ICCJ. Decizia nr. 248/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 248/2014
Dosar nr. 47636/3/2008*
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 12 decembrie 2008, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, pe C.M.V. şi pe C.N. pentru ca instanţa să constate că imobilul situat în Bucureşti, str. T.R., sector 1 a fost preluat de stat fără un titlu valabil; să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat, mai puţin spaţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi să fie obligaţi pârâţii C. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul pe care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a motivat că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, ca bun abandonat, potrivit unor decizii administrative emise în baza sentinţei civile nr. 505/1964 a Tribunalului Poporului Raionul Griviţa Roşie, însă imobilul a intrat în proprietatea statului cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile la data preluării bunului.
Reclamantul a solicitat compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces şi a invocat dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 374 din 16 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes; a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi a disjuns cererea având ca obiect revendicarea apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, de către pârâţii C., stabilind formarea unui dosar separat.
Prin decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C.O. împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. Instanţa de apel a statuat asupra greşitei aplicări a măsurii disjungerii cauzei şi a impus verificarea titlurilor părţilor în acţiunea în revendicare.
Recursul declarat de intimaţii pârâţi C. împotriva deciziei menţionate a fost respins ca fiind lipsit de interes prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Rejudecând cererea reclamantului C.O., continuată de moştenitorul său C.H., în calitate de reclamant, ca urmare a decesului reclamantului C.O. pe parcursul procesului, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 81 din 18 ianuarie 2013 prin care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, reţinând aplicarea, cu prioritate a Legii speciale nr. 10/2001, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor din proces, instanţa a reţinut că „reclamantul nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative cu privire la nici unul dintre pârâţii în cauză, iar aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă”.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul C.H. iar prin decizia civilă nr. 217 A din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele considerente:
În primul rând, sub aspectul respectării de către instanţa de fond a dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel a constatat că apelantul este cel care ignoră aceste dispoziţii în ceea ce priveşte calificarea acţiunii. Astfel, având în vedere acţiunea formulată de reclamant, instanţa precizează că temeiul legal al acestei acţiuni a fost ambiguu, încă de la început, deoarece reclamantul şi-a întemeiat cererea atât pe dispoziţiile dreptului comun, cât şi pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, iar ambiguitatea se menţine inclusiv în motivele de apel formulate.
Instanţa de apel a reţinut că prin decizia de desfiinţare a primei sentinţe pronunţată în acest dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a precizat în decizia civilă nr. 341/2010 (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) că: „În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, se constată că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ.”.
Rezultă că, prezenta cerere este o acţiune în revendicare, formulată în baza dreptului comun, calificarea menţionată fiind irevocabilă, cu consecinţa inaplicabilităţii dispoziţiilor legale prevăzute de legea specială, deoarece acţiunea nu poate fi soluţionată şi în baza dreptului comun şi în baza dispoziţiilor speciale, de vreme ce procedurile sunt diferite şi nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de drept.
De aceea, premisa esenţială a raţionamentului juridic al instanţei de fond şi al instanţei de apel are în vedere calificarea cererii de chemare în judecată, ca fiind o acţiune în revendicare formulată în baza dreptului comun.
În contextul calificării menţionate, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, iar în procesul de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa de apel precizează că reclamantul nu a prezentat un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, care a trecut în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 505 din 18 februarie 1964 a Tribunalului Popular Raionul Griviţa Roşie, fiind înscris în registrul de transcripţiuni, în favoarea statului, potrivit deciziei nr. 675/1964 a Sfatului Popular al Raionului Griviţa Roşie.
În baza dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aplicabile în speţă, potrivit considerentelor deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 341/2010, instanţa de apel a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, reprezentat de o sentinţă irevocabilă, astfel că, în mod corect a apreciat instanţa de fond că pârâţii C. şi Municipiul Bucureşti sunt cei care deţin în prezent un titlu valabil asupra imobilului, Municipiul Bucureşti în baza sentinţei menţionate, iar pârâţii C. în baza contractului de vânzare-cumpărare, în vreme ce reclamantul invocă un titlu anterior trecerii bunului în proprietatea statului, fără a dovedi existenţa actuală a bunului în litigiu în patrimoniul său, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, în totalitate, astfel că este inutilă discutarea aspectelor privind excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, iar dispoziţiile art. 480 C. civ. permit redobândirea bunului în natură, numai în cazul în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului, în baza unui titlu valabil, actual şi anterior datei sesizării instanţei, deoarece acţiunea în revendicare are un caracter declarativ de drepturi şi nu constitutiv de drepturi.
De aceea, apelul a fost respins, cu consecinţa obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi, în faza apelului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.H., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate şi, în consecinţă, şi a sentinţei civile nr. 81 din 18 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel nu a supus analizei criticile aduse prin motivele de apel, şi nici nu a respectat dezlegarea problemelor de drept deduse judecăţii în ce priveşte lipsa de interes şi constatarea caracterului abuziv al preluării.
Se arată că în conformitate cu dispoziţiile procedurii civile, obligaţia prevăzută de art. 315 C. proc. civ. nu îi incumbă justiţiabilului, ci instanţei de fond şi de apel care judecă cauza.
În aceeaşi idee se mai susţine că instanţa de apel nu supune analizei nici criticile referitoare la respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, fiind ignorate îndrumările instanţelor de control judiciar care au arătat clar că acţiunea în revendicare nu poate fi respinsă ca fiind inadmisibilă, deoarece nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.
O altă critică de nelegalitate, vizează faptul că instanţa de apel conchide că acţiunea reclamantului a fost, pe bună dreptate, respinsă ca neîntemeiată în totalitatea ei, fiind, de aceea, inutilă orice discuţie privind interesul constatării nevalabilităţii titlului de proprietate de vreme ce, în virtutea caracterului declarativ şi nu constitutiv de drepturi al acţiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească existenţa în patrimoniul său a unui drept actual şi anterior sesizării instanţei.
Or, susţine recurentul constatarea preluării fără titlu valabil, nu este lipsită de interes ci dimpotrivă, reclamantul justifică un interes direct, personal şi actual, astfel că dacă ar fi fost constatată preluarea abuzivă, concluzia logică a raţionamentului ce ar fi urmat, era că reclamantul ar fi avut în patrimoniu un drept actual şi anterior sesizării instanţei, ce i-ar fi dat speranţa la un bun în sensul C.E.D.O.
Mai mult decât atât, constatând caracterul abuziv al preluării, atât instanţa de fond cât şi cea de apel nu ar fi putut ignora prezumţia legală prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 invocată de reclamant, cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al reclamantului.
Caracterul abuziv al preluării implică tocmai premisa logică (şi o situaţie de fapt des întâlnită în aceste cazuri) în conformitate cu care fostul proprietar nu mai are la dispoziţie înscrisurile originale cu ajutorul cărora să dovedească existenţa şi întinderea dreptului său de proprietate. Fiind un imobil preluat în perioada comunistă cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, situaţia de a nu avea posibilitatea determinării existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, decât din actele de preluare este o situaţie comună.
Se susţine astfel că a făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului său de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, actul de preluare atestă că imobilul era, în anul 1964, în proprietatea autoarei reclamantului, C.H., şi atestă întinderea drepturilor acesteia, mai ales că nu s-a administrat în dosar nicio probă contrară care să răstoarne această prezumţie legală.
În consecinţă, se susţine că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea legii, motiv pentru care se solicită modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pc. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că prin decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV –a civilă, s-a desfiinţat sentinţa civilă nr. 374 din 16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (decizie ramasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală), însă instanţa a luat această măsură motivat de faptul că în mod greşit s-a dispus disjungerea cererii în revendicare faţă de unii din pârâţi, în condiţiile în care prin acţiunea sa reclamantul invoca existenţa unui bun, atât în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti, cât şi cu pârâţii C.M.V. şi C.N.
Astfel recomandările date pentru instanţă, în rejudecarea cauzei, vizau necesitatea examinării cauzei în raport cu posibila incidenţă a art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se că în mod greşit au fost admise excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii acţiunii.
Ca atare în rejudecare, ţinând seama de recomandările înserate în decizia sus evocată, instanţa a procedat la examinarea cauzei prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de ignorarea statuărilor din decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV –a civilă.
Astfel, este de reţinut că, prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 (irevocabilă) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, acţiunea reclamantului a fost calificată ca acţiune în revendicare, cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului art. 6 parag. 1 din Convenţie. Această acţiune în revendicare a fost înaintată de reclamant la 12 decembrie 2008.
Ca atare,este de reţinut că natura şi caracterul acţiunii reclamantului au fost definite prin decizia sus evocată, situaţie în care instanţa, în rejudecare, s-a conformat acestor statuări.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun se impunea într-adevăr examinarea cauzei atât prin prisma art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie, sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-au conturat câteva principii.
Astfel,dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv.
Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui „bun actual sau a unei speranţe legitime.”
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
În speţă, reclamantul nu a făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ,prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că aceştia nu au un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că erau întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.”
Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/2.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant,” dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că, în considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a reţinut şi faptul că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare,nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care, contrar celor susţinute de recurent, nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa C.E.D.O.), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În ce priveşte analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat deja.
În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantului, se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispoziţiilor acestei legi, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care, reclamantul nu justifică existenţa unui „bun actual” sau cel puţin a unei „speranţe legitime” în patrimoniul său, acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs ce vizează ignorarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, este de reţinut că faţă de obiectul dedus judecăţii, ce vizează o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Ca atare, instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reţinând în mod corect că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată nu poate fi soluţionată şi în baza dreptului comun şi în baza dispoziţiilor speciale, din moment ce procedurile sunt diferite şi nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de drept.
Din perspectiva celor expuse şi faţă de inexistenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.
Astfel, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul reclamant să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.H. împotriva deciziei nr. 217 A din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la 500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.N. şi C.M.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 31/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 249/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
