (ratione materiae) presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în C. proc. civ., Legea de organizare judecătorească şi Legea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în unele acte normative speciale. Competenţa materială este reglementată de norme imperative, deci are caracter absolut, astfel încât, părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei".
Aşadar, normele de competenţă materială prevăd atribuţii jurisdicţionale specifice fiecărei căi procesuale (fond, apel sau recurs), stabilind condiţiile şi limitele în care instanţele pot judeca calea de atac respectivă.
Prin urmare, susţine contestatoarea, încălcarea normelor de procedură cu privire la judecata fiecărei căi procesuale reprezintă o încălcare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti.
În condiţiile în care, competenţa funcţională reprezintă o formă de competenţă materială, aceasta se încadrează fără îndoială în noţiunea de competenţă absolută la care se referă dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În concret, în ceea ce priveşte competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs, regulile procedurale relevante în speţă sunt stabilite de art. 312, respectiv art. 314 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. limitează posibilitatea Înaltei Curţi de a casa şi a soluţiona pe fond cauza numai la ipoteza în care se află în prezenţa unei situaţii de fapt pe deplin stabilite, adică atunci când există o evaluare completă a cauzei de către instanţa de fond care să permită doar controlul de legalitate în calea de atac.
Astfel, contestatoarea apreciază că, în speţă, instanţa de recurs a rejudecat pe fond acţiunea, reinterpretând toate probele administrate în cauză şi cărora instanţa de apel le conferise o anumită calificare, încălcând astfel dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a şi art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora era necesară casarea hotărârii, în cazul în care erau găsite întemeiate unele dintre motivele de recurs.
Din decizia pronunţată în recurs reiese cu claritate că instanţa de recurs a reinterpretat toate probele administrate în fazele anterioare încălcând în acest fel normele de competenţă funcţională care impuneau ca, în situaţia în care este necesară schimbarea situaţiei de fapt, instanţa să dispună casarea hotărârii - regula în materia recursurilor soluţionate de Înalta Curte.
Consideră că reinterpretarea probelor şi recalificarea valorii acestora a fost realizată în mod absolut eronat, instanţa de recurs neluând în considerare anumite înscrisuri esenţiale sau luând în considerare trunchiat conţinutul altor înscrisuri.
Susţine totodată inadmisibila evocare a fondului şi reinterpretarea probelor cu privire la termenul de efectuare a lucrărilor şi momentul de la care începe să curgă acest termen, inadmisibila recalificare a faptelor cu privire la data relevantă la care a început să curgă termenul de 40 de zile, inadmisibila reinterpretare a situaţiei de fapt cu privire la calculul zilelor de întârziere, inadmisibila recalificare a situaţiei de fapt cu privire la respectarea specificaţiei iniţiale de lucrări, inamisibila reapreciere a situaţiei de fapt cu privire la valoarea navlului de 15.900 dolari SUA, inadmisibila apreciere a situaţiei de fapt cu privire la semnificaţia menţiunii "without prejudice".
Instanţa de apel a stabilit în mod corect că această menţiune de pe factura finală se întinde asupra întregii valori menţionată în factură, nu doar asupra unei părţi din aceasta, iar această menţiune lipseşte de efecte menţiunea făcută de şantier, potrivit căruia "all the works were performed to the full satisfaction of the owners and class representative
Evocând fondul şi recalificând probele, instanţa de recurs a dat o altă semnificaţie acestei menţiuni, apreciind că "semnarea without prejudice are semnificaţia că armatorul nu a admis la plată întreaga sumă acolo înscrisă, fiind acceptate celelalte anexe cuprinzând descrierea lucrărilor".
Or, apreciază contestatoarea, instanţa de recurs nu avea competenţa funcţională de a reinterpreta o situaţie de fapt pe deplin stabilită de către instanţa de fond.
Inadmisibila recalificare a situaţiei de fapt cu privire la defectele de laminare constatate la o parte din tabla montată de şantier.
Aşadar, raportat la prevederile contractuale care reglementează competenţa funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care instanţa de recurs ar fi găsit întemeiate unele dintre motivele de casare invocate de una dintre părţi şi dat fiind că aceste motive determinau reinterpretarea şi recalificarea probelor, soluţia corectă era de casare a deciziei Curţii de Apel şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt, iar nu rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecinţa înlăturării de plano a valorii probatorii a anumitor înscrisuri/constatări ale experţilor şi validarea/recalificarea altor probe.
Deliberând prioritar asupra excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata SC T. P.E.C. SA Galaţi, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este formulată împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, prin urmare, admisibilă în raport de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, excepţia va fi respinsă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:
Fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Primul motiv prevăzut de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestaţiei în anulare şi invocat de contestatoare în prezenta cauză are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.
Textul legal vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziţii legale sau contractuale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin urmare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de retractare pentru remedierea unor greşeli materiale şi nu pentru reformarea unor greşeli de fond.
În speţă, nu se justifică admiterea contestaţiei, deoarece criticile invocate de către contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Contestatoarea nu face decât să repună în discuţie, în prezenta cauză, soluţia însăşi a instanţei de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestaţiei în anulare, precum şi probleme de fond ce au fost soluţionate de instanţa de recurs, care s-a pronunţat asupra motivelor invocate de părţi.
Nemulţumirea contestatoarei cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate conduce la admiterea contestaţiei în anulare de faţă, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă greşeli materiale în înţelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Susţinerile contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or, prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.
În mod constant, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
De asemenea, C.E.D.O., a subliniat frecvent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, nr. 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În acelaşi sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase" {cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006).
În consecinţă, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei greşeli materiale, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Dispoziţiile de ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispoziţiile art. 159 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc situaţiile în care necompetenţa este de ordine publică.
Conform art. 159 alin. (1) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Sintagma „necompetenţa funcţională" nu se regăseşte în clasificarea dispoziţiilor procesuale care stabilesc că necompetenţa materială este de ordine publică când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, când în discuţie este competenţa ierarhică pe verticală, iar nu limitele de exercitare a atribuţiilor de verificare de către instanţa competentă material.
Necompetenţa funcţională, creaţie doctrinară, are accepţiunea comună de „competenţă", respectiv de atribuţii de judecată raportat la gradul instanţei competentă material în ierarhia juridică, iar nu accepţiunea de necompetenţa de ordine publică care este reglementată procesual.
în acest sens este cerinţa impusă de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. ca invocarea necompetenţei de ordine publică să nu fi fost posibilă pe calea apelului sau a recursului.
Or, se constată că potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., „la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina", nu şi funcţional.
Ca atare, susţinerile contestatoarei vizând încălcarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs a admis recursul şi a modificat decizia analizând aspecte care exced atribuţiilor de verificare ale instanţei de recurs, şi nu a casat decizia în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt, nu se încadrează în ipoteza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi nu constituie motiv de contestaţie în anulare având ca obiect încălcarea dispoziţiilor care reglementează competenţa de ordine publică.
Pentru considerentele anterior expuse şi nefiind îndeplinite cerinţele art. 317 alin. (1) pct. 2, respectiv ale art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004.
Constatând culpa procesuală a contestatoarei în promovarea contestaţiei în anulare de faţă şi în raport de solicitarea intimatei SC H.C.M.S. SA Năvodari privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării contestatoarei H.T. Ltd la plata sumei 27.479,40 lei cheltuieli de judecată către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari, conform înscrisurilor doveditoare aflate la filele 91 şi 92 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata SC T. P.E.C. SA Galaţi.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004.
Obligă contestatoarea H.T. Ltd la plata sumei de 27.479,40 lei cheltuieli de judecată către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2013. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 3036/2014. Civil → |
|---|
