ICCJ. Decizia nr. 3160/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3160/2014
Dosar nr. 25343/3/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2254 din 14 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 25343/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul M.A.B. în contradictoriu cu pârâţii O.S.I.M. şi SC S.P.I.E.C. SRL, totodată, a fost admisă în parte cererea reconvenţională, în sensul că s-a respins cererea de anulare a mărcii „A.” şi s-a dispus decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca A., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că la data de 3 decembrie 1990 A.F.A., autorizată conform Decretului Lege nr. 54/1990, a formulat cerere de înregistrare a mărcii „A.”, primind număr de depozit din 03 decembrie 1990, iar prin decizia din 10 iunie 1993, O.S.I.M. a dispus înregistrarea mărcii „A.” pentru clasele 16, 41 şi 42, în baza acesteia fiind emis certificat de înregistrare marcă din 03 decembrie 1990. Ulterior, prin Decizia nr. 1018265 din 07 iulie 2003, O.S.I.M. a admis cererea de reînnoire a mărcii pentru clasele 16, 35 şi 39, fiind emis certificatul de înregistrare din 03 decembrie 2000.
În baza contractului de cesiune înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, S.M.Ş. a transmis reclamantului A.B.M. marca „A.”, identificată conform certificatului de înregistrare marcă din 03 decembrie 1990 şi reînnoită la 03 decembrie 2000. Cesiunea a fost publicată în B.O.P.I. - Secţiunea Mărci din 2003.
Prin Decizia nr. 1001473 din 14 ianuarie 2011, O.S.I.M. a admis cererea formulată de reclamant de reînnoire a mărcii menţionate.
În ceea ce priveşte marca pârâtei, Tribunalul a constatat că la 28 ianuarie 2000, pârâta a formulat cerere de înregistrare a mărcii verbale combinate „F.A.”, primind număr de depozit M.
Prin decizia din 6 decembrie 2000, O.S.I.M. a admis cererea şi a dispus înregistrarea mărcii „F.A.” pentru produsele şi serviciile din clasele 16, 35, 41 şi 42, în baza acesteia fiind emis certificatul de înregistrare din 28 ianuarie 2000.
Prin cererea formulată la 29 martie 2010 pârâta a solicitat reînnoirea mărcii, admisă prin Decizia 1022201 din 08 iunie 2010, prin care marca a fost reînnoită pe o perioadă de 10 ani.
În calitate de titular al mărcii „A.”, reclamantul a formulat cererea principală de anulare a mărcii „F.A.”, deţinută de pârâtă, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocând solicitarea cu rea-credinţă a înregistrării mărcii.
Reclamantul a invocat ca motiv de rea-credinţă faptul că pârâta formulase anterior cerere de înregistrare a mărcii „F.A.”, din 06 iulie 1992, care a fost respinsă de către O.S.I.M. din cauza similitudinii acesteia cu marca „A.”, datorită claselor de produse identice.
Reclamantul a mai arătat că O.S.I.M. a refuzat să explice de ce a respins prima cerere şi a admis-o pe a doua, rezultând că, într-un fel sau altul, pârâta reclamantă a influenţat obţinerea certificatului de înregistrare al mărcii menţionate, marcă de natură a crea confuzie în rândul populaţiei, având în vedere clasele de produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca „A.” În acest sens a depus extras din registrul on-line al mărcilor.
Tribunalul a apreciat că simplul fapt al refuzului iniţial la înregistrare al unei mărci, urmat de admiterea unei cereri de înregistrare ulterioare, nu poate fi socotit un motiv de rea-credinţă la înregistrarea mărcii.
Reaua-credinţă presupune o atitudine subiectivă prin care fie se urmăreşte deturnarea mărcii de la finalitatea recunoscută de lege, aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului care înregistrează marca de produsele sau serviciile altor concurenţi de pe piaţă, fie fraudarea intereselor legitime ale comercianţilor concurenţi. Marca este astfel înregistrată fie în scopul blocării accesului produselor sau serviciilor concurenţiale pe piaţă, fie în scopul forţării obţinerii unor avantaje din cesiune, fie în scopul încălcării bunului renume al mărcii prin asocierea cu produse sau servicii desconsiderate ori necorespunzătoare calitativ.
Niciunul dintre aceste scopuri nu poate fi reţinut în privinţa pârâtei reclamante, în condiţiile în care pârâta reclamantă a înregistrat marca şi a şi folosit-o în scopul pentru a fi înregistrată, procedând la tipărirea şi difuzarea revistei „F.A.”, una dintre cele mai cunoscute şi bine reputate reviste de gen.
Faptul că intimatul O.S.I.M. nu a fost în măsură să depună avizul de refuz provizoriu emis cu privire la depozitul reglementat al mărcii „F.A.” din 06 iulie 1992, nu conduce la concluzia relei-credinţe la înregistrarea mărcii, intimatul justificând faptul că înscrisul nu poate fi prezentat întrucât cererea de înregistrare fiind respinsă, dosarul nu a fost arhivat.
În ceea ce priveşte analiza făcută de reclamant prin notele scrise depuse la 09 noiembrie 2011, după reţinerea cauzei în pronunţare, cu privire la similaritatea celor două mărci şi a produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate, Tribunalul o apreciază ca fiind nerelevantă în condiţiile în care motivul de nulitate cu care a fost sesizat este cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), privind înregistrarea mărcii cu rea credinţă, reclamantul nefăcând o altă precizare a obiectului acţiunii şi a temeiului de drept.
În consecinţă, Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, Tribunalul a constatat ca fiind nefondat capătul de cerere vizând anularea mărcii „A.” aparţinând reclamantului, întemeiată, de asemenea, pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Întrucât motivele de nulitate se examinează în raport de momentul înregistrării mărcii, dat fiind că nulitatea reprezintă acea sancţiune civilă care lipseşte de efecte un act juridic civil încheiat sau emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale, s-a apreciat că nu se poate reţine că prin înregistrarea acesteia nu s-a urmărit un scop legitim, faţă de momentul înregistrării mărcii, 3 decembrie 1990 sau de momentul primei reînnoiri, 7 iulie 2000, când pârâta reclamantă însăşi nu avea un drept de proprietate protejat.
Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a dobândit marca prin cesiune conform contractului înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, iar cererea de reînnoire a mărcii formulată de reclamant şi admisă prin Decizia nr. 1001473 din 14 ianuarie 2011 de O.S.I.M. are ca scop protejarea dreptului său asupra mărcii, prin utilizarea dispoziţiilor legale în acest sens.
Motivele invocate de către pârâta reclamantă, ulterioare înregistrării mărcii, vizează mai degrabă cauza contractului de cesiune, fără însă ca acest motiv de nulitate să se poată extinde asupra înregistrării mărcii.
Împrejurarea că reclamantul a solicitat pârâtei-reclamante suma de 5 milioane euro pentru cesiunea mărcii „A.”, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 17 iunie 2010 de B.E.J., A. şi C., nu conduce la concluzia că marca a fost înregistrată sau reînnoită în scop de blocaj sau în scop de profit nejustificat prin cesiune, întrucât efectele eventualei cauze nelegitime a contractului de cesiune nu se extind asupra înregistrării mărcii.
S-a apreciat, însă, ca fiind fondat capătul de cerere având ca obiect decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca „A.”, întemeiată pe dispoziţiile art. 46 alin. lit. a) şi c) din Legea nr. 84/1998.
S-a reţinut că reclamanta justifică interesul în formularea cererii în calitate de titulară a mărcii „F.A.”, iar interesul său de a obţine încetarea protecţiei unei mărci faţă de care s-ar putea invoca un anumit grad de similaritate dat de elementul verbal „A.”, este unul imediat, direct şi legitim protejat.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. c) din lege, Tribunalul l-a constatat dovedit prin sentinţa comercială nr. 5765 din 5 mai 2004, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care a fost obligată pârâta F.C.N.C.I.Ş.R. „J.N.A.B.” să înceteze orice activităţi de publicare şi editare a publicaţiilor „F.A.” şi „B.A.” în forma în care au apărut pe piaţă, motivat de faptul că acestea creează confuzie şi induc în eroare cititorii Revistei „F.A.”, intrând în conflict evident cu marca deţinută de SC S.P.I.E.C. SRL, prin imitaţie.
Ulterior pronunţării acestei sentinţe, reclamantul pârât nu a mai făcut dovada folosirii mărcii sale, deşi potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 „dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă”. Reclamantul nu a administrat probe pentru a dovedi folosirea efectivă a mărcii pe teritoriul României în sensul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Prin Decizia nr. 93 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.A.B. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, criticile cu privire la înregistrarea mărcii pârâtei sub aspectul bunei/relei credinţe a acesteia, care formează obiectul cererii principale.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la nepronunţarea primei instanţe asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv situaţia comparativă a mărcilor opuse cauzei, expusă de reclamant în concluziile scrise, dar şi înscrisurile care au constituit cererea de bază a înregistrării mărcii pârâtei, din care rezultă că s-au extins la înregistrare, clasele de produse şi servicii ale înregistrării de marcă depusă iniţial de pârâtă, instanţa de apel a observat că, prin aceste susţineri, fără a fi existat o precizare de acţiune, reclamantul tinde la extinderea învestirii instanţei, contrar principiului disponibilităţii procesului civil şi limitelor impuse de art. 294 C. proc. civ. (care arată că în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi).
Instanţa de fond şi-a limitat analiza la ceea ce s-a susţinut prin cererea iniţială, respectiv constatarea relei-credinţe a pârâtei la înregistrare, delimitându-se expres prin considerente, de susţinerile noi pe care reclamantul a înţeles să le producă prin concluziile scrise din 9 noiembrie 2011, după reţinerea cauzei în pronunţare, cu privire la similaritatea celor două mărci şi a produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate.
Analiza similarităţii este specifică ipotezei de anulare a mărcii, în cazul invocării anteriorităţii altei înregistrări, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ceea ce nu corespunde învestirii instanţei, fiind un caz diferit de cel al speţei.
În mod similar a procedat reclamantul în apel, când a căutat să releve instanţei de control cauze noi ale anulării pentru rea-credinţă, atunci când a făcut trimitere la extinderea ce s-a produs la înregistrarea mărcii pârâtei, în privinţa claselor de produse şi servicii. Această susţinere nu a făcut obiectul judecăţii fondului, prin urmare nici nu poate fi supusă controlului de legalitate şi temeinicie al instanţei de apel, pentru că în caz contrar s-ar produce încălcarea regulii „tantum devolutum quantum judicatum”, care semnifică faptul că în calea de atac nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanţă.
Acelaşi raţionament este aplicabil susţinerilor apelantului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 84/1998 la reînnoirea înregistrării mărcii pârâtei „F.A.”, dar şi cererii din preambulul apelului prin care se solicită retragerea de pe piaţă a publicaţiilor ce poartă marca „F.A.”
În ceea ce priveşte fondul dezbaterii înregistrării mărcii pârâtei, s-a constatat că reclamantul nu exprimă o critică concretă în legătură cu analiza efectuată amplu de instanţa de fond. Sunt reluate susţinerile cererii de chemare în judecată, în sensul că, deşi avea cunoştinţă de existenţa mărcii anterioare a reclamantului, pârâta a reluat procedura de înregistrare.
Curtea a observat că instanţa de fond a analizat reaua-credinţă prin raportare la datele concrete ale speţei, în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale (astfel cum este definiţia conturată în practica judiciară), fiind corect evidenţiate şi fără omisiuni, elementele care au determinat soluţia.
În al doilea rând, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate susţinerile apelantului-reclamant în ceea ce priveşte cererea de decădere din drepturile conferite de marca „A.”, care formează obiectul cererii reconvenţionale.
Apelantul a arătat că nefolosinţa care i-a fost imputată se justifică prin constrângerea ce i-a fost impusă din respectarea unei hotărâri judecătoreşti.
Instanţa de apel a constatat că sentinţa comercială nr. 5765 din 05 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la care se face referire, a interzis pârâtei F.C.N.C.I.Ş.R. „J.N.A.B.” să înceteze orice activităţi de publicare şi editare a publicaţiilor „F.A.” şi „B.A.”, în forma în care au apărut pe piaţă, datorită riscului de confuzie şi inducere în eroare a cititorilor Revistei „F.A.”, intrând în conflict evident cu marca deţinută de pârâtă.
Prin urmare, s-a interzis tipărirea unor publicaţii care imitau formatul revistei pârâtei, deci nu folosirea mărcii „A.” aparţinând reclamantului, pentru care era necesară o soluţionare separată. Modalitatea de interpretare a valorificării dreptului aparţine acestuia, însă în prezenta cauză nu îşi poate invoca propria culpă în înţelegerea interdicţiei hotărârii judecătoreşti menţionate.
Nefiind făcută o altă dovadă a folosirii mărcii într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, astfel cum enunţă art. 46 din Legea nr. 84/1998, sancţiunea de decădere aplicată de prima instanţă apare ca întemeiată.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.A.B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii principale prin neluarea în considerare a extinderii capetelor de cerere formulate în acţiunea introductivă prin evidenţierea unor clase de produse/servicii identice, în condiţiile în care acea extindere la care face referire sunt apărări de fond, esenţa constând în faptul că s-a efectuat cu rea-credinţă cererea de înregistrare a mărcii la O.S.I.M. de către SC S.P.I.E.C. SRL.
- Sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, deoarece, la momentul înregistrării mărcii „F.A.” în anul 2000, intimata - pârâtă a cunoscut faptul existenţei mărcii „A.” aparţinând reclamantului, deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.”
- În mod greşit, instanţa de apel a menţinut dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii în decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca „A.”
SC S.P.I.E.C. SRL, încă din anul 1992, a editat revista „F.A.” şi prin difuzarea pe piaţă, a determinat excluderea, în timp, dar sigur, a mărcii „A.” aparţinând reclamantului.
Difuzarea pe piaţă a revistei „F.A.” s-a efectuat cu încălcarea Legii nr. 84/1998 şi prin confuzia creată între cele două mărci prin similitudinea acestora, în sensul că pe piaţă s-a vândut marca „F.A.” în detrimentul mărcii „A”. În aceste condiţii, s-a ajuns la situaţia în care revista „A.” nu a mai putut fi difuzată pe piaţă.
Dovada faptului că reclamantul a dorit continuarea activităţii pe care a preluat-o şi a promovat-o rezultă din faptul că a încercat înregistrarea la O.S.I.M. a mărcii „B.A.” şi „F.A.”, ambele fiind respinse de către O.S.I.M., situaţie ce nu i-a permis difuzarea acestor produse pe piaţă, deoarece ar fi fost nelegală, la fel cum a fost difuzarea de către SC S.P.I.E.C. SRL a revistei „F.A.” începând cu anul 1992 până în anul 2000, când a obţinut înregistrarea mărcii „F.A.”
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat, în primul rând, aprecierea instanţei de apel în sensul că, prin susţinerile referitoare la evidenţierea, în cuprinsul deciziei de înregistrare a mărcii pârâtei, a unor clase de produse/servicii care nu au figurat în cererea de înregistrare a mărcii, reclamantul tinde la extinderea învestirii instanţei, ceea ce contravine principiului disponibilităţii în procesul civil, cât timp nu s-a făcut o precizare a cererii iniţiale, cât şi limitelor impuse prin art. 294 C. proc. civ.
Criticile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece susţinerile în discuţie nu pot fi calificate, astfel cum susţine recurentul, drept „apărări de fond” în cadrul cererii în anularea înregistrării mărcii pârâtei, înregistrare pretins solicitată cu rea - credinţă.
Eventuala adăugare, în cursul procedurii de examinare a cererii de înregistrare a unei mărci, a unor clase de servicii şi/sau a unor servicii din aceeaşi clasă, pentru care se solicită înregistrarea, ce nu au figurat în cererea iniţială, echivalează cu modificarea cererii de înregistrare.
Susţinând că „nu se poate admite că, în cuprinsul examinării, o cerere de marcă se modifică în plus cu privire la servicii şi clase”, reclamantul pune în discuţie legalitatea unei astfel de modificări, în raport de dispoziţiile ce reglementează procedura de examinare a cererii de înregistrare.
Acest aspect ar putea fi analizat de către instanţa de judecată doar prin învestirea expresă cu o cerere de anulare a înregistrării pentru eventuala încălcare a acelor prevederi legale (caz în care ar fi fost necesar a se discuta, în prealabil, dacă este admisibilă formularea unei asemenea sesizări directe a instanţei sau dacă pretinsa nelegalitate putea fi invocată doar în cadrul procedurii administrative, în forma reglementată la data cererii de înregistrare).
Or, obiectul cererii principale îl constituie, într-adevăr, anularea mărcii „F.A.” înregistrate pe numele pârâtei SC S.P.I.E.C. SRL, cu protecţie începând cu data de 28 ianuarie 2000, însă nu pentru motivul eventualei încălcări a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 referitoare la examinarea cererii de înregistrare a mărcii în procedura administrativă - în sensul că legea nu ar permite modificarea cererii -, ci pentru solicitarea cu rea-credinţă a înregistrării mărcii, faţă de preexistenţa mărcii similare a reclamantului, invocându-se dispoziţiile art. 47 (fost 48) alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
În absenţa formulării în prezenta cauză a unei cereri de anulare a înregistrării mărcii pentru eventuala încălcare a legii în ceea ce priveşte însăşi procedura de înregistrare a mărcii, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu pot fi primite susţinerile referitoare la extinderea claselor de servicii în cursul examinării cererii de înregistrare, deoarece s-ar depăşi limitele învestirii instanţei, fixate prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că reclamantul nu a intenţionat învestirea instanţei cu o nouă cerere, care să fi impus precizarea sau modificarea cererii de chemare în judecată iniţiale, ci doar formularea unor „apărări de fond” în cadrul cererii deduse judecăţii, se constată că susţinerile reclamantului tot nu ar fi putut fi luate în considerare în analiza cererii în anularea înregistrării cu rea - credinţă a mărcii.
Reclamantul poate formula, în cursul procesului, apărări de fond în combaterea cererilor sau apărărilor părţii adverse, însă adăugirea unor susţineri sau chiar pretenţii noi faţă de cele din cererea de chemare în judecată nu intră în această categorie de mijloace procesuale, deoarece echivalează cu precizarea sau modificarea cererii de chemare în judecată, pentru care este necesară respectarea termenelor procedurale prescrise de legiuitor pentru formularea lor, atunci când sunt instituite prin lege asemenea limite temporale.
Reclamantului îi revine obligaţia de a indica prin chiar cererea de chemare în judecată motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ., iar aceste elemente ale cererii introductive de instanţă interesează însăşi cauza cererii, a cărei modificare, inclusiv prin completarea motivelor de fapt, presupune însăşi modificarea cererii de chemare în judecată, ce poate fi realizată doar în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
Aşadar, chiar dacă s-ar admite că reclamantul a urmărit adăugarea unor motive noi pentru anularea înregistrării efectuate cu rea - credinţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu putea proceda la examinarea în fond a acestora, în absenţa învestirii instanţei cu respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la formularea şi modificarea cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, eventuala cercetare a acestora direct în apel ar echivala cu depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel, impuse de art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora în calea ordinară de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturat motivul de recurs pe acest aspect.
Cât priveşte susţinerile referitoare la întrunirea cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, se observă că recurentul nu formulează în concret vreo critică la adresa considerentelor deciziei de apel, ci reia motivele de fapt expuse chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, anume cunoaşterea de către intimata - pârâtă, la momentul înregistrării mărcii „F.A.”, a existenţei mărcii „A.” aparţinând reclamantului, deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.”
De altfel, nici în apel nu s-au formulat critici pe fondul cererii principale, reluându-se aceleaşi susţineri din cererea de chemare în judecată, astfel cum se arată în decizia recurată.
Or, susţinerile recurentului prin care se reiterează motivele de fapt ale cererii introductive nu reprezintă critici de nelegalitate faţă de decizia pronunţată în apel, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi analizate ca atare, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.
În ceea ce priveşte legalitatea deciziei recurate din perspectiva cererii în decăderea reclamantului din drepturile asupra mărcii „A., pretenţie formulată de către pârâtă prin cererea reconvenţională, se constată, de asemenea, că motivul de recurs pe acest aspect este nefondat.
În conformitate cu art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă operează dacă „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.
P otrivit art. 46 alin. (2) lit. b) din Lege, este asimilată folosirii efective a mărcii „ imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanţe independente de voinţa titularului, cum ar fi restricţiile la import sau ca urmare a altor dispoziţii ale autorităţilor publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată”.
Nu orice dispoziţie a unei autorităţi publice vizând asemenea produse sau servicii reprezintă o cauză de imposibilitate a folosirii mărcii, independent de voinţa titularului.
Pentru a produce efectul preconizat de legiuitor, anume asimilarea cu o folosire efectivă a mărcii, este necesar ca dispoziţia să conţină o restricţie sau o interdicţie a utilizării produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată ori o parte a acestora (în cel din urmă caz, titularul va trebui să demonstreze separat folosirea efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile ce nu au fost vizate de dispoziţia autorităţii publice), dar adoptată în aşa fel încât să nu permită titularului posibilitatea utilizării ori un drept de opţiune în privinţa modului sau a mijloacelor de utilizare a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.
În cauză, r ecurentul susţine, în esenţă, că a fost în imposibilitate de a-şi folosi marca din cauza pârâtei, care a editat şi difuzat, în mod nelegal, revista „F.A.”, determinând excluderea treptată de pe piaţă a mărcii sale „A.”, reclamantul fiind împiedicat şi să înregistreze mărci noi, pentru continuarea activităţii publicistice pe care a preluat-o şi a promovat-o.
Acest motiv de recurs conţine o reiterare generică a susţinerilor formulate în cursul procesului şi care au fost deja analizate de către instanţa de apel, context în care se constată că, în mod corect, instanţa de apel a considerat că reclamantul nu a fost împiedicat să folosească marca din cauze independente de voinţa sa, iar, prin aceste susţineri, reclamantul îşi invocă propria culpă pentru nefolosirea mărcii.
Astfel, instanţa de apel a constatat, faţă de susţinerile reclamantului referitoare la sentinţa comercială nr. 5765 din 5 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială (la care s-a făcut, indirect, referire şi în cererea de recurs), că prin acea hotărâre judecătorească nu a fost interzisă însăşi folosirea mărcii „A.”, ci doar editarea şi difuzarea publicaţiilor „F.A.” şi „B.A.”, în forma în care au apărut pe piaţă, respectiv în forma susceptibilă de inducere în eroare a cititorilor Revistei „F.A.”, editată de pârâtă, deoarece copia formatul acelei reviste.
Respectiva interdicţie judecătorească nu are legătură cu marca reclamantului şi nici măcar cu cea a pârâtei, ci are drept finalitate respectarea regulilor şi a practicilor concurenţiale oneste pe o anumită piaţă de produse şi servicii, anume aceea a publicaţiilor periodice.
Aşadar, interdicţia nu opera dacă reclamantul ar fi desfăşurat în viitor activitatea publicistică în limitele concurenţei loiale, or, reclamantul nu a probat desfăşurarea vreunei asemenea activităţi înlăuntrul termenului de decădere, după cum nu s-a dovedit nici că reclamantul a încercat editarea publicaţiilor într-o altă formă decât cea care imita formatul revistei pârâtei, dar a fost împiedicat, invocându-se hotărârea judecătorească menţionată.
Drept urmare, sunt nefondate susţinerile reclamantului în sensul că nu a putut folosi marca din cauza dispoziţiilor din hotărârea judecătorească menţionată.
Pe de altă parte, nici respingerea de către O.S.I.M. a cererii reclamantului de înregistrare a două mărci noi, pe lângă faptul că este invocată abia în prezentul recurs, aşadar omisso medio, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 46 alin. (2) lit. b) din Lege şi nu constituie o cauză justificată de nefolosire a mărcii, cât timp eventuala admitere la înregistrare a unei alte mărci, chiar similară cu marca vizată de cererea de decădere, nu ar reprezenta un act de folosire a acesteia din urmă, ci ar da naştere unor drepturi distincte asupra unui semn de sine - stătător.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC S.P.I.E.C. SRL, se reţine că, la termenul de judecată din 31 octombrie 2014, a fost depusă factura din 4 august 2014 (fila 36 dosar recurs), privind furnizarea de către SC N.W.P.C. SRL „de servicii juridice conform contractului” în favoarea intimatei - pârâte, în Dosarul nr. 25343/3/2011 al Înaltei Curţi, în cuantum de 5.498,16 lei (T.V.A. inclus).
În cursul judecării prezentului recurs, reprezentarea intereselor intimatei - pârâte a fost asigurată prin consilier juridic I.P., conform împuternicirii aflate la fila 20, fără a se face dovada reprezentării efective prin intermediul societăţii pretins prestatoare, fie prin depunerea la dosar a mandatului acordat în acest sens ori cel puţin a contractului menţionat în factură (care nu a fost individualizat prin număr şi dată de întocmire), fie prin probarea vreunei legături între consilierul juridic şi societatea prestatoare indicată în factură.
În aceste condiţii, nu s-a dovedit efectuarea de cheltuieli de judecată în recurs, motiv pentru care, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cererea intimatei - pârâte de acordare a acestora urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.B. împotriva Deciziei nr. 93/A din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC S.P.I.E.C. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3139/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 3161/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
