ICCJ. Decizia nr. 3053/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CÎVILĂ
Decizia nr. 3053/2014
Dosar nr. 522/114/2013
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2635 din data de 11 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău, a fost admisă ca întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta SC B. SRL Bucureşti.
De asemenea, a fost respinsă, ca fiind prescrisă, acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator judiciar C.L. Sprl în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Bucureşti.
Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă, obligând reclamanta să plătească acesteia suma de 15.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, următoarele:
Prin actul adiţional din 26 septembrie 2008, ultimul adiţional valabil (necontestat de părţi) s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008 pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat şi remediat de către antreprenor, inclusiv pentru punerea în funcţiune completă şi, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentaţiei complete pentru cartea construcţiei.
Raportat la dispoziţiile art. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, act normativ aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii, a rezultat că termenul limită până la care societatea reclamantă putea intenta împotriva societăţii pârâte o acţiune izvorând dintr-un drept de creanţă se circumscrie datei de 15 noiembrie 2011.
Avându-se în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a precizat o altă limită a începerii momentului când se naşte dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata lucrărilor executate, precum şi a penalităţilor aferente, iar acţiunea dedusă judecăţii a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 22 ianuarie 2013, s-a constatat caracterul prescris al dreptului la acţiune al reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator judiciar C.L. Sprl, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului, s-a arătat că se impune reanalizarea modului în care s-a respins cererea, având în vedere că, în mod greşit, instanţa de fond nu a dat eficienţa necesară anulării actului adiţional nr. 4, care redeschidea posibilitatea discutării condiţiilor contractuale, că raportat la acest aspect, este evident că s-a realizat o greşită aplicare a legii.
A considerat apelanta că o greşită aplicare şi interpretare a legii a avut loc şi cu privire la art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece raportat la celelalte texte aflate în vigoare, art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a rezultat că termenul de prescripţie nu putea curge înainte de a se efectua socotelile finale, dar nici înainte a de a se face o recepţie finală. Mai mult, trebuia avut în vedere faptul că unele lucrări nu era cuprinse în contract, deci nu puteau fi supuse termenelor de prescripţie, decât după data la care erau identificate şi recunoscute de către părţi.
Pe fond, pe lângă apărările deja formulate, s-a susţinut faptul că parte adversă nu putea emite nici un fel de pretenţii proprii dar, oricum, pretenţiile eventual formulate trebuiau cenzurate, deoarece se bazează pe aceleaşi apărări care au la bază o rea-credinţă evidentă.
A învederat că, în principiu, s-a stabilit un preţ forfetar, raportat la lucrări recunoscute de părţi, dar şi cunoscute ca fiind necesare şi utile şi a susţinut că în mod clar partea adversă a solicitat lucrări suplimentare.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 1482 C. civ., în cadrul contractului de antrepriză, clientul este obligat să recepţioneze şi să ia în primire lucrarea după terminarea ei integrală, deoarece în cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepţionate iar dacă clientul nu-şi execută obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea lui potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc), iar instanţa va putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecinţele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata preţului, suportarea riscurilor de către client etc).
A apreciat instanţa de apel că în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada efectuării recepţiei lucrărilor, deşi s-a dovedit existenţa unei solicitări ferme din partea reclamantei, astfel cum rezultă din notificarea din 23 martie 2010. Mai mult decât atât, derularea raporturilor contractuale a avut loc şi în baza actului adiţional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanţă abia în anul 2011, aşa cum s-a arătat anterior.
Curtea a mai constatat că, din înscrisul aflat la fila 162 dosar fond, care reprezintă răspunsul la invitaţia de conciliere prealabilă, societatea-pârâtă niciodată nu a susţinut că pretenţiile reclamantei ar fi prescrise, că pe de altă parte, din corespondenţa purtată între părţi, a rezultat că pârâta îşi asuma obligaţia de plată a sumei datorată către reclamantă, după finalizarea lucrărilor, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2), din Decretul nr. 167/1958 decât după recepţia finală, dar şi după trecerea unui termen de 1 an de la această recepţie finală, cu atât mai mult cu cât, conform art. 14.3.4. din contractul încheiat între părţi se puteau stabili termene pentru remedierea deficienţelor şi efectuarea calculelor finale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B.I. SRL Bucureşti solicitând modificarea deciziei atacate şi menţinerea ca legală a sentinţei civile nr. 2635 din 11 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău.
Recurenta-pârâtă îşi circumscrie criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esenţă, aplicarea greşită a art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Recurenta-pârâtă aduce în susţinere următoarele argumente:
Raportat la termenul de la care curge termenul de prescripţie recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată, SC T.N.T. SRL a solicitat obligarea sa la plata sumei de 2.298.090,70 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii precum şi penalităţi/dobânda legală aferente sumei sus-menţionate, reprezentând obligaţii de plată pretins neonorate de SC B. SRL izvorâte din Contractul de Antrepriză din data de 5 septembrie 2007.
Pentru ca reclamanta să poată solicita concursul forţei de constrângere a statului, este necesar ca dreptul la acţiune al acestuia să nu fie prescris. Sancţiunea prescripţiei stinge dreptul material la acţiune ce face parte din sfera dreptului material lato-sensu, şi nu dreptul însuşi, în mod corelativ subzistând în sarcina aceluiaşi debitor, o obligaţie naturală în locul uneia civile.
Excepţia prescripţiei este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care face de prisos cercetarea fondului cauzei în speţă trebuind aplicat adagiul: "pas de droit, pas d"action", afirmarea unui drept fiind, de altfel, una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în justiţie.
Potrivit actului adiţional nr. 3 (ultimul adiţional valabil şi necontestat de ambele părţi), s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat şi remediat de către Antreprenor, inclusiv punerea în funcţiune completă şi, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentaţiei complete pentru cartea construcţiei şi termenul.
Aşadar, raportat la dispoziţiile art. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 168/1958 privind prescripţia extinctivă (aplicabil raportului juridic supus analizei), rezultă că data limită până când reclamanta putea intenta o acţiune izvorând dintr-un drept de creanţă împotriva recurentei ar fi fost 15 noiembrie 2011.
Precizează recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că „ specific contractului de antrepriză este momentul în care se încheie recepţia finală a lucrărilor, care generează, aşa cum susţine apelanta, naşterea dreptului la acţiune, respectiv formularea unor eventuale pretenţii reciproce. în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada efectuării recepţiei lucrărilor.
Astfel, se arată, că dacă beneficiarul contractului de antrepriză nu-şi executa obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea acestuia potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc), iar instanţa, la cererea antreprenorului, putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecinţele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata preţului, suportarea riscurilor de către client etc).
Se arată că în mod greşit şi simplist s-a apreciat că recurenta ar fi refuzat recepţionarea construcţiei fiind de rea credinţă, culpa contractuală a intimatei fiind recunoscută/asumată de aceasta prin actele comune părţilor de care s-a făcut vorbire.
Apreciază recurenta că, intrarea în procedura de insolvenţă şi manevrele frauduloase ale celor doi administratori statutari, care au urmărit exclusiv împiedicarea SC B. SRL să se înregistreze la masa credală prin promisiuni de soluţionare amiabilă a diferendului, au făcut ca viciile lucrărilor executate de către SC T.N.T. SRL să nu fie remediate de Antreprenorul obligat legal şi contractual. Precizează recurenta că unele dintre aceste greşeli de construire sunt de altfel imposibil de remediat, SC T.N.T. SRL fiind datoare a-i plăti contravaloarea daunelor provocate, SC B. SRL fiind nevoită să realizeze reparaţiile necesare şi urgente exclusiv pe cheltuiala sa, pentru a evita astfel producerea unui prejudiciu şi mai mare şi pentru a aduce spaţiul în stare normală de funcţionare, că intimata-reclamantă SC T.N.T. SRL nu şi-a executat în mod corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de antrepriză şi actele adiţionale încheiate ulterior, nerespectând standardele de calitate şi specificaţiile tehnice de instalare a izolaţiei termale şi a hidro-izolaţiei acoperişului centrului comercial G. Buzău.
Arată recurenta că au rezultat două categorii de daune produse proprietarului prin executare incompletă/incorectă a contractului de antrepriză şi că mecanismul de plată convenit de părţi aferent lucrărilor executare era reglementat de către art. 9.1.1, art. 9.1.2, art. 9.1.3, art. 9.1.4 din contract.
Consideră recurenta că, în lipsa neînsuşirii de către SC B. SRLt a lucrărilor menţionate în pretinsele situaţii de lucrări, orice obligaţie la plată ar încălca dispoziţiile contractuale precum şi ale art. 969 din Vechiul C. civ. aplicabil în speţă, că potrivit prevederilor art. 5.2.12, Antreprenorul avea obligaţia de a remedia fără plată, şi în termenele stabilite, părţile de lucrări executate cu deficienţe, constatate în timpul execuţiei, la recepţie sau în Perioada de Garanţie, în toate actele adiţionale semnate de părţi vorbindu-se numai de neîndeplinirea corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor asumate de către Antreprenor, recurenta manifestând maximă înţelegere şi bună credinţă concretizată în acceptarea modificării preţului iniţial şi amânarea termenului de finalizare a lucrărilor.
Concluzionează recurenta în sensul că recepţia nu avea cum să fie făcută în situaţia neaducerii la îndeplinire a obligaţiilor asumate, SC B. SRLt fiind obligată pe cheltuiala sa să finalizeze lucrările pe care intimata ar fi trebuit să le realizeze.
Apreciază recurenta că raţionamentul instanţei nu poate fi primit întrucât acţiunile având ca temei drepturile de creanţă sunt prescriptibile, excepţiile fiind strict reglementate de lege iar intimata SC T.N.T. SRL şi-ar invoca propria turpitudine în ce priveşte executarea contractului pentru a solicita protejarea unui drept.
Consideră recurenta că ceea ce ar fi trebuit să facă un antreprenor de bună credinţă în condiţiile în care era convins de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor sale, era formularea unei acţiuni având ca obiect constatarea executării lucrării potrivit clauzelor contractuale şi dacă instanţa ar fi constatat temeinicia demersului promovat de antreprenor, din acel moment ar fi început în mod real să curgă termenul de prescripţie.
În lipsa unui astfel de demers, se arată, singurul termen posibil a fi luat în considerare era cel din ultimul act adiţional al contractului de antrepriză (actul adiţional), respectiv 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat şi remediat de către Antreprenor, inclusiv punerea în funcţiune completă şi respectiv termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentaţiei complete pentru cartea construcţiei.
Referitor la motivul conform căruia derularea raporturilor contractuale a avut loc şi în baza actului adiţional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanţă abia în anul 2011, recurenta precizează că instanţa de apel nu face decât să nege efectul principal al nulităţii actului juridic civil, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate, făcând aprecieri de ordin teoretic asupra efectului nulităţii actului juridic civil.
Referitor la neinvocarea excepţiei prescripţiei extinctive în răspunsul la invitaţia concilierii prealabile, recurenta arată că prin răspunsul la convocarea la conciliere prealabilă trimis către T.N.T. a combătut pe fond pretenţiile SC T.N.T. SRL, neexistând un text de lege care în această fază prelitigioasă să oblige o parte să invoce excepţii de ordine publică, conform Vechiului C. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune putea fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv în fata instanţelor de recurs.
Tribunalul a motivat că hotărârea recurată nu a fost comunicată la sediul procesual ales.
Înalta Curte examinând excepţia de tardivitate a declarării recursului, constată că faţă de precizările făcute astăzi în şedinţă, în raport de data la care apărătorul recurentei a luat cunoştinţă de decizia recurată, respectiv 25 februarie 2014 recursul este formulat în termen.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Cu titlu preliminar trebuie amintit faptul că argumentaţia adusă în sprijinul motivului de nelegalitate invocat vizează în proporţie covârşitoare aspecte ce readuc în discuţie situaţia de fapt a cauzei, aprecieri de ordin teoretic asupra unor probleme de drept, precum şi apărări ce vizează netemeinicia acţiunii, singura critică de nelegalitate este circumscrisă prescripţiei dreptului material la acţiune.
În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare şi interpretare a art. 1482 C. civ. raportat la prevederile contractuale - art. 6 pct. 3, art. 3.1.7, art. 8.4.9, art. 14.3 - şi la probatoriul administrat.
Astfel, nedovedirea efectuării recepţiei solicitată în mod expres de intimata-reclamantă - în termenii şi condiţiile contractului, corespondenţa purtată între părţi care relevă că recurenta-pârâtă nu a negat niciodată obligaţia de plată ce-i revenea conform contractului sunt repere suficiente şi pertinente în interpretarea şi aplicarea conformă cu legea a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Anularea pe cale judiciară a actului adiţional din 14 octombrie 2009 este fără consecinţe din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune în contextul în care lucrările s-au executat în temeiul contractului de antrepriză şi a celor două acte adiţionale valabile şi nu s-a făcut dovada recepţiei lucrărilor executate de antreprenor.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii declarării recursului.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 113 din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3207/2013. Civil → |
|---|
