ICCJ. Decizia nr. 3162/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3162/2014
Dosar nr. 43001/3/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul şi considerentele instanţei de fond.
Prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 37364/1/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 182 din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi a modificat decizia în sensul că a admis apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 6 martie 2001 pe care a desfiinţat-o, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta SC H.L.B. SRL (continuarea în proces a pârâtei SC C.H.I.R. SA) să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, bd. M., sector 1 (clădirea H.L. şi Ş.L. şi terenul aferent de 3.674 mp), precum şi imobilul situat în Bucureşti, str. C.A.R., sector 1 (C.L. şi teren aferent în suprafaţă de 1.773 mp) şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S.
Prin cererea de chemare în garanţie au fost solicitate despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii imobilului litigios.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997.
După trimiterea dosarului pentru judecarea cererii de chemare în garanţie, la data de 29 ianuarie 2010, pârâta A.V.A.S. a depus întâmpinare prin care a invocat anumite excepţii iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 9 martie 2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în garanţie invocând art. 324 din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ., dezvoltând motivarea în fapt în raport de normele dreptului european.
La data de 1 septembrie 2011, pârâta a depus o completare la întâmpinare invocând excepţia tardivităţii formulării cererii de întregire şi excepţia de inadmisibilitate, solicitând suspendarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea din 5 septembrie 2011 instanţa a respins excepţia de necompetenţă funcţională şi excepţia netimbrării cererii pentru argumentele menţionate în considerentele încheierii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1609 din 3 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie pentru considerentele care urmează:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită în mod irevocabil prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 şi a intrat în puterea lucrului judecat, iar în raport de acest aspect, ce nu mai poate fi din nou pus în discuţie, se vor analiza pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a cererii pe motiv că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, Tribunalul a apreciat că analiza pretenţiilor în raport de aceste prevederi legale, presupune temeinicia sau netemeinicia cererii şi nu inadmisibilitatea.
Astfel, analizând fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamata din prezenta cauză a fost obligată, în urma admiterii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul litigios.
În susţinerea cererii au fost invocate ca temei de drept, printre altele, şi dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, instituţiile statului implicate în privatizare vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Tribunalul, din analiza prevederilor anterior menţionate, a constatat că despăgubirea trebuie să reprezinte aceeaşi proporţie pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării, actualizată în raport de coeficientul de reevaluare a construcţiilor şi terenurilor. Susţinerile reclamantei, potrivit cărora prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului, având în vedere dispoziţiile dreptului comun referitoare la evicţiune, nu au fost primite întrucât, din analiza dispoziţiilor art. 134 alin. (4) C. civ. coroborat cu art. 1344 C. civ., se reţine că vânzătorul este obligat, în caz de evicţiune totală, să plătească cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, dată care, în speţă, s-a produs la 8 martie 2007 prin pronunţarea Deciziei civile nr. 2178 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, raportul de expertiză extrajudiciară depus de către reclamantă în susţinerea pretenţiilor nu poate fi reţinut atâta timp cât acesta nu a stabilit diferenţa între preţul şi sporul de valoare dobândit de imobilul restituit între momentul încheierii contractului de privatizare şi data de 8 martie 2007 când s-a produs evicţiunea.
Referitor la susţinerea că, în speţă, au prioritate normele dreptului european, instanţa a arătat că acest aspect nu poate fi reţinut întrucât nu se poate constata o neconcordanţă între aceste norme şi legile interne, legiuitorul având cadrul legislativ necesar rezolvării problemei invocate de către reclamantă fără a se putea reţine că prin normele legislative s-ar putea încălca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
În acelaşi timp, nu a fost reţinut ca temei de drept nici art. 21 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, referitoare la procedura restituirii imobilelor, având în vedere că, în speţă, nu se pune în discuţie o asemenea procedură iar, pe de altă parte, cererea reclamantei a fost formulată în raport de cererea principală care a avut ca obiect acţiunea de revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi fără a fi invocate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Apelul şi considerentele instanţei de apel.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de reclamantă, având în vedere dispoziţiile art. 295 din C. proc. civ., înscrisurile şi concluziile expertizelor tehnice administrate în apel, instanţa de apel a apreciat că apelul este întemeiat pentru considerentele care urmează:
Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 19 septembrie 2000, SC C.H.I.R. SA a solicitat F.P.S (actual A.A.A.S.) obligarea la plata sumei de 826.770.000.000 ROL în temeiul obligaţiei de garanţie prevăzută de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, completată şi modificată prin Legea nr. 99/1999.
Prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum de altfel a constat şi instanţa de fond, a dezlegat cu putere obligatorie pentru instanţa de trimitere, aspectul calităţii procesuale active a SC L. şi, respectiv, al calităţii procesual pasive al A.V.A.S., relativ la judecata cererii de chemare în garanţie (SC L. se află în proces în locul SC C. SA încă din 12 aprilie 2006 când instanţa de recurs a dispus introducerea sa în cauză).
Cu referire la excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului pendinte, Curtea a reţinut că excepţiile mai sus enumerate au primit o rezolvare din partea primei instanţe; având în vedere caracterul lor de excepţii de ordine privată, precum şi faptul că pârâta nu a promovat apel, soluţia instanţei relativ la apărările formulate de această parte a dobândit caracter definitiv. Mai mult, excepţia necompetenţei funcţionale a primei instanţe, excepţia netimbrării cererii, ori excepţia prematurităţii şi inadmisibilităţii acesteia au fost tranşate şi de instanţele de control judiciar anterioare (Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în recurs, ori în cadrul contestaţiei în anulare) din perspectiva art. 17 din C. proc. civ. (încheierea de şedinţă de la 12 decembrie 200 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul de revendicare - Dosar nr. 3343/2000).
Chiar şi în aceste condiţii, intimata nu indică, spre exemplu, vătămarea ce i-a fost produsă prin aşa zisa întregire a cererii de chemare în garanţie, în contextul în care această cerere, pe de o parte, i-a fost comunicată pentru a se putea formula apărări în litigiu iar, pe de altă parte, nu presupune o cerere de modificare în accepţiunea art. 112 - 132 din C. proc. civ.
Revenind la fondul litigiului dedus judecăţii, Curtea a reţinut că, prin decizia de casare mai sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie a statuat asupra temeiniciei acţiunii în revendicarea bunurilor aflate în patrimoniul SC L. SA şi a dispus, pe cale de consecinţă, restituirea lor către adevăraţii proprietari. S-a avut în vedere, în procedura de comparaţie a titlurilor exhibate, că titlul statului nu este valabil, că imobilul a fost preluat abuziv şi că la rândul său, statul nu putea transfera, în mod valabil, proprietatea către alţi subdobânditori.
Imobilele care alcătuiesc C.H.L. respectiv, H.L., Ş.L. şi C.L., au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL, de către asociata sa unică C.H.I.R. SA, conform actului constitutiv al societăţii. La rândul său, SC C.H.I.R. SA a dobândit imobilele în proprietate, acestea fiind aportate de către societatea SC L. SA şi s-au aflat până la data de 25 septembrie 1990 în administrarea I.T.H.R. Bucureşti.
Prin H.G. nr. 1041/1990 întregul C.H.L. a trecut în proprietatea SC L. în baza Ordinului M.C.T. nr. 154/1991.
Prin Ordinul nr. 154/1991 al M.C.T., SC L. a devenit proprietara bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv a C.H.L. SA, în baza H.G. nr. 834/1991. M.C.T. a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente.
La 7 noiembrie 2005, prin actul constitutiv, s-a înfiinţat SC H.L.B. SRL la care asociat unic este SC C.H.I.R. SA iar imobilele din C.H.L. au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL.
Prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta fost evinsă de H.L., Ş.L. şi C.L. precum şi de terenul aferent în suprafaţă de 3.347 mp, bunurile fiind retrocedate moştenitorilor foştilor proprietari.
Dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, nu trimit, într-adevăr, la o modalitate concretă în care se realizează despăgubirea în cazul special de evicţiune reglementat prin normele legale menţionate care conferă calitate procesuală pasivă ope legis A.V.A.S., în calitate de reprezentant al statului în procesul de privatizare. Ipoteza normei legale în discuţie se regăseşte şi în speţa dedusă judecăţii în prezentul apel, reclamanta fiind evinsă prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari. Culpa reclamantei nu a fost reţinută în procedura judiciară prin care s-au examinat titlurile de proprietate şi unde s-a statuat că titlul statului nu este valabil.
În aceste condiţii, se declanşează de drept, în puterea legii speciale, obligaţia de garanţie a statului, prin reprezentantul său legal în procedura de privatizare a societăţilor comerciale.
Dispoziţiile legale reţinute au caracter derogatoriu de la norma de drept civil reprezentată prin dispoziţiile art. 1337 din C. civ.; în forma în care au fost redactate şi care era în vigoare la data formulării acţiunii, ele neindicând modalitatea în care, în lipsa acordului părţilor interesate, instanţele erau chemate să cuantifice despăgubirile cauzate prin evicţiune.
Astfel, instanţa de apel a avut în vedere soluţia pronunţată prin Decizia nr. 18/2001 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu putere obligatorie, că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
S-a reţinut că acţiunile SC L. SA au fost transmise conform Legii nr. 15/1990, în proporţie de 30% către Agenţia pentru privatizare iar 70% către F.P.S. iar privatizarea a avut loc în anul 1993. La 22 februarie 1994 capitalul social al SC S.L. SA s-a majorat prin aportul în natură al imobilelor din litigiu.
Despăgubirile solicitate de apelantă, prin raportare la valoarea de circulaţie a bunurilor, nu pot fi acordate deoarece capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor în numerar şi în natură aduse de asociaţi, cu menţiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulaţii contrare, intră în patrimoniul societăţii (în situaţia societăţilor comerciale privatizate, foste unităţi de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaţilor la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosinţă în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menţine în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să declanşeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecinţa legală a emiterii de noi acţiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.
Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, criticilor invocate de apelantă din această perspectivă, a respectării dispoziţiilor convenţionale, s-a răspuns tot prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii cu aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii. Instanţa supremă a reţinut că instanţa europeană a arătat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. Alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepţiunea instanţei europene, este aplicabil cu deosebire în situaţiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
Susţinerea apelantei relativă la aspectul că instanţa poate îndepărta concluziile la care s-a ajuns în urma examinării recursului în interesul legii, motivată de neretroactivitatea acestei decizii, nu au fost primite de instanţa de apel cu motivarea că decizia pronunţată în recurs în interesul legii a fost publicată în M. Of. din 26 decembrie 2011, deci ulterior soluţionării cauzei în faţa primei instanţe de fond dar, instanţa de apel nu poate înlătura această decizie deoarece, pe de o parte, judecata în apel este devolutivă iar, pe de altă parte, potrivit cu dispoziţiile art. 3307 din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Cu privire la obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea europeană aminteşte în Cauza Moşteanu c. România că "reunirea camerelor sau secţiilor unei instanţe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanţa are datoria să le pronunţe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speţă, de o curte supremă - se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fără a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei".
În acest context, raportându-se la forma în vigoare a legii la data formulării cererii de chemare în garanţie şi la data privatizării societăţii comerciale, instanţa de apel a determinat valoarea imobilului din litigiu: H.L. şi terenul aferent în suprafaţă de 1.447 mp, C.L. construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 1.310 mp, Ş.L. şi terenul aferent în suprafaţă de 590 mp, conform raportului de expertiză efectuat de ing. N.E., prin stabilirea valorii contabile astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ, la momentul ieşirii efective a complexului din patrimoniul societăţii - 8 martie 2007, actualizată cu indicele de inflaţie la momentul expertizei.
Instanţa de apel a omologat raportul de expertiză şi suplimentul la acesta efectuat de expert F.I. şi, pe seama celor două lucrări de specialitate şi a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 a obligat intimata la plata către apelantă a valorii imobilelor care aparţin întregului C.H.L. şi a terenului înregistrat în evidenţele contabile la momentul ieşirii bunurilor din patrimoniul societăţii, valoare actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării raportului de expertiză, şi anume suma de 44.251.766,97 ROL.
Recursul şi soluţia instanţei de recurs.
Împotriva soluţiei instanţei de apel au formulat recurs atât reclamanta cât şi pârâta, aceasta din urmă solicitând, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea executării Deciziei civile nr. 70 A din 4 martie 2014.
Cererea de suspendare a executării sentinţei recurate a fost respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2014, cu motivarea că nu se justifică luarea acestei măsuri, neexistând urgenţă şi acte de executare silită întreprinse.
Recurenta reclamantă SC H.L.B. SRL a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte:
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor în materia recursului în interesul legii (art. 3307). Arată că decizia pronunţată în recurs în interesul legii era obligatorie de la data publicări sale în M. Of. şi că decizia nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Soluţia din recursul în interesul legii se aplică numai în situaţiile în care în cauză nu s-a pronunţat o soluţie, indiferent de stadiul procesual, soluţiile din recursul în interesul legii operând numai pentru viitor. În cauză, soluţia primei instanţe s-a dat la 11 noiembrie 2011 în timp ce decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a publicat la 16 decembrie 2011. Încălcând aceste dispoziţii, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală prin aplicarea eronată a soluţiei date în recursul în interesul legii.
Aplicând retroactiv îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii instanţa de apel a aplicat doar parţial principiul reparării integrale a prejudiciului care trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului. Arată că prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat o modalitate de despăgubire integrală, diferită de cea stabilită de instanţa supremă în recursul în interesul legii, astfel că soluţia dată în recursul în interesul legii trebuia aplicată creator, raportat la noile modalităţi de despăgubire legiferate de legiuitor. În aceste condiţii, nu se pot aplica unităţi de măsură diferite, în virtutea principiului nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituţie. În acest sens invocă şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2001 şi nr. 685/2012.
În susţinerea recursului, recurenta reclamantă depune o expertiză extrajudiciară potrivit căreia valoarea minimă reală a despăgubirii este de 11.106.572 euro, încât solicită admiterea recursului, modificarea soluţiei recurate şi obligarea A.A.A.S. la plata sumei de 116.329.969 ROL.
Recurenta pârâtă A.V.A.S. a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte:
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3, 6 şi 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat în principal admiterea excepţiei necompetentei materiale a instanţelor care au judecat fondul şi apelul cererii de chemare în garanţie iar în subsidiar, respingerea pe fond a cererii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă susţine că instanţele au soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepţiei de necompetenţă materială, ce a fost invocată atât prin întâmpinarea de la fond cât şi prin cea din apel. Arată că reclamanta SC H.L.B. SRL şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum şi pe calitatea de instituţie publică implicată în privatizare a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) iar potrivit art. 43 alin. (3) din acest act normativ: "Litigiile privind contractele, convenţiile, protocoalele şi orice alte acte ori înţelegeri, încheiate de către instituţiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăţi comerciale sau grupuri de societăţi comerciale, sunt de competenţa secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti. În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, "Activitatea A.A.A.S. în domeniul privatizării şi monitorizării postprivatizare se desfăşoară pe principii comerciale". De asemenea, dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării prevăd că "Cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor şi se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor". Art. 56 C. com. prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale.." iar, potrivit art. 72010 C. proc. civ., "Litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în această materie".
Faţă de dispoziţiile învederate mai sus, cât şi de temeiul de drept invocat în susţinerea cererii de chemare în garanţie, respectiv art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cererii de chemare în garanţie pentru rejudecare către instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă (instanţa competentă să judece litigiile dintre profesionişti).
De asemenea, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.
Ca o chestiune prealabilă, recurenta pârâtă arată că nu pot fi considerate ca temeinice reţinerile instanţei de apel cu privire la puterea de lucru judecat în privinţa excepţiilor invocate şi respinse în apel, cu motivarea că pârâta nu a formulat apel împotriva Sentinţei nr. 1609/2011, deoarece acesta ar fi fost respins ca lipsit de interes, iar caracterul de ordine publică al acestora şi caracterul devolutiv al apelului, impunea reexaminarea lor.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă susţine că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, astfel încât, în mod nelegal, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii la valoarea pretenţiilor, invocată atât prin întâmpinarea de la fond, cât şi prin cea din apel. Susţine că cererea de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamantă nebeneficiind de scutire la plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar, situaţie faţă de care se impune admiterea recursului şi anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Recurenta pârâtă arată că mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active raportat la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, din tot probatoriul administrat, nu a rezultat calitatea procesuală a SC H.L.B. SRL raportată la faptul că A.A.A.S. (prin antecesorul sau) este entitatea juridică care a încheiat contractul de privatizare al SC C.H.I.R. SA.
Având în vedere caracterul de excepţie de ordine publică a acesteia, recurenta arată că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), critici ce au fost invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dar care fac referire strictă la calitatea procesuală a instituţiei, care nu a fost cea care a privatizat SC L. SA Bucureşti. Nu A.V.A.S. este cea care a privatizat - prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni - ca element determinant al răspunderii - societatea care poate pretinde respectivele despăgubiri, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Este adevărat ca în data de 4 noiembrie 1999 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 4 noiembrie 1999, prin care F.P.S. (antecesor al A.A.A.S.) a vândut pachetul de acţiuni, reprezentând 42,869% din capitalul social al SC L. SA, către SC C.H.M. SRL. Însă, ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor contractuale, acesta a fost reziliat la data de 10 martie 2000, acţiunile SC L. SA revenind A.V.A.S. După data de 17 ianuarie 2001, având în vedere O.U.G. nr. 7/2001, aprobată prin Legea nr. 276/2001, Anexa nr. 2, pct. 2, A.V.A.S. a transferat acţiunile pe care le deţinea la SC L. SA, către M.T. încât calitatea de instituţie publică implicată în privatizarea SC L. SA a dobândit-o M.T., prin succesorul legal al acestuia - actuala A.N.T. De asemenea, învederează că în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997/R şi Legea nr. 137/2002, în exercitarea acestui drept real, atribuţii legale de privatizare au fost date şi în competenţa altor ministere M.E.C. prin Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (O.U.G. nr. 101/2006), M.A.D.R. (Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 198/1999), M.T.C., M.T. În susţinerea acestei excepţii invocă şi considerentele Deciziei nr. 2178/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - din dosarul de revendicare, din care este disjuns prezentul dosar - din care rezultă că C.H.I.R. SA a aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL - societate nou înfiinţată. Faptul ca SC C.H.I.R. SA - societate cu capital integral privat - a subscris la înfiinţarea unei alte societăţi private - SC H.L.B. SRL, prin aport cu bunurile care au fost ulterior restituite foştilor proprietari, nu poate duce la concluzia că ar deveni aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. În această situaţie, societatea evinsă putea acţiona doar împotriva celui care a aportat bunul respectiv, conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990/R, în temeiul răspunderii acţionarului faţă de societatea constituită.
Un alt motiv de nelegalitate, întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, constă în încălcarea dispoziţiilor art. 7211 C. proc. civ. şi art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii excepţiei prematurităţii cererii de chemare în garanţie. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind efectuarea procedurii prealabile, procedură impusă imperativ de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., având în vedere caracterul de litigiu între profesionişti al cererii de chemare în garanţie, dar şi faptul că această cerere a fost introdusă înainte de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În consecinţă, instanţele de apel şi de fond au considerat, cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, că părţile sunt în stare de divergenţă, fără ca între acestea să fi existat în prealabil şi obligatoriu o discuţie raportat la pretenţiile SC H.L.B. SRL şi fără să fie dovedită legătura între cele două entităţi.
Tot ca motiv de nelegalitate, recurenta pârâtă arată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1141, coroborat cu art. 132 C. proc. civ. Astfel, în mod nelegal a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de întregire a acţiunii deoarece termenul pentru modificarea/întregirea cererii s-a împlinit la prima zi de înfăţişare. Raportat la data înregistrării cererii de chemare în garanţie (aceasta fiind disjunsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), cererea nu mai poate fi modificată/întregită, decât cu respectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. Întregirea cererii formulată de SC H.L.B. SRL fost depusă tardiv, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în garanţie ca tardivă.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că instanţa de apel, obligând la plata despăgubirilor raportat la valoarea contabilă a imobilului în litigiu, deşi intimata-reclamantă a solicitat valoarea de piaţă a imobilului, a încălcat limitele învestirii încât se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii şi respingerea apelului ca nefondat cu menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.
Un alt motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Acest text prevede obligaţia instituţiilor publice de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate pentru restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. În prezenta cauză, intimata-reclamantă nu a exhibat niciun înscris şi nu a pus în discuţie existenţa vreunui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, valabil încheiat şi apt a produce efecte juridice între antecesorul subscrisei (F.P.S.) şi societatea în cauză, aşa încât se observă inexistenţa coordonatei temporale precise referitoare la privatizarea despre care se face vorbire şi la instituţia care a efectuat privatizarea prin vreuna din metodele prevăzute de art. 43 alin. (1) şi art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997.
Intimata-reclamantă trebuia să probeze un aspect obligatoriu - dovada existenţei privatizării efectuate de A.V.A.S., precum şi faptul că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social al acesteia, imobil în considerarea valorii căruia au fost emise acţiuni. Doar un imobil aflat în capitalul social ar fi influenţat valoarea acţiunilor şi implicit preţul încasat pe acestea.
Faţă de incidenţa art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 este evident că instanţa era datoare să stabilească la nivel conceptual, conţinutul noţiunii de "privatizare", să verifice dacă intimata-reclamantă este o societate privatizată ori în curs de privatizare şi să stabilească modalitatea de privatizare şi momentul la care aceasta ar fi intervenit. Neidentificarea de către instanţă a acestor elemente echivalează cu lipsa verificării calităţii procesuale active a intimatei-reclamante.
Acest aspect prezintă relevanţă în considerarea art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, conform cu care prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 "rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Raţionamentul legiuitorului de despăgubire îi reprezintă faptul că statul a înţeles să transfere proprietatea asupra bunurilor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea acelui bun) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni - inexistent în cauză. Astfel, putem avea, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea imobilului iar, pe de altă parte, preţul contractual - inexistent în cauză, faţă de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri. Prejudiciul cauzat se raportează la proporţia dintre valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care va aplică procentul de capital vândut - inexistent în cauză, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat inexistent în cauză. Astfel, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Invocând de asemenea dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că hotărârea este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul C.E. şi celorlalte dispoziţii comunitare, având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora, prin prisma art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, de care este ţinută orice instanţă în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Român.
Principiul priorităţii este consacrat atât de dreptul comunitar, cât şi de tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute de C.E.D.O. sunt cuprinse şi în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, cât şi drepturi de natură procesuală.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină şi uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre (T. II), instanţele naţionale având obligaţia să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă (T. III), respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza Costa).
În lumina normelor comunitare, atunci când analizează prejudiciul solicitat, instanţa urmează a se raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C 85/01) prin care, la art. 2.1.3 - Rolul Comisiei şi al instanţelor naţionale, pct. 19 Comisia Europeană precizează: "C.J.C.E. a confirmat în mod repetat ca atât instanţele naţionale, cât şi Comisia, joacă roluri esenţiale, dar distincte, în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat". Instanţa naţională analizează dacă măsurile deduse judecăţii sunt sau nu ajutoare de stat, respectiv dacă măsura îndeplineşte cumulativ cele 4 criterii prezentate mai jos, iar rolul Comisiei Europene este acela de a analiza compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat.
Se invocă şi prevederile imperative ale obligaţiei din art. 931 din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze. Astfel, având în vedere că România s-a obligat să respecte regula de "status quo" prevăzută de art. 88, alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunţarea unei decizii finale de către Comisia Europeană, că nu mai pot fi notificate Consiliului Concurenţei care nu mai are competenţe de autorizare şi nici Comisiei Europene, care nu are competenţe să se pronunţe asupra unor posibile măsuri de ajutor instituite într-un stat membru înainte de aderare, dreptul la solicitarea despăgubirilor fiind născut după rămânerea irevocabila a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură (4 octombrie 2005), se impune ca în temeiul Comunicării, instanţa să analizeze şi să se asigure că Statul Membru îşi respectă obligaţiile procedurale, existând pericolul unei supracompensări a pierderilor suferite de societate, ce pot fi încadrate ca măsuri de ajutor de stat.
Astfel, pentru sumele solicitate de reclamantă, instanţele trebuiau să constate că A.A.A.S. ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei prevăzută la art. 88 alin. (3) din Tratatul de Aderare, întrucât măsura nu a fost notificată. Obligaţia de status quo în temeiul art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. este o normă direct aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autorităţile din toate statele membre şi care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor Tratatului, deschizând posibilitatea declanşării procedurii de infringement împotriva României.
Conform art. 2.2, rolul instanţelor naţionale în aplicarea art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. - ajutoare de stat ilegale, pct. 26, "Printre măsurile reparatorii pe care le pot dispune instanţele naţionale se numără: împiedicarea plăţii ajutoarelor ilegale; recuperarea ajutoarelor ilegale (indiferent de compatibilitate); recuperarea dobânzilor corespunzătoare unei perioade de ilegalitate; despăgubiri pentru concurenţi şi alţi terţi şi măsuri provizorii împotriva ajutoarelor ilegale. În art. 2.2.1. din Comunicarea Comisiei - împiedicarea plăţii ajutoarelor ilegale, la pct. 28 se precizează: "Instanţele naţionale sunt obligate să protejeze drepturile justiţiabililor afectate de încălcarea obligaţiei de a nu pune în aplicare măsurile preconizate. Prin urmare, instanţele naţionale trebuie să impună toate consecinţele juridice corespunzătoare şi, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, ele sunt obligate să împiedice efectuarea acestor plăţi.
Din perspectiva ajutorului de stat, sumele pe care A.A.A.S. este obligată să le plătească SC H.L.B. SRL pot fi ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat, respectiv: a) să implice resursele statului - condiţie îndeplinită, deoarece A.A.A.S. este o instituţie publică ale cărei venituri se varsă la bugetul de stat; b) să fie selectivă - condiţie îndeplinită, deoarece beneficiarul este doar SC H.L.B. SRL; c) să distorsioneze concurenţa - condiţie îndeplinită, deoarece celelalte societăţi cu obiect de activitate similar nu primesc aceşti bani; d) să existe un beneficiu - condiţie îndeplinită, întrucât societatea beneficiază de o sumă de bani pentru care nu a prestat niciun serviciu, pentru care nu plăteşte nicio dobândă, pentru că nu trebuie să o ramburseze şi pe care o poate folosi cum doreşte, (inclusiv în a-i transfera în alte afaceri), cum de altfel s-a întâmplat în cazuri similare analizate de instanţă.
În aceste condiţii, în situaţia în care se solicită plata acestei sume de la A.A.A.S., ar fi necesară o notificare, a unui posibil ajutor de stat, către Comisia Europeană, întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 aplicabilitatea Legii nr. 143/1999 a încetat în ceea ce priveşte autorizarea măsurilor de ajutor de stat, analiza cu privire la compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat fiind exclusiv a Comisiei Europene. Astfel, în competenţa instanţelor naţionale este analiza măsurilor şi stabilirea caracterului de ajutor de stat, conform Comunicării Comisiei nr. 2007/C 272/05, iar atunci când nu are suficiente elemente, aceasta poate solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotărâri preliminare de la Curtea Europeană de Justiţie.
Tot ca motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, a completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 16/2011. Prin soluţia pronunţată în recursul în interesul legii se stabileşte obligaţia instituţiei publice de a plăti despăgubirile actualizate la momentul plăţii. Instanţa trebuia să acorde valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foştii proprietari, cu menţiunea că acea sumă urmează a fi actualizată la momentul plăţii. Astfel, în mod nelegal s-a dispus ca, pe lângă pretinsa valoare contabilă a imobilului, să se plătească actualizarea sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat imobilul foştilor proprietari şi data stabilită de instanţă, până la care s-a calculat actualizarea. În mod legal, suma prevăzută în titlu urma să fie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii sau la momentul punerii în executare a hotărârii - direct de către executorul judecătoresc - potrivit art. 3712 alin. (3), teza finală din C. proc. civ. 1865. Astfel, aplicarea actualizării cu indicele de inflaţie asupra unei sume deja actualizate este nelegală, acea actualizare putând fi aplicată doar sumei iniţiale (existente în contabilitate la data predării efective).
Recursul formulat de recurenta reclamantă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Curtea apreciază că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 3307 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ. de la 1865. Potrivit alin. (2), decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese iar, potrivit alin. (4), dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Soluţia instanţei de apel pronunţată în data de 4 martie 2014, ce face obiectul recursului de faţă, este ulterioară publicării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2011 în M. Of. (26 decembrie 2011). În consecinţă, pentru această instanţă decizia era obligatorie, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 3307 din C. proc. civ. Instanţa de apel, şi în special în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, nu putea înlătura aplicarea interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999. Faptul că soluţia primei instanţe a fost anterioară publicării deciziei date în recurs în interesul legii în M. Of. nu presupune încălcarea principiului neretroactivităţii. Nu este vorba de principiul neretroactivităţii legii deoarece dezlegarea dată în recursul în interesul legii nu este normă de drept. În cadrul mecanismului de unificare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează norme de drept ci dă doar interpretare unui text de lege, preexistent, pornind de la interpretarea neunitară dată de instanţele judecătoreşti, interpretare care devine obligatorie pentru toate instanţele.
În ce priveşte alin. (2) al art. 3307 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, trebuie interpretat în sensul că decizia dată în recurs în interesul legii nu are efecte asupra acelor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care au stat la baza recursului în interesul legii (care au făcut obiectul examinării sub aspectul practicii neunitare de către instanţa de recurs în interesul legii) şi pe care instanţa supremă le-a avut în vedere la pronunţarea deciziei. Decizia este însă obligatorie pentru toate instanţe de la data publicării, acestea fiind obligate să dea acea interpretare textului de lege în toate procesele în curs de soluţionare, cât şi în cele ce se vor declanşa ulterior publicării deciziei în M. Of.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a respins această apărare a pârâtei şi a aplicat în speţă dezlegarea de principiu dată de instanţa supremă în recursul în interesul legii, asupra problemei de drept în discuţie.
Faptul că instanţa de fond a dat o altă interpretare textului de lege iar instanţa de apel avea la îndemână soluţia de principiu dată prin recursul în interesul legii, denotă tocmai că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii care trebuia îndreptată în calea de atac a apelului.
Nu se poate susţine că, aplicând îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii, instanţa de apel a aplicat doar parţial principiul reparării integrale a prejudiciului, care trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează lege ci, în cadrul mecanismului de unificare, dă doar interpretare legii. Judecătorul este obligat să se supună legii în vigoare la data la care reclamanta a pierdut proprietatea ca urmare a acţiunii în revendicare. Faptul că o lege ulterioară ar fi stabilit un alt mecanism de despăgubire nu poate determina judecătorul să aplice acel mecanism sau să aplice vechea normă "creator, raportat la noile modalităţi de despăgubire legiferate de legiuitor" cum solicită recurenta, căci acesta ar semnifica aplicarea retroactivă a legii. Principiul nediscriminării invocat de recurentă, astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţie presupune aplicarea egală a aceleiaşi legi faţă de toţi subiecţii de drept. Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2001 şi 685/2012 invocate de recurenta reclamantă nu sunt aplicabile speţei ele tratând probleme diferite, vizând neconstituţionalitatea unor norme de drept diferite şi nu a textului de lege aplicabil cauzei de faţă încât, chiar dacă au la bază principiul nediscriminării, nu au relevanţă asupra soluţiei în cauza pendinte. Oricum art. 6 şi art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 invocate de recurentă, cu motivarea că ar crea un mecanism de despăgubire complet, reglementează o altă chestiune şi anume modul de evaluare a imobilelor ce nu pot fi restituite în natură în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii pentru proprietarul deposedat ilegal de statul comunist. Or, situaţia recurentei este cu totul alta, ea a pierdut bunul ca urmare a restituirii în natură către vechiul proprietar şi trebuie despăgubită de statul care a privatizat societatea.
Astfel, corect instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi a stabilit despăgubirile în raport de valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii reclamante.
Recursul formulat de recurenta pârâtă A.A.A.S. este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora instanţele au încălcat normele de competenţă materială nu poate fi primit. De fapt, recurenta pârâtă invocă încălcarea competenţei funcţionale a instanţelor, pe care a invocat-o şi la instanţa de fond, susţinând că cererea de chemare în garanţie trebuia soluţionată de secţia comercială a tribunalului (iar apelul de secţia comercială a curţii de apel), potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.
Prin Decizia nr. 2178/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată irevocabil acţiunea în revendicare, s-a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie, fără însă ca instanţa de recurs să indice secţia către care face trimitere.
Prima instanţă, în rejudecare, prin încheierea din 5 septembrie 2011, a respins excepţia de necompetenţă funcţională iar excepţia nu a mai putut fi invocată în apel întrucât pârâta nu avea interesul de a declara apel faţă de soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie. Apărarea a fost însă menţinută prin întâmpinare. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat în recurs, fără a se putea reţine că a fost formulat omisso medio.
Curtea constată că excepţia de necompetenţă funcţională este nefondată, fiind soluţionată corect de prima instanţă. Cererea de chemare în garanţie a fost formulată ca o cerere incidentală în cadrul procesului de revendicare (cererea principală). Potrivit dispoziţiilor art. 17 din C. proc. civ., cererile incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Cum cererea principală a fost în competenţa secţiei civile a tribunalului, ca o secţie competentă să soluţioneze acţiunile în revendicare, în baza prorogării de competenţă, aceeaşi secţie civilă a devenit competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în garanţie, ca cerere incidentală, chiar dacă legea prevedea o competenţă specială în raport de obiect. Prin trimiterea pentru judecarea pe fond a cererii de chemare în garanţie, instanţa de recurs a trimis cauza evident, în considerarea efectului prorogării de competenţă, la aceeaşi instanţă civilă. Normele de drept invocate de recurenta pârâtă ar putea deveni aplicabile numai în ipoteza în care acţiunea s-ar formula pe cale principală.
Curte apreciază ca nefondată şi critica privind soluţionarea eronată de către instanţa de fond a excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în garanţie, invocată de pârâtă. Conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxă judiciară de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente. Cum cererea de chemare în garanţie a societăţii care a pierdut bunul, în urma restituirii imobilului preluat de stat abuziv în perioada regimului comunist, a fost formulată ca o cerere incidentală, ea beneficiază de scutire de taxă judiciară de timbru potrivit textului de lege menţionat.
Prima instanţă, în rejudecare, prin încheierea din 5 septembrie 2011, a respins excepţia de netimbrare iar excepţia nu a mai putut fi invocată în apel întrucât pârâta nu avea interesul de a declara apel faţă de soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat în recurs, fără a se putea reţine că a fost formulat omisso medio.
Curtea apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost în mod corect soluţionată de instanţe. Calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri rezultă din evicţiunea produsă prin revendicarea bunurilor aflate în patrimoniul SC H.L.B. SRL de către fostul proprietar deposedat abuziv de statul comunist, evicţiune ce rezultă cu autoritate de lucru judecat din Decizia nr. 2178/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care această societate a fost obligată să lase bunurile în deplină posesie şi proprietate.
În ceea ce priveşte calitatea SC H.L.B. SRL de persoană juridică privatizată pentru a fi îndreptăţită să solicite despăgubiri în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/0997 cu modificările ulterioare, această chestiune se impune a fi lămurită împreună cu calitatea procesuală pasivă a pârâtei. Aceste chestiuni nu au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2178/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă trimiţând cererea de chemare în garanţie pentru soluţionare sub toate aspectele la tribunal, de vreme ce, în primul ciclu procesual, aceasta nu a fost analizată de instanţa de fond şi apel sub niciun aspect, fiind respinsă ca o consecinţă a respingerii acţiunii în revendicare.
Se reţine că instanţa de apel a făcut o analiză amplă a calităţii reclamantei de a pretinde despăgubiri şi a calităţii pârâtei de a le achita, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare şi legilor privatizării.
În 1990 se înfiinţează SC L. SA, societate cu capital de stat, în baza H.G. nr. 1041/1990. Întregul C.H.L. a trecut în proprietatea SC L. SA în baza Ordinului M.C.T. nr. 154/1991 şi a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. În 1993, L. SA prin reprezentanţii M.T. a hotărât majorarea capitalului social prin reevaluarea activelor şi transmiterea a 70% din acţiuni către F.P.S. şi 30% către F.P.P. La 19 noiembrie 1993, conform depozitului de înregistrare a acţiunilor, F.P.S. deţinea 70% din acţiuni, adică 20.689 acţiuni, această situaţie fiind dovedită şi prin cererea de înscriere de menţiuni din 25 noiembrie 1993. La 8 martie 1993, L. SA împreună cu alte 5 societăţi formează SC S.L. SA iar SC L. SA aduce ca aport la capitalul noii societăţi uzufructul bunurilor din anexă (C.H.L.). La 11 noiembrie 1994, când se hotărăşte majorarea capitalului social al SC S.L. SA, SC L. SA contribuie la majorare aducând ca aport proprietatea bunurilor (C.H.L.). În 1995 când se discută o nouă majorare a capitalului social al S.L. SA, SC L. SA ca acţionar, este reprezentat prin reprezentantul F.P.S. La 31 mai 1996, S.L. SA împreună cu alte societăţi fuzionează şi se constituie SC T.A.C.T. SA (S.L. SA este absorbită şi dispare iar patrimoniul său, în care se include şi C.H.L., trece la T.A.C.). Acţionar la T.A.C. este şi L. SA care deţine 23,8% din capital. La 8 septembrie 1996, SC T.A.C.T. SA se divizează parţial şi rămâne SC T.A.C.T. SA la care SC L. SA deţine 12,084% din capital, înfiinţându-se şi SC T.A.C.I. la care SC L. SA deţine 12,084% din capital, T.A.C.I. preluând C.H.L. La 27 decembrie 1996, SC T.A.C.I. îşi majorează capitalul social, la care SC L. SA deţine 11,893% din capital şi îşi modifică denumirea în C.H.I.R. SA. În 2005 se înfiinţează SC H.L.B. SRL, care preia în proprietate C.H.L., având ca asociat pe C.H.I.R. În această calitate SC H.L.B. SRL a fost evinsă de bun în cadrul acţiunii în revendicare.
În acest lanţ, singura societate cu capital integral de stat a fost SC L. SA - în patrimoniul căreia au fost iniţial bunurile revendicate, toate celelalte fiind societăţi cu capital privat. În 1993 această societate se privatizează, prin contractul de privatizare din 4 noiembrie 1999 prin care F.P.S. vinde pachetul de acţiuni. Deci instituţia implicată în privatizare a fost F.P.S. al cărui continuator a fost A.V.A.S (astăzi A.A.A.S.). Nu s-a depus la dosar nicio dovadă că acest contract de privatizare a fost reziliat în anul 2000, aşa cum susţine pârâta iar faptul că prin O.U.G. nr. 7/2001, A.V.A.S. transferă la M.T. în vederea accelerării şi finalizării procesului de privatizare, pachetele de acţiuni ale societăţilor din anexă printre care figurează şi L., nu fac dovada faptului că nu A.V.A.S. ar fi fost instituţia implicată în privatizare. Nu s-a depus nicio dovadă că M.T. ar fi preluat concret vreun pachet de acţiuni şi că ar fi vândut vreun pachet de acţiuni din capitalul SC L. SA. Or, sarcina probei incumba celui ce face această susţinere. De fapt, chiar recurenta pârâtă, prin documentul de la dosar recunoaşte că este instituţia care a privatizat. Dar, este în eroare asupra denumirii societăţii privatizate atunci când indică C.H.I.R. (la momentul privatizării acesta deţinea în proprietate bunurile aduse ca aport la capitalul social) dar privatizarea a vizat acţionarul acesteia L. SA (proprietarul iniţial al bunurilor).
Faţă de considerentele expuse, reţinute într-un mod mai general şi de instanţa de apel, corect s-a constatat atât calitatea procesuală activă a reclamantei, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei, ca instituţie implicată în privatizare şi că în aceste condiţii, se declanşează în puterea legii, obligaţia de garanţie a statului, prin instituţia implicată în procedura de privatizare.
Nu au fundament legal susţinerile recurentei pârâte că, atâta timp cât prin Decizia nr. 2178/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că C.H.I.R. SA ( societate cu capital privat) a aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL (societate cu capital privat), societatea evinsă putea acţiona doar împotriva celui care a aportat bunul respectiv, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990/R. Argumentele expuse anterior justifică îndreptăţirea reclamantei să solicite despăgubiri de la stat, prin instituţia implicată în privatizare, ca urmare a evicţiunii.
Curtea nu poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 7211 C. proc. civ. de la 1865 şi art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii excepţiei prematurităţii cererii de chemare în garanţie. În cauză, dat fiind că cererea s-a făcut pe cale incidentală, în procesul civil având ca obiect revendicarea, nu erau aplicabile dispoziţiile art. 7211 din C. proc. civ. De asemenea, faptul că alin. (3) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 prevede posibilitatea de stabilire prin acord comun a despăgubirii între instituţia implicată în privatizare şi societatea evinsă, nu poate constitui un fine de neprimire a cererii de chemare în garanţie, din punct de vedere al prematurităţii.
Cererea nu poate fi considerată prematură nici pentru faptul că a fost introdusă înainte de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Nicio dispoziţie legală nu interzicea formularea cererii de despăgubiri pe cale incidentală, sub forma cererii de chemare în garanţie, desigur, soarta acesteia fiind indisolubil legală de soluţia dată în revendicare.
Nu poate fi primit ca motiv de nelegalitate a sentinţei recurate nici greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1141, coroborat cu art. 132 din C. proc. civ. de la 1865. Cum corect a apreciat instanţa de apel, intimata nu a indicat vătămarea ce i-a fost produsă prin aşa zisa întregire a cererii de chemare în garanţie, în contextul în care această cerere, pe de o parte, i-a fost comunicată pentru a putea formula apărări iar, pe de altă parte, nu presupune o modificare a acţiunii în accepţiunea art. 112 - 132 din C. proc. civ. La data de 9 martie 2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în garanţie invocând art. 324 din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ., dezvoltând motivarea în fapt în raport de normele dreptului european. Aceasta nu presupune modificarea obiectului cererii.
Nu se poate reţine nici motivul de nelegalitate constând în încălcarea limitelor învestirii instanţei. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie despăgubiri pentru evicţiunea produsă prin pierderea bunului ca urmare a acţiunii în revendicare formulată de vechiul proprietar, cererea de despăgubiri având ca unic temei dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/97 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 99/1999. Faptul că reclamantul a evaluat prejudiciul său în raport de valoarea de piaţă a bunului iar instanţa a evaluat prejudiciul conform îndrumărilor deciziei pronunţate în recursul în interesul legii nu înseamnă că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut. Obiectul acţiunii îl constituie acordarea de despăgubiri, modalitatea de stabilire a cuantumului acestora neţinând de obiect ci de valoarea lui. Instanţa nu a acordat ceea ce nu s-a cerut şi nici mai mult decât s-a cerut, ci mai puţin decât s-a cerut, astfel încât critica nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865.
Este de asemenea nefondat motivul de nelegalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, sub aspectul temporal al incidenţei dispoziţiilor astfel cum au fost adoptate prin O.U.G. nr. 88/1997, sau cum au fost modificate prin Legea nr. 137/2002 care limitează cuantumul despăgubirii la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. S-a arătat anterior că la baza răspunderii statului pentru evicţiune stă contractul de privatizare din 4 noiembrie 1999 prin care F.P.S. vinde pachetul de acţiuni deţinut de stat la SC L. SA. Or, acest contract este anterior modificării dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 137/2002. Deci, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 [alin. (1) limitează cuantumul despăgubirii], despăgubirea, chiar dacă este stabilită ulterior intrării în vigoare a acestei legi, nu este limitată ci integrală, raportată la valoarea contabilă a bunului, dacă contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a încheiat mai înainte de intrarea legii în vigoare. Dovada privatizării fiind făcută, faptul că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social al acesteia (imobil în considerarea valorii căruia au fost emise acţiuni) reiese din împrejurarea că SC L. SA s-a constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 16 - 20 din Legea nr. 15/1990, prin H.G. nr. 1041/1990. Or, potrivit Legii nr. 15/1990, căreia i s-au alăturat hotărâri de guvern, capitalului social al acestor societăţi, la care statul a deţinut iniţial toate acţiunile, s-a constituit prin aport în natură - în acesta au intrat bunurile care până la data constituirii societăţii erau deţinute în administrare şi care, în temeiul art. 20 din acelaşi act normativ, au devenit proprietatea lor. Valoarea acţiunilor s-a stabilit în raport de valoarea capitalului social raportată la valoarea bunurilor aduse ca aport la capital. De altfel, Ordinul nr. 154/1991 al M.T. atestă că bunurile transferate în proprietatea societăţii, printre care şi cele ce au făcut obiectul revendicării, sunt cuprinse în capitalul social al acesteia.
Este nefondată şi critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul C.E. şi a celorlalte dispoziţii comunitare privitoare la ajutoarele de stat, care, potrivit art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, au prioritate în faţa legislaţiei interne.
Recurenta pârâtă A.A.A.S. solicită aplicarea directă a dreptului comunitar în speţa de faţă solicitând instanţei naţionale să constate că norma internă (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare) constituie ajutor de stat şi trebuie înlăturată în virtutea normelor comunitare.
Principiul efectului direct (sau aplicabilitatea directă) permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene. Acest principiu nu priveşte decât anumite acte europene şi face obiectul mai multor condiţii. Efectul direct al dreptului european, alături de principiul supremaţiei, consacrat de C.J.U.E. permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte cu conţinut similar în dreptul naţional. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru (efectul direct vertical) sau să fie extins la relaţiile între toate persoanele fizice (efectul direct orizontal). În hotărârea Van Gend en Loos din 5 februarie 1963, C.J.U.E. afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, fără ca statul membru să reia, în mod necesar, norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.
În primul rând, efectul direct al dreptului comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin instituţiile sale, A.A.A.S. fiind reprezentantul statului care răspunde pentru evicţiune, ca instituţie care a efectuat privatizarea.
În realitate, recurenta pârâtă solicită instanţei să verifice dacă cererea reclamantei de acordare a despăgubirii, în temeiul textului de lege invocat, reprezintă ajutor de stat şi dacă era necesară procedura notificării potrivit Comunicării Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C 85/01).
Pentru a constitui ajutor de stat în sensul Legii nr. 142/1999 privind ajutorul de stat, o măsură trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) să implice resursele statului - condiţie îndeplinită întrucât plata despăgubirilor solicitate ca urmare a evicţiunii implică resursele statului; b) să fie selectivă - condiţie neîndeplinită, deoarece beneficiarii despăgubirii sunt toate societăţile evinse prin restituirea bunului către vechiul proprietar; c) să distorsioneze concurenţa - condiţie neîndeplinită deoarece despăgubirea vine să înlocuiască bunul care a ieşit din patrimoniu, iar nu să producă vreun beneficiu; d) să existe un beneficiu - condiţie neîndeplinită, întrucât despăgubirea este o valoare de înlocuire a bunului care a ieşit din patrimoniu, iar nu o investiţie de natură a produce vreun beneficiu.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că despăgubirea ce face obiectul acţiunii de faţă nu constituie ajutor de stat şi deci nu era necesară parcurgerea procedurilor de avizare.
Curtea găseşte însă fondată ultima critică de nelegalitate şi anume cea referitoare la nestabilirea corectă a despăgubirii - valoarea contabilă a imobilului la data predării către vechiul proprietar, actualizată de la această dată şi până la data plăţii. Instanţa de apel a încălcat îndrumările obligatorii ale Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunţată de completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care "Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".
Făcându-se o actualizare la data raportului de expertiză, peste care instituţia implicată va trebui să facă o nouă actualizare la momentul plăţii se va ajunge la o dublă actualizare a valorii contabile a bunului.
Astfel, Curtea va admite recursul recurentei pârâte şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe pârâta chemată în garanţie A.A.A.S la despăgubiri către reclamanta SC H.L. Bucureşti SRL în cuantum de 31.714.876,35 ROL, reprezentând valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii - 8 martie 2007, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC H.L. Bucureşti SRL împotriva Deciziei nr. 70A din 4 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâta chemată în garanţie A.A.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pe pârâta chemată în garanţie A.A.A.S. la despăgubiri către reclamanta SC H.L. Bucureşti SRL în cuantum de 31.714.876,35 ROL, reprezentând valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii - 8 martie 2007, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii efective.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3161/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3163/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
