ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3048/2014
Dosar nr. 26359/3/2011
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1980 din 7 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 26359/3/2011 a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC R.G. SA Borsec în contradictoriu cu pârâta E.H.R.A.G. Hamburg precum şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a constatat că pârâta a transmis reclamantei oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 - cu care reclamanta a fost de acord, în finalul căreia s-a menţionat că respectiva ofertă este o ofertă indicativă, urmând ca la solicitarea SC R.G. SA să se emită o ofertă angajantă, iar ulterior la data de 27 noiembrie 2009, părţile au încheiat poliţa de asigurare.
În condiţiile în care părţile au încheiat un contract, care între ele are putere de lege conform art. 969 C. civ. - 1864, instanţa a considerat că reclamanta nu mai poate invoca nerespectarea termenelor şi condiţiilor din oferta anterioară încheierii contractului.
De asemenea, instanţa a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC R.G. SA, prin care a solicitat schimbarea sentinţei civile sus-arătate, iar pe fond admiterea acţiunii precizate, să se constatate desfiinţată de drept Poliţa de asigurare din 27 noiembrie 2009, încheiată între reclamanta SC R.G. SA, în calitate de asigurat şi pârâta E.H.K.A.G. Hamburg - Sucursala Bucureşti, în calitate de asigurător, şi să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 154.000 lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea primei rate, în cuantum de 20% din prima minimală anuală, achitată la semnarea poliţei de asigurare. A solicitat să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Apelanta a motivat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că modificarea unilaterală a ofertei indicative din 24 noiembrie 2009 şi implicit a poliţei de asigurare ar reprezenta o neexecutare a prestaţiilor de către pârâtă în condiţiile asumate prin contract, în condiţiile în care această modificare unilaterală a contractului de către societatea asigurătoare, neînsuşită de reclamantă, atrage desfiinţarea de drept a contractului de asigurarea şi nu rezilierea lui, cum greşit a considerat instanţa de fond.
De asemenea, s-a arătat, în mod nelegal instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 969 C. civ., atunci când a reţinut că reclamanta nu mai poate invoca nerespectarea termenelor şi condiţiilor din oferta anterioară încheierii contractului, întrucât aşa cum se menţionează în Poliţa de asigurare, oferta indicativă face parte integrantă din poliţa de asigurare, care cuprinde termenii şi condiţiile asigurării din oferta indicativă, stabiliţi în baza cererii-chestionar care face parte integrantă din poliţa de asigurare conform paragrafului trei din aceasta.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere că reclamanta a invocat modificarea unilaterală a ofertei indicative, prin această "Situaţie a clienţilor asiguraţi din 19 aprilie 2010" transmisă de pârâtă, ulterior încheierii poliţei de asigurare, care trebuia să cuprindă aceleaşi condiţii care au fost menţionate în ofertă, la momentul semnării ei, aplicând greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., dată fiind modificarea adusă ofertei indicative din 24 noiembrie 2009 şi poliţei de asigurare din 27 noiembrie 2009.
A considerat apelanta că instanţa nu a analizat prevederile ofertei indicative, considerând în mod greşit că modificarea termenilor şi condiţiilor stipulate în oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 şi în poliţa de asigurare din 27 noiembrie 2009, ar echivala cu emiterea ofertei angajante, de către pârâtă.
Ultima critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data încheierii asigurării şi la data introducerii acţiunii, dispoziţii legale pe care reclamanta şi-a întemeiat capătul doi de cerere privind plata de daune.
Pârâta E.H.K.A.G. Hamburg - Sucursala Bucureşti („Sucursala E.H.") a formulat cerere de aderare la apelul declarat de către SC R.G. SA (R.) împotriva aceleiaşi sentinţe solicitând schimbarea, în parte, a sentinţei, admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a recurentei cu consecinţa respingerii acţiunii SC R.G. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu şi admiterea cererii privind obligarea SC R.G. SA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 euro, reprezentând 18.030 lei solicitate în fata instanţei de fond.
În motivarea apelului în aderare, sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Sucursalei E.H., apelanta-pârâtă a arătat că Sucursala E.H. nu poate sta în judecată ca şi pârâtă întrucât nu are capacitate procesuală de exerciţiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia nr. 83 din 10 februarie 2014, a respins apelul formulat de apelanta-reclamanta SC R.G. SA.
A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă E.H.K.A.G. Hamburg.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 19.869,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a menţinut, în rest sentinţa apelată.
A admis cererea apelantei-pârâte având ca obiect cheltuieli de judecată în apel şi a obligat apelanta-reclamanta să-i plătească acesteia suma de 8.880,80 lei cu acest titlu.
Referitor la apelul formulat de reclamantă, Curtea a avut în vedere că în apel, reclamanta a susţinut că obiectul acţiunii nu l-a reprezentat rezoluţiunea, ci o altă sancţiune juridică, respectiv desfiinţarea de drept a contractului constituie, fapt ce echivalează cu o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, aspect nepermis de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ce priveşte sancţiunea rezoluţiunii contractului de asigurare, prima instanţă a apreciat că o astfel de sancţiune nu poate fi aplicată unui astfel de contract, fiind cu executare succesivă, iar nu uno ictu.
Faţă de obiectul iniţial al acţiunii, Curtea a constatat că apelanta-reclamanta nu a invocat neexecutarea obligaţiilor izvorâte din contractul de asigurare, ci doar pe cele din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, că faţă de motivul invocat de reclamantă, astfel că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune rezoluţiunea contractului.
Cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, Curtea a apreciat că aceasta a rămas fără obiect în condiţiile în care a constatat transmiterea calităţii procesuale pasive la societatea mamă prin încheierea de şedinţă din 2 decembrie 2013.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea a avut în vedere că sucursala nu are un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanei juridice ce a înfiinţat-o şi este firesc ca aceasta din urmă să facă plăţile impuse de cheltuielile de funcţionare a sucursalei, inclusiv pe cele cu judecata în chestiunile litigioase ivite în legătură cu activitatea sa.
Faţă de soluţiile pronunţate cu privire la cele două apeluri formulate în cauză, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat apelanta-reclamantă şi la plata sumei de 8.880,8 lei, dovedită cu extras de cont, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.G. SA solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 83 din 10 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 26359/3/2011, admiterea apelului declarat de SC R.G. SA, împotriva sentinţei civile nr. 1980 din 7 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 26359/3/2011, schimbarea sentinţei civile, iar pe fond admiterea acţiunii precizate, în sensul constatării desfiinţate de drept a Poliţei de Asigurare din 27 noiembrie 2009, încheiată între reclamanta SC R.G. SA, în calitate de asigurat şi pârâta E.H.K.A.G. Hamburg - Sucursala Bucureşti, în calitate de asigurător, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 154.000 lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea primei rate, în cuantum de 20% din prima minimală anuală, achitată la semnarea poliţei de asigurare, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi respingerea apelului formulat de apelanta - pârâtă E.H.K.A.G. Hamburg, ca neîntemeiat.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În raport de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că reclamanta ar fi solicitat aplicarea sancţiunii rezoluţiunii contractului de asiguraţi din 19 aprilie 201, transmisă către SC R.G. SA, ulterior încheierii poliţei de asigurare, în condiţiile modificării unilaterale a termenilor asigurării, prevăzuţi atât în oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, cât şi în poliţa de asigurare.
Argumentându-şi această critică recurenta-reclamantă arată că potrivit prevederilor ofertei indicative din 24 noiembrie 2009, semnată de ambele părţi, poliţa de asigurare s-a încheiat conform parametrilor stabiliţi în oferta indicativă şi a chestionarului din 25 noiembrie 2009, care face parte integrantă din poliţa de asigurare.
Din această perspectivă recurenta consideră că instanţa de apel a analizat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv poliţa de asigurare.
Arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel trebuia să analizeze încălcarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, prin raportare atât la prevederile ofertei indicative, cât şi la cele ale poliţei de asigurare, ele fiind identice, că instanţa de apel nu a verificat acest aspect, cu toate că apelanta a susţinut în permanenţă că oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 a stat la baza încheierii poliţei de asigurare, reclamanta fiind asigurată conform parametrilor ce au stat la baza calculaţiei din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009.
Critica de nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 969 şi 1020-1021 C. civ., considerând că în cauză nu se impune rezoluţiunea contractului, pentru că reclamanta nu ar fi invocat neexecutarea obligaţiilor din contractul de asigurare, ci doar pe cele din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, iar pe de altă parte, că pârâta nu a asigurat întreg portofoliul de clienţi al reclamantei, pentru că acest lucru a fost permis de clauza de la pct. 2 din condiţiile generale de asigurare.
Recurenta arată, cu privire la prima ipoteză a motivării instanţei de apel, că aceasta este nelegală, iar în ce priveşte ce-a de-a doua ipoteză, pct. 2 din condiţiile generale de asigurare - obiectul asigurării - acoperirea riscurilor conferită prin poliţă, că această motivare nu are legătură cu obiectul cauzei.
Sub acest aspect recurenta precizează că reclamanta a susţinut că pârâta nu şi-a încălcat obligaţiile contractuale, nu pentru că nu ar fi asigurat întreg portofoliul de clienţi ai săi, ci pentru că, prin „Situaţia clienţilor asiguraţi din 19 aprilie 2010" a modificat unilateral contractul de asigurare, prin aceea că a aprobat limita de credit pentru un număr mai mic de clienţi, decât cel din ofertă, de 36 de clienţi din cei 140, modificându-se implicit şi procentajul asigurat de 85% din clienţi, prevăzut la pct. 3 din poliţă şi la pct. 11 din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009.
Pe de altă parte, se arată, în mod nelegal instanţa de apel a considerat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contractul de asigurare, în condiţiile în care, conform condiţiilor de contractare, pârâta urma să facă o analiză de bonitate a clienţilor pentru care reclamanta a achitat taxa de analiză a bonităţii, această clauză fiind menţionată la pct. 2, din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, şi nu în condiţiile generale de asigurare, astfel încât consideră motivarea instanţei de apel că este contradictorie, pentru că, pe de o parte, s-a reţinut că oferta indicativă este o înţelegere precontractuală, iar, pe de altă parte, o invocă ca temei în susţinerea soluţiei de respingere a rezoluţiunii contractului de asigurare, şi anume că nu s-ar putea reţine neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, izvorâte din contractul de asigurare.
Consideră recurenta că prevederile de la pct. 2 din finalul ofertei indicative au fost aplicate greşit de instanţa de apel, pentru că Poliţa de asigurare a fost încheiată la 27 noiembrie 2009, după ce pârâta a efectuat pre-analiza pentru clienţii debitori, a stabilit termenii şi condiţiile asigurării, reclamanta achitând taxa de pre-analiză, situaţie în care, prin poliţa de asigurare s-a asigurat portofoliul de clienţi, prevăzuţi în oferta indicativă, conform prevederilor acesteia.
În susţinerea aceleiaşi critici recurenta învederează faptul că instanţa nu a analizat prevederilor ofertei indicative, care, potrivit art. 969 C. civ., are putere de lege între părţi, şi potrivit cu care prin încheierea poliţei de asigurare, se asigură clienţii prevăzuţi în oferta indicativă, respectiv procentajul de 85% din clienţi, astfel că în mod greşit a considerat că modificarea termenilor şi condiţiilor stipulate în oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 şi poliţa de asigurare din 27 noiembrie 2009 ar echivala cu emiterea ofertei angajante, de către pârâtă, ceea ce reprezintă o interpretare greşită a prevederilor Contractului de asigurare (oferta indicativă şi poliţa de asigurare), cât şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi 1020-1021 C. civ., întrucât modificarea unilaterală a contractului de asigurare de către pârâtă, prin eliminarea riscului asigurării, pentru care s-a stabilit şi achitat prima de asigurare, duce la ineficacitatea lui, cu consecinţa desfiinţări sale retroactive.
Intimata-pârâtă E.H.R.A.G. Hamburg a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Instanţa de control judiciar a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii dat fiind faptul că pe de o parte, din conţinutul poliţei de asigurare nu reiese faptul că acesta ar cuprinde termenii şi condiţiile cuprinse în oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 şi, pe de altă parte, că nu există un raport de determinare între poliţa de asigurare şi oferta indicativă, instanţa statuând în mod judicios asupra efectelor acestui tip de ofertă sub aspectul identificării relaţiilor şi raporturilor juridice premergătoare încheierii poliţei de asigurare.
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 969 C. civ., evidenţiind distincţia între condiţiile cuprinse în oferta indicativă şi cele cuprinse în contract, apreciind în mod judicios - faţă de probatoriul administrat - că nu se poate susţine rezilierea contractului din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale prin neasigurarea întregului portofoliu de clienţi ai SC R.G. SA Borsec, în condiţiile în care art. 2 din Condiţiile generale impun obligativitatea asigurării clienţilor recurentei pentru care intimata are aprobată o limită de credit, obiectul contractului fiind redactat în termeni clari şi fermi ce nu sunt susceptibili de interpretări sub acest aspect.
Aserţiunea recurentei-reclamante cu privire la neanalizarea de către instanţa de apel a presupusei modificări unilaterale de către intimată a termenilor şi condiţiilor ofertei indicative este lipsită de fundament în condiţiile în care oferta indicativă nu se face vorbire de un număr determinat de clienţi incluşi în poliţa de asigurare şi faţă de înscrisurile administrate în probaţiune din care rezultă întinderea şi conţinutul portofoliului de clienţi aprobat conform deciziei intimatei din 19 aprilie 2010.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC R.G. SA Borsec împotriva Deciziei nr. 83 din 10 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3047/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3053/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
