ICCJ. Decizia nr. 31/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 31/2014

Dosar nr. 4204/111/2008

Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 865/C din 30 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 4204/111/20088, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuaie pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi s-a respins acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Economiei şî Finanţelor.

Au fost respinse restul excepţiilor,

S~a admis în parte cererea formulata de către reclamanţii K.M., N.E. şi N.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi C.N.A.D.N.R. SA şi cu chemata în garanţie, comuna A. prin Primar.

S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.N.A.D.N.R. SA. faţa de comuna A. prin Primar.

S-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru suprafaţa de 2132 mp (conform expertizei întocmită de experţii N.P., I.I. şi M.G.L.).

C.N.A.D.N.R. SA a fost obligată să plătească reclamanţilor despăgubiri aferente suprafeţei de 2132 mp, suma de 27.297,41 RON.

Chemata în garanţie, comuna A. prin Primar a fost obligată să plătească pârâtei C.N.A.D.N.R. SA suma de 27.297,41 RON, suma încasată de către comuna A. în baza hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor.

De asemenea, pârâta comuna A. a fost obligată la cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 2.100 RON în favoarea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 864 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei Marghita, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 230/R din 8 martie 2007 a Tribunalului Bihor, s-a modificat titlul de proprietate din 10 decembrie 2002 eliberat în favoarea reclamanţilor K.M. şi N.L., în ceea ce priveşte nr. topografic X, în sensul ca li s-a reconstituit dreptul de proprietate în cotă parte din acest număr topografic.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2 septembrie 2004 emisă de C.N.A.D.N.R. SA, s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere cu privire la imobilul în suprafaţă totală de 15.757 mp, nr. cadastral Y, nr. topografic X şi s-au stabilit în favoarea comunei A. despăgubiri totale în cuantum de 2.017.473.336,48 ROL.

S-a constatat că traseul Autostrăzii Transilvania, identificat cadastral prin nr. cadastral Y, ocupă o suprafaţa de 2132 mp din terenul reclamanţilor, respectiv din suprafaţa de 6000 mp din nr. topografic X.

Aşadar, instanţa a obligat C.N.A.D.N.R. SA la plata de despăgubiri corespunzătoare suprafeţei de 2132 mp din nr. topografic X în cuantum de 27.297,41 RON. Această sumă s-a stabilit luând în calcul suma de 12,8036 RON/mp, conform hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor. Întrucât această sumă a fost achitată de către companie, comunei A., instanţa a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.N.A.D.N.R. SA faţă de comuna A. prin primar şi a obligat chemata în garanţie la restituirea acestei sume către pârâtă.

Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul formulării cererii, Statul Român este reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin C.N.A.D.N.R. SA

S-a apreciat că sancţiunea decăderii din dreptul de a mai ataca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sancţiune prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu este aplicabilă în prezenta speţă, întrucât îndreptăţirea reclamanţilor la reconstituirea dreptului de proprietate asupra nr. topografic X s-a stabilit la data de 8 martie 2007 prin decizia civilă nr. 230/R/2007 a Tribunalului Bihor, iar prezenta cererea s-a înregistrat la data de 4 septembrie 2008.

Faţă de considerentele expuse, reţinându-se culpa exclusivă în declanşarea prezentului litigiu în sarcina comnei A. prin Primar, în temeiul art. 274-art. 276 C. proc. civ. a fost obligată această pârâtă la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, cel de avocat nefiind justificat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii K.M., N.E., N.L. cât şi chemată în garanţie comuna A.

Prin apelul declarat de către apelanţii reclamanţi s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în parte sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea lor în sensul majorării acestor despăgubiri de la 27.297,41 RON la 53.638,54 RON.

Reclamanţii au considerai a fi nelegală hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirilor, întrucât instanţa s-a raportat la hotărârea din 2 septembrie 2004, hotărâre prin care a fost stabilită, prin negociere, despăgubirea în favoarea comunei A., care nu i-a vizat pe ei şi în privinţa căreia nu au avut nicio posibilitate de contestare sau opoziţie.

Au susţinut apelanţii ca raportarea trebuie făcută la hotărârea de stabilire a dreptului din 7 ianuarie 2005 şi la procesul-verbal din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit suma de 251.587,91 ROL/mp.

Printr-o completare a apelului s-a solicitat majorarea despăgubirilor la suma de 60.577,15 RON, faţă de hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit suma de 6,479 euro/mp.

Prin apelul declarat de către chemata în garanţie comuna A. s-a arătat că reclamanţii nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri întrucât terenui proprietatea lor nu a fost afectat.

Prin decizia nr. 28 A din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta chemată în garanţie comuna A. prin Primar; a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 865/C din 30 mai 2012 în sensul că a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, aferente suprafeţei de 2.132 mp din top. X, de la suma de 27.297,41 RON la suma de 53.638,54 RON, fiind menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 6.000 mp din imobilul cu nr. top. X, situat pe raza comunei A., în baza titlului de proprietate din 10 decembrie 2002.

Ulterior, comisia judeţeană de fond funciar prin hotărârea din 2004, a procedat Ia rectificarea titlului de proprietate, în sensul că parcela nr. X în suprafaţă de 0 ha 6000 mp devine tarlaua X1 parcela X2.

Motivul pentru care Comisia Locală de Fond Funciar A. a propus Comisiei Judeţene rectificarea titlului de proprietate a fost acela că terenul reconstituit e afectat de autostradă, astfel cum rezultă din adresa din 12 iulie 2004.

Prin sentinţa civilă nr. 864 din 26 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Marghita menţinută prin decizia civilă nr. 230 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bihor s-a dispus modificarea amplasamentului suprafeţei de 6000 mp din tarlaua X1, parcela X2, în parcela X, dispunându-se punerea în posesie asupra acestei parcele.

Anterior pronunţării acestor hotărâri, prin hotărârea din 2 septembrie 2004 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a stabilit îndreptăţirea apelantei pârâte la despăgubiri în cuantum de 2.017.473.336,48 ROL aferente suprafeţei de 15.757 mp provenind din nr. top. X, identificată cu nr. cadastral Y.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de experţii I.I., N.P. şi M.G.L., suprafaţa de 2132 mp ce constituie proprietatea reclamanţilor se suprapune cu terenul expropriat de la comuna A. şi pentru care acesta din urmă a încasat despăgubirile în integralitate.

Or, în aceste condiţii, au fost considerate nefondate criticile apelantei comuna A., potrivit cărora reclamanţii nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri întrucât terenul proprietatea acestora nu a fost afectat.

Susţinerile apelantei, cum că în situaţia în care s-ar accepta calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri s-ar ajunge la retragerea acestei calităţi altor persoane, nu au fost primite, de vreme ce suprapunerea priveşte exclusiv terenul pentru care apelanta a încasat despăgubirile, nu şi terenul ce constituie proprietatea privată a altor persoane, nefiind astfel necesară, în ipoteza admiterii acţiunii, modificarea ordinii parcelelor proprietatea acestora, cum greşit s-a considerat de către apelantă.

Cum, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit că suprafaţa de 2132 mp din terenul reclamanţilor, este afectată de traseul Autostrăzii Transilvania şi cum despăgubirile stabilite pentru această suprafaţă au fost încasate de comuna A., cu temei prima instanţă a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri, criticile apelantei-pârâte invocate în acest sens fiind considerate astfel nefondate.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, s-a reţinut că prima instanţă a luat în caicul suma de 12,8036 RON/mp, conform hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor în favoarea comunei A., apelanţii-reclamanţi prin apelul formulat contestând însă această sumă. Pornind de la faptul că hotărârea anterior menţionată nu le este opozabilă, aceştia au solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin prin raportare la o altă hotărâre şi anume hotărârea din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit în favoarea lor o despăgubire de 342.411.159 ROL aferentă suprafeţei de 1361 mp din nr. cadastral Y1 ce provine din acelaşi nr. topografic X, luând în considerare un curs euro de 38.830 ROL, rezultând astfel suma de 6,479 euro/mp.

Instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, în privinţa reclamanţilor s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005 prin care s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptăţite la despăgubiri alături de Primăria A. pentru suprafaţa de 1362 mp, nr. cadastral Y1 provenind din acelaşi nr. top. X, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la valoarea de 342.411.159 ROL, rezultând suma de 251.587,91 ROL/mp.

Aşadar, cum pentru un teren similar cu cel în cauză suma avută în vedere urmare a negocierilor purtate şi acceptate de părţi a fost de 251.587,91 ROL/mp, instanţa de apel a apreciat a fi fondată cererea reclamanţilor, ca şi valoarea despăgubirilor pentru terenul în cauză să se situeze la nivelul aceleiaşi sume, neexistând nicio justificare obiectivă pentru a se lua în considerare o sumă mai mică doar pentru faptul că suma respectivă i-a fost acordată pârâtei şi a fost încasată de aceasta.

În acest sens s-au reţinut prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, ale art. 1 din Legea nr. 33/1994, care reglementează că exproprierea de imobile în tot sau în parte se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din aceiaşi lege care prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului expropriat iar Ia calculul despăgubirilor trebuie să se ţină seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ teritorială, precum şi daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Cum, în speţă, pentru un imobil similar, suma acceptată de părţi prin negociere directă a fost aceea de 251.587,91 ROL/mp, instanţa de apel a considerat că această sumă reflectă valoarea reală de circulaţie a imobilului în cauză, reclamanţii fiind îndreptăţiţi, în consecinţă, la evaluarea imobilului supus exproprierii potrivit aceleiaşi sume.

A fost respinsă cererea reclamanţilor ca modalitatea de calcul să se facă prin raportare la moneda europeană, de vreme ce despăgubirile aferente imobilului cu nr. cadastral Y1 şi în raport de care instanţa a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului în cauză, au fost stabilite în monedă naţională, solicitarea apelanţilor reclamanţi ca suma stabilită în monedă naţională să fie convertită în monedă europeană fiind astfel nefondaîă.

Apărările intimatei C.N.A.D.N.R. SA legate de prescripţia dreptului reclamanţilor de a contesta cuantumul despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 198/2004, prin hotărârea nr. 54/2005 nu au fost analizate, în condiţiile în care această hotărâre nu formează obiect al cauzei, reclamanţii solicitând doar ca despăgubirea să se stabilească prin raportare la despăgubirile acordate în baza hotărârii respective pentru un teren similar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, pârâta şi chemata în garanţie.

În motivarea recursului lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii solicită modificarea, prin raportare la moneda europeană, a cuantumului despăgubirilor de fa 53.638,54 RON la 60.577,15 RON afirmând următoarele;

Deşi, în esenţa ei, decizia atacată este corectă, iar împrejurările de fapt esenţiale ale cauzei au fost stabilite corect şi complet, apreciază, totuşi, ca fiind greşit cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea lor. Şi aceasta deoarece, aşa cum rezultă din adresa din 13 februarie 2006, despăgubirile pentru suprafaţa de 384 mp din topografic X2 sunt în cuantum de 2.381,62 euro, suma stabilită în moneda europeană şi nu în moneda naţională.

În consecinţă, apreciază ca, pentru aplicarea corectă a reglementărilor şj a principiilor instituite prin art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 (garantarea proprietăţii, despăgubirea justă) şi având în vedere îndeplinirea condiţiilor art. 314 C. proc. civ., recursul poate fi admis, iar despăgubirea poate fi stabilită la cuantumul indicat, prin raportare la moneda europeană şi nu la cea naţională.

Parata C.N.A.D.N.R. SA solicită admiterea recursului, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în principal, respingerea cererii de apel formulată de către apelanţii-reclamanţi K.M., N.E. şi N.L., ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În eventualitatea în care modificarea deciziei recurate nu este posibilă decât în condiţiile administrării probei cu expertiză judiciară evaluatorie, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prealabil, recurenta menţionează că este parte în prezenta cauză exclusiv în calitate de reprezentantă legală a expropriatorului, Statul Român, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2010 [care au preluat ari. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004].

Tot cu titlu preliminar, reiterează următoarele excepţii:

- Excepţia inadmisibilităţii cererii de apel formulate de către apelanţii-reclamanţi prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., în condiţiile în care, prin cererea de apel, apelanţii-reclamanţi nu au formulat critici la adresa sentinţei, ci au formulat o cerere nouă, prin care au solicitat majorarea despăgubirii aferente suprafeţei dezlipite din terenul lor (2132 mp parte din nr. cadastral Y), prin raportare Ia valoarea stabilită pentru un alt teren expropriat (nr. cadastral Y1), fără legătură însă cu terenul lor.

Excepţia decăderii intimaţilor reclamanţi din dreptul de a solicita majorarea despăgubirilor stabilite prin H.G. nr. 1255/2004 şi prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 2 septembrie 2004 sau prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 7 ianuarie 2005 (dacă termenul de 3 ani este considerat unul de prescripţie, solicită a se constata că dreptul intimaţilor-reclarnanţi de a solicita majorarea cuantumului despăgubirii s-a prescris).

Arată că, în speţă, raporturile juridice dintre părţi sunt reglementate de prevederile Legii nr. 198/2004, forma iniţială în vigoare ia momentul exproprierii imobilului în litigiu. Ori, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, aplicabil potrivit principiilor uitraactivităţii legii civile vechi şi al neretroactivitaţii legii civile noi, „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei”.

Susţine că, în privinţa ambelor hotărâri (din 2 septembrie 2004 şi din 7 ianuarie 2005) a fost depăşit termenul de 3 ani, care curge de la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1.255/2004, respectiv de la data de 27 august 2004.

Ori, o cerere de majorare a despăgubirilor a fost formulată, în apel, în anul 2012, deci cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut imperativ de către legiuitor.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că majorarea a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, arată că acţiunea a fost promovată la data de 4 septembrie 2008, deci la mai mult de 4 ani de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1255/2004.

În susţinerea solicitării de modificare a deciziei recurate şi respingere a apelului, arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre criticabilă sub aspectul legalităţii, pornind de la o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, precum şi a înscrisurilor depuse la dosar.

Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 3 alin. (3), art. 4 alin. (3) şi art. 9 alin. (10) din norma de aplicare a Legii nr. 198/2004 (aprobată prin H.G. nr. 941/2004), art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ. din 1864.

Arată că Legea nr. 198/2004 nu reglementează negocierea ca şi modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci statuează ca despăgubirea determinată de către un evaluator autorizat şi aprobată prin hotărâre de Guvern este propusă titularilor de drept real, care fie o acceptă, fie solicită majorarea acesteia în instanţă (neexistând posibilitatea unor negocieri pentru obţinerea unei majorări).

Or, instanţa de apel, pornind de la o interpretare eronată a dispoziţiilor în materia exproprierii, a apreciat că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi la o despăgubire majorată a sumei stabilite pentru suprafaţa de 2132 mp din nr. cadastral Y prin raportare la valoarea stabilită pentru un alt teren (nr. cadastral Y1), numai pentru că a apreciat că valoarea aferentă nr. cadastral Y1 ar fi fost stabilită exclusiv în considerarea persoanei reclamanţilor, care ar fi negociat suma stabilită.

Reclamanţii au fost menţionaţi în hotărârea din 7 ianuarie 2005, exclusiv pentru că au pretins că ar fi titularii dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. cadastral Y1 (drept de proprietate pe care trebuiau să îi dovedească pentru a încasa despăgubirea stabilită pentru acest imobil).

Recurenta menţionează că nu a constatat prin Hotărârea nr. 54/2005 calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci doar a luat act de susţinerile reprezentantului convenţional ai celor două persoane fizice, care au fost indicate ca fiind aparent îndreptăţite să primească despăgubiri alături de Comuna Abram.

Nici procesul-verbal şi nici hotărârea din 7 ianuarie 2005 nu conţin menţiuni care să indice că ar fi existat vreo negociere cu privire la despăgubire, dar nici că numiţii K.M. şi N.L. ar fi exprimat vreun acord cu privire la despăgubirea în cuantumul stabilit de către comisie.

Din chiar cuprinsul actelor în care au fost menţionaţi reclamanţii rezultă foarte clar că despăgubirea de 251.587,91 ROL/mp din hotărârea din 7 ianuarie 2005 a fost determinată exclusiv de către expropriator (reprezentat de comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004), în considerarea imobilului afectat de expropriere, iar nu ca „urmare a negocierilor purtate şi acceptate de părţi”.

Potrivit legii speciale în materie de expropriere, o persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire poate solicita o altă sumă cu acest titlu doar în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi numai în cazul în care a fost nemulţumită, adică nu a fost de acord cu cuantumul stabilit de expropriator, în termenul reglementai expres de lege.

Dacă în speţă instanţa de apel ar fi apreciat că apelanţii-reclamanţi mai sunt în termen să formuleze o atare cerere de majorare a sumei la care sunt îndreptăţiţi, despăgubirea ar fi trebuit să se stabilească exclusiv potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin raportare la preţul de circulaţie, element care presupune imperativ analizarea unor contracte de vânzare-cumparare autentice încheiate în proximitatea momentului întocmirii raportului de evaluare.

Nu există nicio dovadă că imobilul din hotărârea din 7 ianuarie 2005 ar fi similar celui din hotărârea din 2 septembrie 2004, neexistând vreun raport de expertiză topografică, care să ateste că imobilele ar avea aceleaşi caracteristici şi, deci, aceeaşi valoare de circulaţie.

Însăşi instanţa de apel a invocat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, însă a ignorat faptul că aceste prevederi se aplică numai împreună cu prevederile art. 25 din acelaşi act normativ, potrivit cărora „pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”.

Prin urmare, dacă despăgubirea aferentă reclamanţilor ar mai li putut fi recalculată, instanţa de apel ar fi trebuit să constituie o comisie de experţi, care să evalueze imobilul expropriat strict prin raportare la „preţul cu care se vând imobilele”, aşa cum este prevăzut expres în actul normativ. Or, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005 nu se vând imobile, iar despăgubirea nu este un preţ, ci o valoare determinată în funcţie de caracteristicile proprii imobilului obiect al acesteia. Pentru a determina valoarea despăgubirii, instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea întocmai a prevederilor legale în materie, nefiind reglementată posibilitatea de a se dispune majorarea despăgubirii unui imobil pe baza unui simplu calcul matematic raportat la valoarea unitară acordată în procedura exproprierii pentru un alt imobil.

Susţine recurenta că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.

Astfel, încălcarea rolului activ a condus la admiterea cererii reclamanţilor de majorare a cuantumului despăgubirii unui imobil (nr. cadastral Y) prin raportare la despăgubirea stabilită pentru un alt imobil (nr. cadastarl Y1), contrar prevederilor în materia exproprierii invocarea şi utilizarea hotărârii din 7 ianuarie 2005 (privind stabilirea despăgubirilor aferente imobilului cu nr. cadastral Y1) ca şi hotărâre prin care s-ar li stabilit o anumită despăgubire în favoarea reclamanţilor.

Valoarea unitară stabilită are în vedere exclusiv caracteristicile fiecărui imobil în parte, respectiv categorie de folosinţă, condiţii geomorfoiogiee, pedo­climatice, stratificarea terenului, nivelul pânzei freatice, încadrarea terenului agricol în clasa de fertilitate, rentele funciare medii brute, practicate pe piaţa locala, utilitatea terenului agricol, etc. Hotărârea din 7 ianuarie 2005 a fost emisă în privinţa imobilului în suprafaţă de 1362 mp, nr. cadastral Y1, nicidecum în privinţa reclamanţilor, cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Pe de altă parte, pentru egalitate de tratament, în ipoteza în care despăgubirea din hotărârea din 7 ianuarie 2005 ar fi fost mai mică decât cea din hotărârea din 2 septembrie 2004, expropriatorul ar fi fost îndreptăţit să ceară reducerea despăgubirii reclamanţilor în funcţie de valoarea unitară din hotărârea în care au fost menţionaţi.

În al doilea rând, în prezenta cauză s-a stabilit faptul că, din punct de vedere al amplasamentului, terenul reclamanţilor, înscris în titlul de proprietate (astfel cum a fost rectificat prin sentinţa civilă nr. 864/2006 a Judecătoriei Marghita rămasă irevocabilă la data de 8 martie 2007), se suprapune pe o suprafaţă de 2.132 mp cu imobilul expropriat având nr. cadastral Y.

Această suprapunere a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză şi nu a fost criticată de către reclamanţi.

Or, pentru imobilul cu nr. cadastral Y, despăgubirea a fost stabilită prin hotărârea din 2 septembrie 2004, iar dacă autorităţile locale ar fi respectat ordinea iniţială a punerii în posesie a parcelei cu nr. topografic X, reclamanţii ar fi obţinut despăgubiri încă din anul 2004, valoarea unitară fiind cea din hotărârea din 2 septembrie 2004.

Aşadar, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să încaseze numai acel cuantum al despăgubirilor care le-ar fi revenit şi în anul 2004, dacă nu ar fi existat o modificare a amplasamentului terenului lor (modificare ce nu poate fi imputată recurentei).

Nu există temei juridic pentru ca reclamanţii să pretindă, să obţină despăgubirile acordate pentru cu totul alt imobil decât cel cu care se suprapune terenul lor.

Reclamanţii ar fi lost îndreptăţiţi să ceară despăgubiri la nivelul celor stabilite prin hotărârea din 7 ianuarie 2005 numai în ipoteza în care terenul lor, conform punerii în posesie iniţiale (a cărei respectare o solicită chiar reclamanţii), s-ar fi suprapus cu terenul ce face obiectul acestei hotărâri, respectiv terenul având nr. cadastral Y1.

Mai arată recurenta că indicarea numiţilor K.M. şi N.L. în hotărârea din 7 ianuarie 2005 a fost dispusă strict ca urmare a cererii formulate de către aceştia şi ca urmare a existenţei unui litigiu cu privire la care s-a susţinut că vizează imobilul cu nr. cadastral Y1 iar simpla indicare a unor persoane într-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 nu este aptă să recunoască şi, cu atât mai mult, să confere drepturi reale tuturor persoanelor care se pretind îndreptăţite.

Susţine şi că identificarea terenurilor supuse exproprierii s-a făcut în baza planului parcelar pus la dispoziţie de reprezentanţii Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi, pe cale de consecinţă, despăgubirile au fost achitate titularilor identificaţi conform actelor de proprietate şi ordinii punerii în posesie comunicate de autorităţile locale.

La data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor a ţinut cont de situaţia existentă la acel moment.

Ulterior emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii, reclamanţii au obţinut rectificarea titlului de proprietate, amplasamentul greşit datorându-se exclusiv faptului ca autorităţile locale nu au respectat ordinea punerii în posesie a nr. topografic X.

Prin urmare, deşi nu a putut fi reţinută vreo culpă în sarcina sa, instanţa de apel a obligat-o la piaţa unei despăgubiri majorate, determinând prejudicierea nejustificată a bugetului de stat cu suma de 26.341,13 RON.

În susţinerea solicitării subsidiare de casare a hotărârii arată că, în speţă, nu au fost aplicate dispoziţiile art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994, aşa cum prevede expres art. 9 din Legea nr. 198/2004. Majorarea despăgubirii în lipsa unei lucrări de expertiză, întocmite cu respectarea art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994, îi încalcă şi dreptul la apărare, fiind privată de posibilitatea de a demonstra faptul că, în realitate, valoarea de circulaţie a suprafeţei ce le revine intimaţilor-reclamanţi este cea stabilită de instanţa de fond, iar nu cea recalculată în apel.

În măsura admiterii cererii de recurs, solicită a se dispune şi cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul declarat de chemata în garanţie, Comuna A., se apreciază hotărârea ca fiind netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente:

Instanţa de judecată a aplicat în mod greşit legea, respingând sancţiunea decăderii reclamanţilor din dreptul de a ataca hotărârea de stabilire a despăgubirilor potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Consideră că, indiferent de data la care s-a dispus completarea TP al reclamanţilor în ceea ce priveşte nr. topografic X, prin dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 se instituie o normă legală specială, derogatorie de ta dreptul comun, prin care se stabileşte în mod expres termenul în care poate fi atacată o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, dar mai ales momentul din care acest termen începe să curgă, şi anume, data afişării hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Pe de altă parte, consideră că, în mod greşit, instanţa de judecată a considerat că reclamanţii din prezenta cauză sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

Precizează că terenul proprietatea reclamanţilor nu a fost afectat de expropriere. Parcela cu nr. topografic X are o suprafaţa de de 47,3935 ha, Potrivit cererilor formulate de către persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate, s-a întocmit un plan parcelar prin care s-au formal 13 parcele pentru persoanele fizice şi o parcelă pentru comuna A., ce reprezenta proprietatea comunei.

Orice modificare a ordinii între cele 13 parcele nu poate modifica parcela proprietatea comunei A., datorită amplasamentului acestei parcele.

În măsura în care s-ar accepta calitatea de persoane îndreptăţite pentru reclamanţi, ar însemna concomitent respingerea calităţii persoanelor care au beneficiat de aceste despăgubiri până în prezent.

La termenul de judecată din 15 ianuarie 2014, s-au supus discuţiei panilor excepţiile nulităţii şi lipsei de interes în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor.

Asupra excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte reţine că interesul, înţeles ca folos practic pe care partea îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.

În speţă, prin decizia recurată, Curtea de apel a admis numai în parte cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor, pe care le-a raportat la valoarea unui teren similar ca şi caracteristici, însă a înlăturat solicitarea acestora de a stabili în euro cuantumul despăgubirilor şi de a le plăti prin raportare la cursul RON/euro la data plăţii.

Or, cât timp reclamanţii critică, prin motivele de recurs, faptul că nu li s-au acordat despăgubiri în cuantumul şi modalitatea de calcul pretinsă în faţa instanţei de apel, interesul acestora în promovarea căii de atac a recursului, pentru aspectele înlăturate de instanţa de apel, există, întrucât eventuala raportare la cursul RON/euro ar duce la majorarea despăgubirilor acordate în RON.

În schimb, este fondată excepţia de militate a recursului reclamanţilor având obiectul menţionat.

Potrivit art. 302¹ lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct.1-pct. 9 C. proc. civ., iar potrivit art. 306 alin. 1 C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a formula, în dezvoltarea acestuia, critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat Ia motivul de recurs invocat.

Prin urmare, nu orice nemulţumire a părţii, căreia i s-a respins o solicitare, duce fa casarea sau modificarea hotărârii.

În speţa, deşi recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acest caz de nelegalitate.

Astfel, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că, pentru a atrage o asemenea încadrare în drept, recursul trebuie să cuprindă critici prin care sa se argumenteze de ce hotărârea atacată este lipsită de fundament juridic, respectiv de ce anumite dispoziţii legale, care trebuie individualizate, au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

Or, în cererea de recurs dedusă judecăţii nu se regăsesc asemenea critici.

În faza procesuală a apelului, reclamanţii, nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, au solicitat, pe de o parte, ca despăgubirile să se raporteze la oferta pe care expropriatorul le-a facut-o pentru un teren alăturat celui în litigiu, cerere admisă în apel, însă, pe de altă parte, au solicitat şi transformarea cuantumului stabilit iniţial pentru acel teren din RON în euro/mp la cursul din anul 2004, stabilirea despăgubirilor prin raportare la aceeaşi valoare pe mp în moneda europeană pentru lotul în litigiu şi transformarea acestei ultime valori, stabilite în euro, în monedă naţională la data judecăţii, suma pretinsă fiind de 13.813 euro, la cursul actual, un total de 60.577.15 RON.

Instanţa de apel a respins această cerere, ca nejustificată, în condiţiile în care despăgubirile au fost stabilite şi plătite în moneda naţională.

În recurs reclamanţii au criticat respingerea acestei cereri, susţinând că instanţa de apel ar fi încălcat principiul justei despăgubiri prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte reţine că simpla menţionare a acestui text de lege, fără a se arăta în ce ar consta nelegala stabilire a cuantumului şi fără a se indica sediul materiei care ar conţine o astfel de reglementare de calcul a despăgubirilor, nu se circumscrie mcîunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., constituind un element al situaţiei de fapi stabilit ca atare de instanţa de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va constata, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nul recursul declarat de reclamanţi.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate în recursurile declarate de C.N.A.D.N.R. SA şi de chemata în garanţie Comuna A. prin Primar, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima aserţiune din recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA se referă la inadmisibilitatea apelului pe motiv că reclamanţii nu au formulat critici împotriva sentinţei apelate ci cereri noi.

Nu poate fi reţinută o astfel de interpretare a motivelor de apel întrucât se constată că apelanţii au criticat cuantumul despăgubirilor acordate, în contextul în care, încă de la fond, solicitaseră ca aceste despăgubiri să se situeze la nivelul celor acordate pentru terenuri sirnilare şi limitrofe terenului în litigiu.

Prin urmare, acesta nu este un aspect nou dedus judecăţii în apel, pentru a se considera, în baza art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ca apelul este inadmisibil.

În ceea ce priveşte decăderea reclamanţilor din dreptul de a contesta decizia de expropriere, instanţa de recurs reţine că o astfel de critică nu a fost formulată ca motiv de apel, recurenta nepromovând o atare cale de atac, astfel că, fiind formulată omisso medio, nu poate fi analizată în prezentul recurs.

Ceea ce a reţinut instanţa de apel, răspunzând apărării pârâtei din întâmpinare, este faptul că nu poate analiza prescripţia dreptului reclamanţilor de a contesta despăgubirile acordate prin hotărârea din 5 ianuarie 2005, întrucât respectiva hotărâre nu formează obiect al cauzei.

Corect a apreciat instanţa de apel că o astfel de sancţiune nu poate fi aplicată în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat propriu-zis decizia, nefiind beneficiarii direcţi ai despăgubirilor acordate prin decizie, ci au solicitat despăgubiri pentru terenul expropriat din mâinile unui alt deţinător, ce s-a dovedit a nu fi fost adevăratul proprietar.

Prin urmare, dreptul reclamanţilor la despăgubiri nu s-a născut la data emiterii deciziei ci la data recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenului expropriat ca aparţinând patrimoniului lor.

S-a mai criticat de către recurenta pârâtă şi modul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 184/2004 cu raportare la Legea nr. 33/1994, apreciind ca fiind eronată modalitatea prin care instanţele de fond au stabilit cuantumul despăgubirilor.

S-a reţinut în cauză că, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2 septembrie 2004 Primăria Abram a încasat suma totală de 2.017.473.336,48 ROL, destinată despăgubirilor pentru nr. topografic X, rezultând o valoare pe mp de 12,8036 RON, în funcţie de care instanţa de fond a stabilit că suma cuvenită reclamanţilor este de 27.297 RON.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005 reclamanţilor Ii s-a acordat o despăgubire de 342.411,159 RON aferentă unei alte suprafeţe de 1361 mp, din aceeaşi parcelă, cu nr. cadastral Y1, rezultând 25,1587 RON/mp. Raportând acest cuantum Ia suprafaţa în litigiu, de 2132 mp, instanţa de apel a calculat despăgubirea la 53.368,54 RON.

Prin urmare, se constată că reclamanţii au solicitat, iar instanţa de apel a acordat, despăgubiri la nivelul celor stabilite prin ultima hotărâre menţionată, întrucât reprezenta rezultatul evaluării de către expropriator a unui teren similar.

Deşi recurenta a mai susţinut, în legătură cu acest aspect, ca reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra parcelei ce a făcut obiectul hotărârii din 7 ianuarie 2005, pentru a încasa efectiv acele despăgubiri, le-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite, inclusiv prin apărările formulate prin întâmpinarea din recurs. Pe de altă parte, în prezentul litigiu, s-a avut în vedere suma pe care recurenta a oferit-o prin respectiva hotărâre, în urma evaluării terenului din acelaşi lot, ca bază de calcul în acordarea prezentelor despăgubiri.

Înalta Curte nu poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale în stabilirea despăgubirilor, întrucât nu există indicii din care să rezulte faptul că terenul ar fi fost supraevaluat în faza procesuală a apelului, în condiţiile în care cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel s-a raportat la oferta expropriatorului însuşi pentru un teren similar, din aceeaşi parcelă, recurenta pârâtă nefăcând dovada celor susţinute cu privire la împrejurarea că cele două terenuri ar fi avut caracteristici diferite, motiv pentru care s-ar justifica diferenţa de valoare între cele două oferte ale sale,

De asemenea menţiunea instanţei de apel privind stabilirea preţului prin negociere directă nu se referă decât la mecanismul prin care oferta de preţ şi acceptarea ofertei s-au întâlnit, în vederea achiesării la cuantumul despăgubirilor acceptarea ofertei de despăgubiri propusă de expropriator fiind, necontestat, un act unilateral şi exclusiv de voinţă al expropriatului.

Prin urmare, faţă de evaluarea terenului în litigiu prin raportare la preţul oferit de acelaşi expropriator pentru un lot de teren din aceeaşi parcelă, în condiţiile în care reclamanţii au fost de acord cu această ofertă, nu se impunea efectuarea unei expertize conform mecanismului reglementat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care Legea nr. 184/2004 face trimitere, astfel cum a pretins recurenta.

În acest caz, nu se poate interpreta nici că instanţa de apel ar fi dat eficienţă, în cauză, unei alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005, întrucât, ceea ce s-a avut în vedere în apel, a fost împrejurarea că terenurile ce fac obiectul celor două decizii de expropriere, din 7 ianuarie 2005 şi din 2 septembrie 2004, sunt parte din aceeaşi parcelă, au aceeaşi categorie de folosinţă şi aceleaşi caracteristici, faţă de împrejurarea că recurenta nu a probat în ce constă diferenţa de valoare pe mp dintre oferte.

A mai susţinut recurenta că valoarea terenului trebuia stabilită la nivelul anului 2004, respectiv să fie identică cu cea pe care a oferit-o, pentru acelaşi teren, comunei A., neexistând temei juridic pentru plata altui cuantum.

Va fi înlăturată şi această susţinere, întrucât cuantumul despăgubirilor trebuie să fie în măsură să acopere prejudiciul cauzat prin pierderea patrimonială a terenului la valoarea de înlocuire, astfel cum a fost stabilită şi acceptată de reclamanţi pentru terenul cu caracteristici similare, şi nu astfel cum a fost acordată unui terţ ce s-a dovedit a nu fi adevăratul proprietar.

Chiar dacă nu se poate reţine o culpă a expropriatorului care a emis decizia iniţială de expropriere, cu respectarea planului parcelar pus la dispoziţie de comuna A., după stabilirea pe cale judecătorească a adevăratului proprietar, din patrimoniul căruia a fost expropriat terenul, acesta devine parte în raportul juridic de expropriere şi creditor al obligaţiei de despăgubire.

Prin urmare, în mod corect, recurenta a fost obligată la plata despăgubirilor către reclamanţi, iar comuna A. să restituie recurentei despăgubirile încasate. În condiţiile în care cuantumul plătit comunei nu a fost acceptat de către reclamanţi iar cele două obligaţii de plată, izvorâte din raportul juridic principal dedus judecăţii, respectiv din cel de chemare în garanţie sunt distincte, nu subzistă obligaţia ca despăgubirea să fie identică pentru creditorii obligaţiilor, prejudiciul acestora fiind distinct.

Cum instanţa de recurs a constatat că, prin neefectuarea unei expertize în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nici cererea subsidiară de casare şi trimitere spre rejudecare pentru expertiză nu poate fi primită, în lipsa unui argument referitor la o incompletă sau eronată stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel.

În recursul declarat de Comuna Abram, aceasta a susţinut că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai ataca hotărârea din 2 septembrie 2004, dată fiind depăşirea termenului legal. De asemenea, recurenta a contestat dreptul reclamanţilor la plata despăgubirilor pentru parcela despre care afirmă că este proprietatea sa, ca nefiind născut, actual şi personal, pe motiv că reclamanţii nu deţin dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. cadastral Y1, ci asupra unei suprafeţe din nr. cadastral Y.

În ceea ce priveşte prima critică, se constată că aceasta a fost formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptat de chemată în garanţie împotriva sentinţei primei instanţe.

Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac se opune ca partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, să o poată formula pentru prima oară în recurs.

Prin urmare critica nu poate fi analizată în cadrul prezentului recurs, Înalta Curte răspunzând acestui aspect în considerentele hotărârii ce au vizat recursul C.N.A.D.N.R. SA.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietari a reclamanţilor pentru parcela de teren în litigiu, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută prin sentinţa civilă nr. 864 din 26 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Marghita definitivă prin decizia nr. 230/2007 prin care s-a dispus rectificarea Titlului de Proprietate nr. 1666/2002, în sensul revenirii la situaţia din 2002 a amplasamentului suprafeţei din tarlaua X1, parcela X2, cum se dispusese prin hotărârea comisiei judeţene de fond funciar în iulie 2004, în parcela X, expropriată de stat din posesia recurentei.

Prin urmare nu poate fi luată în considerare nici aserţiunea referitoare la dreptul de proprietate pe care recurenta îl pretinde asupra terenului, drept care nu ar fi fost afectat prin modificarea ordinii parcelare, opunându-se puterea de lucru judecat a sentinţei menţionate prin care s-a statuat irevocabil că terenul în litigiu este proprietatea reclamanţilor.

Faţă de aceste considerente, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu corecta interpretare a legii, motiv pentru care nu pot fi reţinute ca incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. SA şi de chemata în garanţie Comuna A. prin Primar ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii K.M., N.E. şi N.L. împotriva deciziei nr. 28/A din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. SA şi de chemata în garanţie Comuna A. prin Primar împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 32/2014. Civil. Expropriere. Acţiune în...		ICCJ. Decizia nr. 248/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 32/2014. Civil. Expropriere. Acţiune în constatare, pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 33/2014. Civil. îmbogatirea fara justa cauza. Recurs