ICCJ. Decizia nr. 3165/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3165/2014

Dosar nr. 18766/3/2012**

Şedinţa publică din 14 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1810 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.F. S.P.A., în contradictoriu cu pârâta M.B. şi cu A.N.V. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze de îndată pe teritoriul României folosirea neautorizată a unor semne identice sau similare cu mărcile figurative din 19 noiembrie 1976, din 20 august 2004, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 14 noiembrie 1984, din 26 martie 2009, din 2 mai 1970, din 30 septembrie 1983, sub sancţiunea amenzii civile în cuantum de 500 euro (echivalent lei la cursul B.N.R. din data plăţii)/zi de întârziere, în favoarea statului; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 8610 lei (despăgubiri pentru prejudiciul material) şi 3.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plăţii, despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 91 din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile declarate de către reclamanta S.F. S.P.A. şi pârâta M.B., a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare, reţinând că dispozitivul hotărârii apelate nu are legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi nici cu considerentele hotărârii, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 1902 din 30 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S.F. S.P.A., în prealabil, respingându-se ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Analizând cu prioritate excepţia cu acest obiect, tribunalul a constatat că produsele expediate din China către pârâta din cauză şi reţinute de către organele vamale - în considerarea cărora s-a formulat prezenta acţiune în baza Legii nr. 344/2005 - poartă mărci identice/similare cu mărcile reclamantei, astfel încât pârâta este persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Împrejurarea că, în speţă, este sau nu vorba de import nu are relevanţă cu privire la calitatea procesuală pasivă, fiind o chestiune care ţine de fondul cererii şi care va fi examinată ca atare.

În consecinţă, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Pe fondul cererii reclamantei, tribunalul a constatat că, în cauză, este vorba de un singur produs care poartă semnul identic cu marca reclamantei S.F. Este de necontestat că reclamanta este titulara mai multor mărci înregistrate la nivel internaţional şi comunitar şi se bucură de protecţia acordată de lege, dar în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire. Astfel, reclamanta a solicitat să se constate că produsul care a fost reţinut de la pârâtă este contrafăcut şi să se interzică pârâtei importul şi comercializarea produselor purtând semne care aduc atingere drepturilor reclamantei.

Reclamanta a făcut dovada că este titularul drepturilor exclusive de proprietate intelectuală cu privire la mărcile sale înregistrate internaţional şi comunitar, conform dispoziţiilor art. 36 din legea mărcilor şi indicaţiilor geografice, dar nu a probat că pârâta din cauză a dorit să efectueze importul produsului menţionat în adresa A.N.V. (1 geantă) şi că introducerea în România avea ca scop comercializarea acestor produse. Tribunalul a constatat că reclamanta avea obligaţia să facă dovada că pârâta intenţiona să importe în scopul comercializării, iar nu pârâta din cauză era obligată să probeze că nu a importat în sensul legii şi nu are intenţia să comercializeze, aşa cum a susţinut reclamanta.

Faţă de cele de mai sus, nu rezultă că fapta pârâtei este o faptă ilicită, fiind corecte susţinerile pârâtei în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 344/2005, care stabilesc că aceasta nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, la fel ca şi dispoziţiile art. 29 din Regulamentul C.E.E. nr. 918/83 al Consiliului privind scutirea de import a mărfurilor adresate dintr-o ţară terţă de către o persoană particulară altei persoane particulare aflate pe teritoriul vamal al Comunităţii, atâta timp cât este vorba de importuri fără caracter comercial (importuri care se referă la transporturi care prezintă caractere ocazional şi conţin exclusiv mărfuri rezervate uzului personal sau familial al destinatarilor, iar natura sau cantitatea acestor mărfuri nu prezintă nici o intenţie de ordin comercial, fiind adresate destinatarului fără nici o plată).

A.N.V., D.R.A.O.V. Bucureşti a procedat la predarea bunurilor către pârâtă, cu excepţia unei genţi care poartă inscripţia S.F.

În consecinţă, nu s-a făcut dovada desfăşurării unei activităţi comerciale de către pârâtă şi nici a faptului că aceasta a efectuat un import, deci nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, aşa încât cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 223 din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.F. S.P.A.

În motivarea deciziei, s-a constatat ca fiind întemeiată susţinerea potrivit căreia caracterul comercial al unei operaţiuni trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operaţiuni, însă acesta nu este singurul criteriu care poate determina natura sa comercială sau necomercială.

În prezenta cauză, operaţiunea a avut ca obiect 35 de produse, din care 3 perechi de pantofi P., 1 geantă S.F. şi 1 geantă D.G., 5 perechi pantofi L., 1 pereche pantofi E., 3 perechi de pantofi Y.S.L., 1 pereche pantofi T., 1 pereche pantofi C., 2 perechi sandale S.M., 1 geantă C., 14 tricouri A. şi 2 perechi pantaloni A., autorităţile vamale reţinând doar geanta inscripţionată S.F.

Or, un număr de 35 de produse nu poate fi considerat că dă caracter comercial operaţiunii din prezenta cauză, având în vedere că produsele sunt diferite astfel că face credibilă susţinerea pârâtei în sensul că acestea sunt destinate uzului personal şi al familiei, precum şi oferirii unor cadouri.

Este evident că, în măsura în care cele 35 produse sau chiar mai puţine ar fi fost identice, nu ar fi putut fi reţinută destinaţia uzului personal al acestora, nefiind credibil că o persoană şi-ar cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genţi identice.

Prin urmare, caracterul comercial sau necomercial al operaţiunii este determinat de un cumul de criterii: numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operaţiunilor realizate de aceeaşi persoană într-un interval de timp, precum şi alţi factori specifici fiecărui caz în parte.

Or, în prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al operaţiunii, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Nu poate fi reţinută ca temeinică susţinerea apelantei în sensul că autorităţile vamale sunt cele care stabilesc caracterul comercial/necomercial al unei operaţiuni la momentul realizării operaţiunilor de vămuire.

Astfel, autorităţile vamale nu fac decât să reţină bunurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală şi să informeze pe titularul dreptului.

Confirmarea împrejurării că mărfurile reţinute aduc într-adevăr atingere unui drept de proprietate intelectuală se poate face însă doar prin recunoaşterea destinatarului mărfurilor sau de instanţă, la cererea titularului dreptului.

De altfel, dispoziţiile Legii nr. 344/2005 reprezintă pentru titularii de mărci colaborarea autorităţilor vamale în vederea realizării drepturilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 în favoarea titularilor de marcă.

Or, art. 36 din Lege are în vedere tot încălcarea drepturilor conferite de marcă de către terţi, în activitatea comercială a acestora.

Ca atare, Curtea a constatat ca nefondată susţinerea apelantei în sensul că prima instanţă ar fi încălcat art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod cumulativ atât asupra intenţiei de comercializare ulterioară, cât şi asupra existenţei actului de import. Întrucât interdicţiile din alin. (3) pot fi solicitate de titular „în aplicarea alin. (2)”, este evident că toate actele menţionate în alin. (3) trebuie să vizeze o activitate comercială desfăşurată de terţ.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.F. S.P.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

- În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în primul rând, că decizia recurată a fost pronunţată ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi cu încălcarea art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., considerând în mod greşit că reclamanta nu a dovedit caracterul comercial al actelor efectuate de către pârâtă.

Cu toate că a reţinut că natura comercială a unei operaţiuni trebuie determinată în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operaţiuni, instanţa de apel nu a justificat în niciun fel abordarea diferită în funcţie de criteriul identităţii, similarităţii sau al diversităţii mărfurilor.

Pe de altă parte, deşi a reţinut, în mod corect, dispoziţia Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune actelor de „import”, totuşi nu a aplicat această dispoziţie şi cauzei de faţă, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică, din afara spaţiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare ulterioare.

Faptul că importatorul este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiţia şi noţiunea actului de import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin introducerea în spaţiul comunitar a unei cantităţi de mărfuri, persoana fizică devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau nu prin înregistrarea sa ca şi comerciant.

Acest aspect este subliniat explicit chiar de C. civ. când determină calitatea de comerciant în sensul legii mărcilor. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., calitatea de „comerciant” în sensul Legii nr. 84/1998 nu este limitată la acea persoană fizică care îşi desfăşoară activitatea numai ca urmare a înregistrării acesteia la registrul comerţului, respectiv într-un cadru organizat, oficial, ci acoperă orice persoană care săvârşeşte oricare din actele de comerţ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, argumentele instanţei de apel privind înlăturarea caracterului comercial pentru simplul motiv al diversităţii produselor, sunt nelegale şi, de altfel, sunt contrare practicii judiciare constante, prin care, în mod unanim, instanţele au sancţionat persoanele fizice identificate ca făcând acte de comerţ clandestin cu produse contrafăcute, considerând că importul efectuat are caracter comercial.

- Recurenta a susşinut, totodată, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la înlăturarea caracterului comercial al importului produselor de către pârâtă.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că este întemeiată susţinerea potrivit căreia caracterul comercial al unei operaţiuni trebuie determinat în raport de numărul total al produselor ce fac obiectul respectivei operaţiuni, dar, pe de altă parte, a arătat că un număr de 35 de produse nu poate fi considerat că dă caracter comercial operaţiunii din prezenta cauză, având în vedere că produsele sunt diferite.

Instanţa nu oferă un criteriu legal, respingând în mod nejustificat argumentele reclamantei.

Calificarea produselor ca având caracter comercial se realizează de autorităţile vamale la momentul efectuării operaţiunilor de vămuire pe baza cantităţii acestora, nefiind relevantă destinaţia declarată de importator. Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispoziţiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri se plătesc sau nu taxele de import.

În cauză, autorităţile vamale, în mod corect, au reţinut produsele deoarece, având în vedere cantitatea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial şi se impune plata drepturilor de import, dar şi aplicarea Legii nr. 344/2005, faţă de suspiciunea că acestea ar aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală.

Faptul că pârâta a importat o cantitate mare de produse reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operaţiunii, fiind de asemenea o condiţie necesară şi suficientă din perspectiva art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Instanţa de apel a înlăturat argumentele reclamantei cu privire la calificarea actului de import, reţinând că produsele importate erau destinate uzului personal şi al familiei, precum şi oferirii unor cadouri, pentru simplul motiv că sunt diferite, ceea ce ar fi făcut credibilă susţinerea pârâtei în sensul celor menţionate.

Simplele susţineri ale pârâtei nu conferă credibilitatea reţinută de instanţă şi nu pot sta la baza unei decizii de respingere a acţiunii, cu atât mai mult cu cât, deşi instanţa a reţinut că eventuala identitate a produselor ar fi înlăturat destinaţia uzului personal, respectiv caracterul necomercial al mărfurilor, nu a ţinut cont de faptul că, în cauză, există produse identice printre cele 35 importate (de exemplu, 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L.), instanţa ajungând la o concluzie contrară faţă de raţionamentul pe care îl are în vedere. Astfel, raţionamentul instanţei este confuz şi contrazis chiar de circumstanţele speţei.

Motivarea contradictorie şi nelegală a instanţei de apel creează un dezechilibru prin modul de aplicare a prezumţiilor după standarde diferite, ce afectează însuşi principiul egalităţii părţilor în procesul civil.

Indiciile în sensul că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ţinând cont de cantitatea lor, aspect reţinut de instanţă în decizia recurată drept criteriu în aprecierea caracterului comercial al mărfurilor, conduc la reţinerea calităţii de comerciant a pârâtei în sensul Legii nr. 84/1998, s-a conchis prin motivele de recurs.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Din decizia instanţei de apel rezultă, în fapt, că, în data de 10 aprilie 2012, autorităţile vamale din Aeroportul Henri Coandă Otopeni au reţinut, ca mărfuri susceptibile de a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, un număr de 35 produse expediate prin poştă din China, destinate pârâtei M.B.C., printre care şi o geantă inscripţionată S.F., în legătură cu care reclamanta a pretins, prin acţiunea de faţă, că au fost încălcate drepturile sale asupra mărcii comunitare S.F. din 01 aprilie 1996.

Instanţa de apel a apreciat că, deşi numărul total al produselor este un criteriu relevant pentru determinarea caracterului comercial sau necomercial al unei operaţiuni, stabilirea certă a acestuia din urmă implică un cumul de criterii, respectiv: numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operaţiunilor realizate de aceeaşi persoană într-un interval de timp, precum şi alţi factori specifici fiecărui caz în parte. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al operaţiunii.

Instanţa de apel a conchis în sensul că nu sunt incidente prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora a fost formulată prezenta acţiune în contrafacere, în condiţiile în care actele de încălcare de către terţi a drepturilor asupra mărcii, menţionate în alin. (3) al art. 36, trebuie să fi fost efectuate în activitatea comercială desfăşurată de terţi.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că pârâta nu a efectuat acte de comerţ, fără consimţământul titularului mărcii, cu referire la produsul contrafăcut, inscripţionat cu un semn identic mărcii al cărei titular este reclamanta.

Este de precizat, în primul rând, că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei, nu a condiţionat efectuarea de acte cu caracter comercial de calitatea de „comerciant” a persoanei fizice, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., respectiv acea persoană fizică supusă înregistrării în registrul comerţului, potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Dimpotrivă, în deplin acord cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, instanţa de apel a pornit de la premisa că o persoană fizică ce nu desfăşoară o activitate comercială într-un cadru organizat, ca urmare a înregistrării la registrul comerţului, poate săvârşi acte de comerţ, de natura celor prevăzute de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 (de exemplu, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, etc.).

Această premisă este corectă şi corespunde accepţiunii pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat-o constant noţiunii de „utilizare în comerţ” de către terţi, din regulamentul mărcii comunitare, dar şi din directiva de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci - noţiune echivalentă celei de folosire de către terţi, „în activitatea lor comercială” din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 -, anume aceea de utilizare exclusiv „în contextul unei activităţi comerciale care vizează un avantaj economic, şi nu în domeniul privat” (de exemplu, hotărârea din cauza Anheuser-Busch Inc. C - 96/09, parag, 108).

Instanţa de apel a considerat, însă, că dovada caracterului comercial al unor acte săvârşite de terţi cu privire la produse contrafăcute, susceptibile de a aduce atingere drepturilor asupra unei mărci, revine titularului mărcii şi implică un cumul de criterii, ce nu ar fi întrunit în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că această apreciere este nelegală şi, în acelaşi timp, relevă reţinerea unor considerente contradictorii sau chiar absenţa motivelor esenţiale pe care ar trebui să se fundamenteze, potrivit legii.

Instanţa de apel, deşi a enumerat exemplificativ criteriile relevante pentru determinarea caracterului comercial al unui act săvârşit de către un terţ, nu a precizat dacă este vorba despre criterii legale şi nici nu a menţionat vreun act normativ ce ar conţine norme aplicabile în cauză.

În condiţiile în care art. 36 din Legea nr. 84/1998, ce prevede prerogativa titularului unei mărci de a interzice utilizarea de către terţi, fără consimţământul său, în activitatea lor comercială, a unui semn identic sau similar mărcii, nu conţine vreun criteriu pentru determinarea caracterului comercial al unui act de natura celor prevăzute în alin. (3), ar trebui cercetat dacă actul normativ pe temeiul căruia a fost reţinut produsul susceptibil a aduce atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii, respectiv Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, permite identificarea unor asemenea criterii.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, „ Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Norma citată este relevantă, atât timp cât se referă la bunuri aflate „în colete primite de persoane fizice”, situaţie de fapt regăsită în speţă. Pe de altă parte, eventuala întrunire a condiţiilor de aplicare a normei ar conduce la inaplicabilitatea Legii nr. 344/2005, astfel cum se prevede expres, dar şi la inaplicabilitatea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, cât timp ar fi exclusă o utilizare de către un terţ „în activitatea comercială”, fiind vorba despre bunuri „cu caracter necomercial”.

Se observă că, deşi prima instanţă a cercetat în cauză dacă sunt întrunite condiţiile de aplicare a normei, instanţa de apel, în mod greşit, nu a făcut nicio referire la acest text de lege, indicând criterii de determinare a caracterului comercial al unui act de încălcare a drepturilor asupra mărcii, săvârşit de către pârâtă, în afara cadrului legal relevant.

Mai mult, în prezenţa criteriilor prevăzute chiar de către legiuitor, este posibilă analizarea acestora de către instanţă prin recurgerea la prezumţii, pe baza situaţiei de fapt reţinute, pe care însuşi legiuitorul le permite, după cum se va arăta în continuare, fără ca îndeplinirea ori neîndeplinirea criteriilor să fie pusă în sarcina titularului mărcii.

De altfel, instanţa de apel din cauză, deşi a reţinut ca fiind relevante criterii ce evocă anumite cerinţe prevăzute chiar de către legiuitor (fără a face, însă, referire la acestea), a inserat considerente contradictorii pe acest aspect şi nu a arătat în concret motivele pentru care a considerat că, în speţă, nu sunt întrunite acele criterii, sancţionând, în mod greşit, pe reclamantă pentru nedovedirea întrunirii lor.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 prevede două condiţii pentru a se stabili că bunurile aflate în colete primite de persoane fizice au caracter necomercial, anume ca bunurile respective să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi să nu existe indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Fiind vorba despre o enumerare limitativă, aceste condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ. Neîndeplinirea cel puţin a uneia dintre ele conduce la concluzia că bunurile au caracter comercial, consecinţa în cauză, în privinţa actelor astfel efectuate de către terţ fiind aceea a activării dreptului exclusiv al titularului mărcii de a interzice utilizarea semnului identic mărcii, în formele indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată - import şi comercializare, regăsite în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce priveşte prima condiţie, referitoare la limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, este evident că legiuitorul se referă la un reper legal valoric, pe baza căruia operează scutirea fiscală în materie de import de bunuri.

Fiind vorba despre condiţii cumulative, după cum s-a arătat, eventuala neîncadrare a bunurilor reţinute de autorităţile vamale în limita valorică prevăzută de lege pentru a opera o asemenea scutire este suficientă pentru a se conchide în sensul unui caracter comercial al actului săvârşit de pârâtă în legătură cu produse contrafăcute.

Cu toate acestea, întrucât considerentele instanţei de apel pun în discuţie criterii ce evocă cea de-a doua condiţie, se va face referire şi la aceasta din urmă, pentru a se răspunde motivelor de recurs pe acest aspect.

În analiza condiţiei referitoare la scutirea de la plata drepturilor de import, sunt relevante prevederile art. 7 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzută la art. 142 alin. (1) lit. d) şi art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Art. 7 face parte din Titlul III „Scutirea de taxă pe valoarea adăugată şi de accize percepute la import pentru loturile mici de bunuri cu caracter necomercial” al Anexei 1 la Ordin, care reflectă transpunerea prin acest act normativ a Directivei nr. 2006/79/CEE a Consiliului din 5 octombrie 2006 privind scutirea de la plata taxelor a importurilor de loturi mici de bunuri cu caracter necomercial din ţări terţe, conform art. 97 din Normele aprobate prin Ordin.

Art. 7 prevede următoarele:

„(1) Bunurile cuprinse în loturi mici cu caracter necomercial, trimise de către persoane particulare dintr-o ţară terţă, unor persoane particulare din România, sunt scutite la import de taxa pe valoarea adăugată şi de accize.

(2) În sensul alin. (1), „loturi mici cu caracter necomercial” reprezintă acele loturi care:

a) au un caracter ocazional;

b) conţin numai bunuri destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, iar natura şi cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale;

c) conţin bunuri cu o valoare totală de cel mult 45 euro;

d) sunt trimise de către expeditor destinatarului cu titlu gratuit.”

În conformitate cu art. 1 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordin, „În sensul titlurilor II şi III din prezentul ordin: 1. „ţară terţă” înseamnă orice ţară care nu este stat membru al U.E.”

Rezultă din cuprinsul art. 7 sus - citat că nu sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o ţară care nu este stat membru al U.E. la o persoană fizică aflată pe teritoriul vamal al României şi care îndeplinesc, în mod cumulativ, condiţiile enumerate anterior, printre care şi cea a valorii totale a bunurilor.

Este esenţial de precizat că, prin modul de reglementare, legiuitorul a avut în vedere totalitatea bunurilor expediate prin acelaşi colet, ca „lot cu caracter necomercial”, astfel încât reperul valoric menţionat trebuie să se raporteze în cauză la toate cele 35 de produse expediate pârâtei din China. De altfel, chiar instanţa de apel a admis că numărul total al bunurilor este relevant pentru determinarea caracterului comercial al actului efectuat.

După cum s-a reţinut în cauză, bunurile au reţinute de autorităţile vamale din Aeroportul Henri Coandă Otopeni, fără a se indica, însă, valoarea acestora.

Cu toate acestea, dat fiind numărul total al produselor reţinute de autorităţile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală - 35, se poate prezuma în mod rezonabil depăşirea pragului valoric de 45 euro, pentru că, în caz contrar, ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 1,28 euro/buc., ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reţinute fiind: 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L., genţi D.G. şi C., 14 tricouri A. etc.).

În consecinţă, se reţine că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora prevăzut de art. 7 din menţionatul Ordin este dovedit în condiţiile art. 1203 C. civ. 1864, dispoziţiile din vechiul C. civ. fiind incidente faţă de data formulării cererii de chemare în judecată (22 mai 2012), aşadar, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011).

Prin urmare, condiţia reperului valoric nu este întrunită, astfel încât bunurile importate de pârâtă aveau caracter comercial, nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată şi accize de import.

Se observă că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie din art. 2 alin. (3) al Legii nr. 344/2005, privind in existenţa unor indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Această condiţie trebuie analizată în legătură cu celelalte cerinţe din art. 7 (de la lit. a, b şi d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 2220/2006, citat anterior, ţinându-se cont de faptul că, atât în cazul de excepţie reglementat prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, cât şi în cazul scutirii fiscale prevăzute de Ordinul nr. 2220/2006, autorităţile vamale sunt cele care verifică întrunirea condiţiilor legale pentru existenţa unui act de comerţ cu produse contrafăcute, astfel încât se impune o abordare echivalentă atunci când această apreciere este în sarcina instanţei de judecată într-o acţiune în contrafacere ce presupune determinarea caracterului comercial al unei operaţiuni cu produse contrafăcute.

După cum s-a arătat, pentru a se stabili că nu sunt de natură comercială coletele expediate dintr-o ţară care nu este stat membru al U.E. la o persoană fizică aflată pe teritoriul vamal al României, cerinţele din art. 7 sus - citat trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Chiar instanţa de apel, prin decizia recurată în cauză, a arătat că, pentru determinarea caracterului comercial, sunt relevante criterii precum numărul produselor, natura lor, identitatea între produse, numărul operaţiunilor realizate de aceeaşi persoană într-un interval de timp. Întrucât instanţa a avut în vedere destinaţia bunurilor, respectiv că ar fi destinate uzului personal şi al familiei, precum şi oferirii unor cadouri, rezultă că a introdus criteriul identităţii produselor în contextul destinaţiei acestora.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut ca fiind relevante, în esenţă, tocmai criteriile menţionate în art. 7 lit. a), b) şi d) din Ordin, respectiv bunuri cu caracter ocazional, destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, natura şi cantitatea acestora.

Nu s-au arătat, însă, în concret motivele pentru care instanţa a considerat că, în speţă, nu sunt întrunite acele criterii şi, în plus, considerentele inserate în legătură cu acestea sunt contradictorii.

Astfel, s-a apreciat în mod corect că, în principiu, nu poate fi credibil că o persoană şi-ar cumpăra pentru sine, spre exemplu, 3 sau mai multe genţi identice, dar nu a fost argumentată concluzia că, în speţă, produsele pârâtei ar fi diferite, nearătându-se indiciile avute în vedere în acest sens.

Pe de altă parte, deşi a reţinut că interesează un cumul de factori.

Pe de altă parte, faptul că produsele sunt identice sau diferite nu este, prin el însuşi, relevant pentru indicarea scopului de uz personal, al destinatarului sau al membrilor familiei acestuia, astfel cum a considerat instanţa de apel: după cum nu este credibil că o persoană şi-ar cumpăra pentru sine trei sau mai multe produse identice, nici nu ar putea fi exclus ca acestea să fie destinate membrilor familiei destinatarului.

În realitate, contează cantitatea şi natura produselor, în legătură cu care legiuitorul a acceptat că sunt un indiciu relevant al scopului comercial („natura şi cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale”) şi care este incompatibil cu destinaţia de uz personal.

Or, deşi a reţinut un număr mare de produse de aceeaşi natură şi chiar inscripţionate cu aceeaşi marcă ( 3 perechi de pantofi P., 5 perechi de pantofi L., 3 perechi de pantofi Y.S.L., 14 tricouri A.), instanţa de apel a ajuns, în mod greşit, la concluzia scopului necomercial al actului efectuat de către pârâtă, în condiţiile în care acest criteriu indică în speţă un scop contrar şi este suficient pentru conturarea acestei concluzii, dat fiind caracterului cumulativ al criteriilor de determinare a caracterului necomercial al operaţiunii efectuate de pârâtă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului va fi admis, sentinţa apelată urmând a fi schimbată.

Pe fond, se va admite cererea reclamantei, se va constata că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, conform adeverinţei de reţinere a bunurilor din 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare S.F., din 01 aprilie 1996.

În temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, se va dispune interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârâta M.B.C. a produselor purtând semne identice sau similare mărcii sus-menţionate ale reclamantei.

Va fi menţinută dispoziţia din sentinţă privind respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea intimatei-pârâte M.B.C. la plata sumei de 4.564 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă S.F. S.P.A., pentru fazele procesuale ale apelului şi recursului, constând în onorariu avocat (facturile din 20 decembrie 2013 şi din 31 iulie 2014 - file 37 şi 38 dosar recurs), taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.F. S.P.A. împotriva Deciziei nr. 223/A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, astfel:

Admite apelul formulat de reclamanta S.F. S.P.A. împotriva sentinţei civile nr. 1902 din 30 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Schimbă în parte sentinţa apelată şi, pe fond:

Admite cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei M.B.C.

Constată că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, conform adeverinţei de reţinere a bunurilor din 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare S.F. din 01 aprilie 1996.

Dispune interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârâta M.B.C. a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei sus-menţionate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă pe intimata-pârâtă M.B.C. la plata sumei de 4.564 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă S.F. S.P.A., pentru fazele procesuale ale apelului şi recursului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3163/2014. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 3166/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3165/2014. Civil