ICCJ. Decizia nr. 32/2014. Civil. Expropriere. Acţiune în constatare, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 32/2014
Dosar nr. 8205/3/2008
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei dedusă judecății, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 8205/3/2008, reclamanţii I.F., I.M. şi I.D. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria sectorului 5 Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea Primăriei sectorului 5 Bucureşti la despăgubiri pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică efectuată fără titlu legal.
La termenul din 10 octombrie 2008, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei sectorului 5 Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată faţă de o persoană fără capacitate de folosinţă; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentant de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, ca nefondată; s-a admis acţiunea reclamanţilor I.F., I.M. şi I.D., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi pârâţii la plata unor despăgubiri în cuantum de 42.068 euro, respectiv 153.254 RON, pentru terenul în suprafaţă de 207,64 m.p., situat în Bucureşti, sector 5, expropriat, din totalul de 1751 m.p., situat la adresa sus-menţionată. A fost omologat raportul de expertiză întocmit de expertul ing. B.I.D., care face parte din prezenta hotărâre şi au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Excepția calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă, ca nefondată, faţă de împrejurarea că, neexistând o declaraţie de expropriere legal făcută de către Guvernul României, şi necunoscându-se dacă exproprierea va fi de interes public sau local, iar lipsirea reclamanţilor de către o porţiune din terenul proprietatea acestora având loc fără titlu legal, potrivit Legii nr. 213/1998, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice trebuie să răspundă pentru bunul preluat fără titlu din patrimoniul reclamanţilor.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, invocată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost respinsă, considerându-se că singura cale legală este acţiunea provocatorie deschisă de către reclamanţi, în condiţiile în care aceştia sunt lipsiţi de o porţiune din terenul proprietatea lor, fără să existe o bază legală.
S-a reţinut că doar instanţa de judecată este în drept să stabilească despăgubirile ce urmează să fie acordate acestora pentru exproprierea de fapt a terenului, făcută fără un titlu legal, în condiţiile în care reclamanţii au făcut demersuri la Municipiul Bucureşti şi Primăria sectorului 5 pentru soluţionarea situaţiei lor.
Pe fond, tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor, potrivit art. 480-art. 481 C. civ. şi Protocolului 1 adițional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 21 din Legea nr. 33/1934, cu trimitere expresă la decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
La termenul de judecată din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţia părţilor nulitatea sentinţei civile nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 545 din 24 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-au admis apelurile declarate de apelantul, pârât Ministerul Finanţelor Publice şi de Municipiul Bucureşti, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată sentinţa civilă apelată şi a fost reţinută cauza spre rejudecare.
În motivarea deciziei, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la nulitatea sentinţei pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind obligativitatea participării procurorului, în cauzele având ca obiect exproprierea, întemeiate pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 33/1994, Curtea a reţinut ca reclamanţii au formulat o cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi a Primăriei sectorului 5 Bucureşti la plata despăgubirilor pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică, efectuată fără titlu.
Cererea iniţială a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi pe dispoziţiile art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prima instanţă trebuia să aibă în vedere, la soluţionarea pe fond a cauzei, dispoziţiile Capitolului IV din Legea nr. 33/1994, care prevede obligativitatea participării procurorului, precum şi normele de procedură privind modalitatea de administrare a expertizei pentru stabilirea valorii despăgubirilor.
Or, prima instanţă, deşi a soluţionat cauza pe fond, nu a respectat dispoziţiile legale privind participarea obligatorie a procurorului.
Astfel, s-au constatat ca fiind întemeiate criticile din cuprinsul motivelor de apel, formulate de către apelantul-intimat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la împrejurarea că, la termenul la care instanţa a constatat cauza în stare de judecată şi a rămas în pronunţare asupra fondului, reprezentantul Ministerului Public nu a fost prezent, aşa cum impuneau reglementările art. 45 alin. (3) C. proc. civ., raportate la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a constatat că lipsa procurorului atrage nulitatea sentinţei pronunţate, în condiţiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 38A din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.F., I.M. şi I.D., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Prin aceeaşi decizie, a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin primar general la plata sumei de 20.179 euro, sumă care va fi plătită în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României, de la data plăţii efective, reprezentând despăgubirea stabilită pentru exproprierea în fapt a suprafeţei de teren de 118,7 m.p., situată în Bucureşti, sector 5.
A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria sectorului 5 Bucureşti, ca fiind formulată faţă de o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, a constatat următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei sectorului 5 Bucureşti, instanţa de apel a admis excepţia invocată, faţă de împrejurarea că, potrivit art. 21 şi art. 77 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ-teritorială, reprezentată prin primar, este persoană juridică şi are capacitate juridică deplină, aceasta fiind şi titulara dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care s-ar dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar, potrivit art. 7 din Legea nr. 33/1934, declaraţia de utilitate publică se face de către Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că măsura lărgirii şi sistematizării str. D.F. a fost luată de către autorităţile administrative publice locale.
Reclamanţii sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 5, cu suprafaţa de 1751 m.p., intabulat în cartea funciară a sectorului 5 Bucureşti.
Conform certificatului de moştenitor din 24 februarie 2005, imobilul în cauza a fost dobândit de reclamanţi, în calitate de moştenitori ai defunctului I.A., comoştenitor al defunctei I.T. Acest imobil cu suprafaţa de 1751 m.p. a fost identificat prin nr. cadastral X; atribuit lotului Y1, în suprafaţa de 1636,01 m.p. şi cotei părţi de 63,257% din lotul Y, drum de acces, căruia i s-a atribuit nr. cadastral X; Y pentru suprafaţa indiviză de 391,76 m.p.
Prin planul urbanistic de detaliu, aprobat prin hotărârea Consiliului Local sector 5 din 15 decembrie 2004, s-a stabilit o lăţime a str. D.F. de 7 m., urmând ca, la viitoarea sistematizare a străzii, limitele proprietăţilor, de o parte şi de alta a străzii, să fie retrase cu 4 m., aşa cum rezultă din adresa din 19 iulie 2006, emisă de către Primăria sectorului 5.
Conform adresei din 14 august 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Inspecţie şi Control General, s-a solicitat reclamantei să respecte condiţiile de executare a locuinţei şi a împrejmuirii stabilite în autorizaţia de construire, emisă de Primăria sectorului 5 şi să retragă aliniamentul gardului cu 3 m. Conform aceleiaşi autorizaţii, Primăria sectorului 5 a precizat că amplasamentul construcţiei P+1 este la 4 m., retras de la noua limită de proprietate a imobilului din str. D.F. (8 m. retragere de la limita existentă la data emiterii autorizaţiei) şi de 4 m. de la limita din partea dreaptă a proprietăţii (de la actuala limită dreapta).
Din documentaţia cadastrală a imobilului, rezultă configuraţia parcelei, amplasamentul, suprafaţa, laturile şi vecinătăţile lotului în cauză, inclusiv a drumului de acces la str. D.F., suprafaţa reconstituită conform titlului de proprietate din 21 noiembrie 1994 şi partajată în două parcele.
Din hotărârea Consiliul Local din 15 decembrie 2004, coroborată cu avizul de urbanism din 3 august 2004, rezultă că s-a hotărât retragerea cu 4 m a limitelor proprietăţilor aflate pe str. D.F., în vederea realizării lărgirii străzii.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de către comisia de experţi, coroborat cu răspunsul la obiecţiuni, a rezultat că s-a produs sistematizarea şi lărgirea str. D.F., astfel încât terenul reclamanţilor în suprafaţă de 118,7 m.p. este ocupat, în prezent, de către trotuarul şi carosabilul străzii.
Astfel, s-a constatat, din probele administrate, că apelanţii-reclamanţi nu mai pot exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 118,7 m.p., deoarece aceasta este ocupată de trotuarul şi carosabilul străzii.
Imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren menţionate reprezintă o expropriere în fapt, care s-a realizat în mod efectiv, în scopul lărgirii str. D.F., ca urmare a hotărârilor adoptate de către autorităţile administrative publice locale.
Având în vedere faptul că suprafaţa de teren menţionată nu mai poate fi folosită în mod efectiv de către apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a constatat că s-a produs o expropriere în fapt.
În conformitate cu art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864 şi cu aplicarea art. 44 şi art. 11 din Constituţie, instanţa de apel a constatat că apelanţii-reclamanţi au dreptul la o despăgubire echitabilă şi dreaptă.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor, ca urmare a exproprierii în fapt a suprafeţei de teren de 118,7 m.p., instanţa de apel a învederat că s-au avut în vedere valorile cuprinse în „Ghidul privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare ale Municipiului Bucureşti”, datorită faptului că nu au fost comunicate acte de tranzacţionare, din care să rezulte valorile de vânzare ale imobilelor de acelaşi fel. În acest sens, au fost depuse la dosar negaţii cu privire la existenţa actelor de tranzacţionare de la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară şi de la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale.
Astfel, având în vedere valoarea de 170 euro/m.p., indicată în răspunsul la obiecţiunea privind evaluarea terenului, instanţa de apel a constatat că valoarea totală a despăgubirii pentru suprafaţa de teren de 118,7 m.p. este în cuantum de 20.179 euro, sumă care va fi plătită în echivalent în RON, la cursul Băncii Naţionale a României, de la data plăţii efective.
La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, au fost avute în vedere onorariul de expert din faţa primei instanţe, 1.000 RON, onorariul de expert de 2.000 RON pentru raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel şi onorariul de avocat de 3.000 RON, care a fost redus la jumătate, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii I.F., I.M. şi I.D. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii I.F., I.M. şi I.D. au criticat reducerea cheltuielilor de judecată pretinse în cauză.
Astfel, s-a invocat că, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, nu au fost reţinute cheltuielile efectuate de reclamanți şi durata procesului, care nu poate fi imputată acestora.
Deşi pe fondul cauzei în apel, s-a solicitat onorariu pentru avocat şi onorariu expert, în mod nejustificat, instanţa a acordat doar onorariu expert. În acelaşi sens, deşi au fost prejudiciaţi cu termenele lungi de soluţionare a dosarului, instanţa a redus cheltuielile de judecată la jumătate.
Recurenții au considerat că, în mod eronat, instanţa de judecată a aplicat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece dosarul de expropriere a avut „destul de multe probleme şi o durată mare”.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General a reiterat excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamanţilor, pentru următoarele motive:
Pentru a-şi justifica legitimarea procesuală activă, este necesar ea reclamanţii să facă dovada faptului că imobilul proprietatea lor a fost supus exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile art. 18-art. 20. Art. 23 alin. (2) din aceeaşi lege stipulează că: instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi dintre cele menţionate la art. 22.
Or, până la acest moment, nu a fost demarată procedura exproprierii, astfel că nu a operat încă o expropriere, prin urmare, nu se poate dispune acordarea despăgubirilor, proporţional cu imobilul ce a fost scos din patrimoniul intimaţilor.
Un alt aspect pe care recurentul-pârât l-a contestat este şi acela privind stabilirea preţului, respectiv despăgubirea pe care a acordat-o instanţa de apel, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu au ofertat reclamanţii cu nicio sumă de bani, deoarece nu au în derulare proiecte în zonă care să necesite acţiuni de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Instanţa de judecată a constatat că terenul reclamanţilor este ocupat în fapt de trotuarul şi carosabilul străzii şi a considerat, în mod greşit, că se află în faţa unei exproprieri de fapt, proprietarul fiind pus în imposibilitate de a-şi folosi bunul şi fără a i se stabili sau acorda o dreaptă sau prealabilă despăgubire.
Însă, pentru a se expropria un teren, trebuie parcursă procedura exproprierii care presupune parcurgerea mai multor etape pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor şi care reprezintă o procedură specială.
Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale constituie un act normativ special, chiar şi faţă de legea cadru privind exproprierea şi se aplică prioritar faţă de prevederile C. civ.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurentul a considerat că instanţa, în mod greşit, a obligat Municipiul Bucureşti la plata acestora, întrucât nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanşa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului reclamanților I.F., I.M. şi I.D.:
Singurul motiv de recurs invocat de acești recurenți s-a raportat la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, de către instanța de apel, astfel încât analiza recursului se va circumscrie exclusiv acestei critici.
În drept, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a pronunțat soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanți, respectiv a onorariului apărătorului ales, reținând că suma de 6.000 RON este rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.
Astfel, raportându-se la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporționalității, în raport cu complexitatea activității depuse de avocat, corelată cu complexitatea cauzei și importanța litigiului pentru reclamanți, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat de partea care a căzut în pretenții.
Tot astfel, durata procesului, invocată de recurenții reclamanți, în susținerea acestui motiv de recurs, nu poate constitui un argument în acordarea onorariului avocațial pretins de parte, în integralitatea sa, ci acest criteriu trebuie corelat cu celelalte criterii legale deja expuse.
În sensul celor arătate este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, și în limita unui cuantum rezonabil.
În ceea ce privește cuantumul până la care au fost reduse aceste cheltuieli, respectiv reducerea onorariului avocațial în cuantum de 6.000 RON la jumătate, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în cauză.
În acest context, trebuie precizat că instanța de apel, prin cenzurarea cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului avocațial, nu a intervenit în raporturile juridice dintre apărătorul ales și clienții săi, cum, în mod nelegal, susțin recurenții în concluziile lor orale, ci a stabilit, în mod corespunzător, în cadrul raportului juridic procesual civil, cuantumul acestor cheltuieli, atribut ce îi revine în virtutea legii.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamanţii I.F., I.M. şi I.D.
Asupra recursului intimatului pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General:
Reclamanții au sesizat instanţele judecătoreşti cu pretenţia de a fi despăgubiți pentru deposedarea, printr-o expropriere de fapt, de suprafaţa de 207,64 m.p., reprezentând o parte din terenul în suprafaţă de 1751 m.p. situat în Bucureşti, str. D.F. sector 5, proprietatea lor, căruia intimatele, autorităţi ale statului, i-au dat o destinaţie de utilitate publică, ca urmare a unor operaţiuni de sistematizare efectuate în zonă (lărgirea str. D.F.), fără respectarea procedurii de expropriere prescrise de dispozițiile Legii nr. 33/1994 şi în absența unei juste şi echitabile despăgubiri.
Cererea a fost încadrată în drept, astfel cum ulterior s-a precizat, pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, prevederile Legii nr. 33/1994 și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Necontestând realitatea susţinerilor reclamanților, în ceea ce priveşte calitatea lor de proprietari ai bunului indicat a fi fost afectat unei utilităţi publice, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat impropriu, în cuprinsul motivelor de recurs, excepția lipsei calității procesuale active a acestora, prin raportare la existența unei proceduri speciale de expropriere, ale cărei etape nu au fost parcurse.
În acest sens, înlăturând corect apărările invocate de acest pârât, prima instanţă şi, consecutiv, curtea de apel a considerat că suntem în ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecințe juridice.
În drept, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor.
Art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.
Art. 480 şi art. 481 C. civ., de asemenea invocate de reclamanți, prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi de a se bucura de un bun, în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o despăgubire justă prealabilă.
Reclamanții din prezenta cauză au susţinut că au suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunului lor, justificat de faptul că autorităţile i-au deposedat nelegal de terenul proprietatea lor, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirii ce li se cuvine.
Or, ingerinţa produsă reclamanților în exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunului lor unei utilităţi publice (sistematizare și lărgire stradă) impune indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită.
Dreptul la indemnizare îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate, dar şi în dispoziţiile convenţionale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Norma evocată presupune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condiţiile prevăzute de lege”.
În acelaşi timp, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile şi previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudenţa sa, că: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară” (Iatridis contra Greciei).
Or, în speţă, se constată că reclamanții au pierdut dispoziţia asupra terenului proprietatea lor, în suprafață de 118,7 m.p., conform expertizei efectuate în cauză, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimat, fiind ocupat de trotuar şi carosabil.
În acelaşi timp, se constată că nu a existat niciun transfer de proprietate amiabil, în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994, deşi, potrivit aceleiaşi probaţiuni, reclamanții au încercat, fără succes, să legalizeze operaţiunea de preluare a bunului lor.
În acest context şi în absenţa unui act formal de expropriere, situaţia reclamanților nu poate fi considerată ca „previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice”. Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din anul 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la îndemâna reclamanților, o indemnizaţie proporțională (a se vedea mutatis mutandis, Burghelea împotriva României).
Din perspectiva acestor considerente, se constată că ingerinţa litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamanților fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât şi de cele convenţionale, încălcare ce impune acordarea unei reparaţii (în una dintre modalităţile pretinse de părți, în condiţiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul proporţionalităţii.
A impune unei persoane private să suporte costul unei utilităţi publice de interes local sau general contravine tuturor prevederilor legale în materia protecţiei oferite dreptului de proprietate.
Chiar dacă, astfel cum însăşi părțile au indicat, preluarea bunului lor se constituie, în raport de datele speţei sus analizate, într-o „expropriere de fapt”, noţiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de părți şi normele convenţionale ce impun exigenţa legalităţii unei asemenea măsuri şi a proporţionalităţii sale, necesită acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.
În acest sens, C.E.D.O. a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007).
Astfel, nu-i poate fi impusă părţii deposedate obligaţia de a urma diverse proceduri (neindicate şi de natură a temporiza realizarea dreptului), în scopul acoperirii prejudiciului determinat de acţiunea statului, prin autorităţile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, îşi găseşte justificarea în normele interne şi convenţionale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.
Privarea de proprietate a reclamanților, în lipsa oricărei despăgubiri ar fi lipsită de proporţionalitate, ce ar putea atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcare ce trebuie evitată de instanțele interne, primele chemate să aplice dispozițiile convenționale.
Astfel, ocuparea terenului reclamanților şi demararea lucrărilor de expropriere, în absența declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esenţiale ale acestui drept, precum posesia şi folosinţa.
Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamanţi şi, în mod, corelativ, imputabilă recurentului-pârât, în calitate de autoritate implicată în procesul de lărgire și sistematizare a str. D.F., sector 5 București, astfel încât acordarea despăgubirilor este pe deplin justificată.
Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, astfel încât aceştia sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în valoarea de circulație a terenului.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuţie, de către recurentul-pârât, şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.
În acest context, în mod legal, au apreciat instanțele de fond că reclamanții au fost plasați în ipoteza unei exproprieri de fapt și că acestora li se cuvin despăgubiri, care nu au fost stabilite în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci în baza unei expertize judiciare, administrată în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părților.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se critică acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme intimatul pârât a pierdut procesul și este în culpă procesuală, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 38A din 8 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii I.F., I.M. şi I.D. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 38A din 8 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 364/2014. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 31/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
