ICCJ. Decizia nr. 3161/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3161/2014
Dosar nr. 6012/117/2010
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial sub nr. 6802/2005 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii B.L., B.A.V.C., B.G.E., D.F.C.D., L.S.C. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Cluj-Napoca prin primar, Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, B.I., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de către Statul Român în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001 şi să se dispună restituirea în natură a acestuia către debitoarea reclamanţilor, pârâta B.I. - unica moştenitoare a fostei proprietare tabulare B. (fostă R.) M., să se constate că reclamanţii în calitate de moştenitori ai defunctului B.V. sunt titularii unui drept de creanţă ca urmare a încheierii la data de 23 decembrie 1949 a unui antecontract de vânzare cumpărare intitulat „contract de vânzare-cumpărare provizoriu” precum şi a actului intitulat „contract de vânzare-cumpărare” din data de 10 august 1950 corelativ obligaţiei autoarei pârâtei de a transmite proprietatea asupra prăvăliei din apartamentul susmenţionat, obligaţie care s-a transmis asupra succesoarei promitentei vânzătoare, pârâta B.I., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului din litigiu şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor.
În subsidiar s-a solicitat ca, în situaţia în care se apreciază că nu este posibilă restituirea în natură, să se dispună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent direct în favoarea reclamanţilor.
Într-un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 2229 din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Cluj deoarece soluţia asupra excepţiilor inadmisibilităţii petitului subsidiar din acţiunea completată şi a necompetenţei materiale de soluţionare a petitelor 1-4 a fost considerată greşită.
Cauza a parcurs un al doilea ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 3769 din 17 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a menţinut Decizia civilă nr. 243 din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj prin care s-a admis în parte apelul reclamanţilor şi a fost desfiinţată în parte sentinţa civilă nr. 39 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dar menţinându-se dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive şi restituirea în natură a imobilului. S-a motivat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a se pronunţa cu privire la antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanta Bojan Leonora şi, de asemenea, apreciind că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în privinţa petitelor având ca obiect stabilirea dreptului de creanţă al reclamanţilor şi obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În al treilea ciclu procesual , prin sentinţa civilă nr. 84 nr. 07 februarie 2013, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin M.F.P. A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.A.V.C., B.L., decedată în cursul procesului,acţiunea fiind continuată de B.A.V.C., B.G.E., L.S.C. şi D.F.C.D., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată de succesorii D.M. şi D.R.O.V. în contradictoriu cu paraţii B.I., decedată în cursul procesului, continuată faţă de moştenitorul B.A.P. şi Municipiul Cluj-Napoca prin primar şi în consecinţă:
- a fost obligat pârâtul B.A.P. să încheie cu reclamanţii act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris iniţial, C.F. Cluj, în suprafaţă de 54 mp şi cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A., ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în, C.F. Cluj, în suprafaţă de 472,60 mp cu cota părţi indivize înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar sentinţa ţinând loc de contract autentic de înstrăinare.
Au fost respinse restul pretenţiilor reclamanţilor.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu paraţii C.C.S.D. şi Statul Roman prin M.F.P. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva menţionatei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii B.A.V.C., B.G.E., D.M., L.S.C. şi D.R.O.V.
Prin Decizia civilă nr. 34/A din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelul şi a schimbat în parte sentinţa astfel: a fost obligat pe pârâtul B.A.P. să încheie doar cu reclamantul B.A.V.C. act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă înscris iniţial în C.F. Cluj, în suprafaţă de 54 mp şi cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A. ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în C.F. Cluj, în suprafaţă de 472,60 mp, cu cota parte indiviză înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar hotărârea ţinând loc de contract autentic de vânzare - cumpărare, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin prezenta acţiune civilă, aşa cum a fost completată, reclamanţii urmăresc să obţină obligarea pârâtului, ca succesor în drepturi al promitentei vânzătoare văduva lui B.M., născută R.M., la executarea în natură a obligaţiilor asumate de aceasta prin antecontracte de vânzare-cumpărare.
Cele două convenţii sub semnătură privată, iniţiale, au suferit modificări determinate de apariţia Decretului nr. 92/1950 şi a incidenţei acestuia asupra imobilelor obiect al convenţiilor care au vizat stabilirea suportării riscului naţionalizării imobilelor respective şi reducerea, în noul context, a preţului acestora. Prin încheierea convenţiilor sub semnătură privată ulterioare, părţile au intenţionat neechivoc să asigure executarea contractelor iniţiale, fiind reconfirmată astfel voinţa lor reală de a vinde şi respectiv de a cumpăra imobilele respective.
În speţă, chiar după apariţia decretului de naţionalizare părţile au înţeles să-şi execute obligaţiile anterior asumate numai astfel putând fi interpretat faptul că părţile vorbesc de încheierea „contractului definitiv” şi plata preţului astfel cum a fost redus de comun acord.
Această concluzie se impune în lumina aplicării principiilor de interpretare a convenţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 977 şi urm. C. civ., conform cărora actul juridic se interpretează după voinţa reală a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor, iar potrivit art. 982 C. civ., interpretarea clauzelor se realizează sistematic, unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce reiese din întregul act.
Or, atât în convenţia încheiată la data de 26 aprilie 1950, cu referire la cea din 21 februarie 1950, cat şi în convenţia din data de 10 august 1950 cu referire la cea din 23 decembrie 1949, părţile contractante au arătat în mod expres că motivul determinant al încheierii actelor juridice ulterioare a fost apariţia Decretului nr. 92/1950 şi necesitatea stabilirii de comun acord, a părţii care va suporta riscul naţionalizării şi în ce măsură. Prin urmare, convenţiile sub semnătură privată ulterioare celor dintâi au reconfirmat intenţia clară şi fermă a părţilor de a realiza vânzarea-cumpărarea imobilelor, chiar şi în noile condiţii, ale naţionalizării.
În acest sens, în contractul semnat la data de 26 aprilie 1950 între B.L. (T.) şi antecesoarea pârâtului B.P.A., s-a prevăzut o reducere a preţului iniţial al imobilului şi s-a stipulat că „dacă prăvălia va fi scutită de naţionalizare, cumpărătoarea B.L. (T.) rămâne proprietara acesteia”, „vânzătoarea îşi dă permisiunea necondiţionată ca dreptul de proprietate să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei”, „dacă imobilul n-ar fi scutit de naţionalizare, pierderea proprietăţii cade în sarcina cumpărătoarei”.
În acelaşi timp, în contractul din data de 10 august 1950 încheiat între B.V. şi antecesoarea pârâtului B.P.A., s-a prevăzut reducerea preţului iniţial cât şi consimţământul necondiţionat şi irevocabil al vânzătoarei la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea cumpărătorului.
Clauzele convenţiilor intervenite după naţionalizarea imobilului trebuie interpretate în sensul că părţile au prevăzut o condiţie suspensivă, în sensul art. 1017 C. civ., care constă în încetarea efectelor naţionalizării („deznaţionalizare”) şi ieşirea bunului din proprietatea statului.
Condiţia suspensivă s-a realizat prin emiterea Dispoziţiei nr. 9782 din 01 noiembrie 2007 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I. fiind restituită în natură o parte din imobil, iar pentru o parte s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
De altfel, aceste aspecte au fost tranşate prin Decizia nr. 243/A/2008 a Curţii de Apel Cluj şi confirmate de instanţa de recurs prin Decizia civilă nr. 3768/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cel de-al doilea ciclu procesual, fiind astfel obligatorii pentru instanţa de rejudecare.
Este de remarcat că pârâtul B.A.P. a promovat acţiunea civilă înregistrată sub nr. 1503/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor patru convenţii sub semnătură privată pentru nevalabilitatea obiectului convenţiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei vânzătoare şi cauza falsă, cerere care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 14461 din 23 septembrie 2011 a Judecătoriei Cluj Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3/A/2012 a Tribunalului Cluj şi irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a recursului, reţinându-se valabilitatea încheierii acestor convenţii, statuare care se impune în prezentul litigiu cu autoritate de lucru judecat.
Este adevărat că în prezenta cauză nu s-a invocat niciodată de către succesorul în drepturi al proprietarei tabulare văduvă lui B.M., născută R.M., neplata preţului stipulat în convenţiile mai sus evocate, chiar mai mult decât atât, prin declaraţiile autentificate din 27 martie 2002 de B.N.P. J.E., autoarea pârâtului actual, B.I., a recunoscut irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare şi valabilitatea convenţiilor de vânzare-cumpărare încheiate cu autorii reclamanţilor la data de 26 aprilie 1950 şi 10 august 1950, însă, în opinia Curţii, contrar criticilor reclamanţilor, aceste împrejurări nu sunt de natură să ducă la concluzia că la momentul încheierii contractelor a operat efectul translativ al dreptului de proprietate asupra imobilelor prin simplul acord de voinţe al părţilor.
La momentul încheierii convenţiilor sub semnătură privată în Transilvania erau aplicabile dispoziţiile art. 17 şi art. 18 din Decretul - Lege nr. 115/1938 care instituia principiul efectului constitutiv de drepturi, conform căruia transferul proprietăţii avea loc doar la data efectuării înscrierii în cartea funciară, cu excepţiile prevăzute de art. 26 din acelaşi act normativ, ipoteze care nu se regăsesc în speţă.
În consecinţă, actele juridice sub semnătură privată mai sus arătate încheiate între antecesorii reclamanţilor şi pârâtului au natura juridică a unor antecontracte de vânzare-cumpărare sub condiţie suspensivă, care nefiind acte autentice, nu au fost în măsură să transmită dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, au dat naştere unor obligaţii pentru aceştia, respectiv de a încheia în viitor contractele în forma autentică impusă de lege.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii, pentru a identifica imobilele obiect al antecontractelor, în ce măsură acestea mai există, dacă sunt conforme cu descrierea din cartea funciară, care este componenţa lor actuală şi cine exercită posesia asupra acestora (filele 178-188 dosar fond).
Concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, faţă de care părţile nu au formulat obiecţiuni, au relevat faptul că prăvălia spre stradă cu dimensiuni de aproximativ 54 mp, obiect al antecontractului iniţial din 21 februarie 1950 modificat prin antecontractul din 26 aprilie 1950, intervenit între antecesoarea pârâtului pe de o parte, şi antecesoarea reclamantului B.A.V.C., pe de altă parte, este situată în prezent în cadrul magazinului cu 2 camere situat în cadrul apartamentului, proprietar fiind pârâtul B.A.P.
În ce priveşte imobilul obiect al antecontractului din 23 decembrie 1949, modificat prin contractul din 10 august 1950, încheiat între antecesoarea pârâtului pe de o parte şi antecesorul reclamanţilor B.V., pe de altă parte, prăvălia spre stradă cu dimensiuni de aproximativ 93 mp, acesta este situat în cadrul apartamentului, magazinul cu 2 camere în folosinţa SC M. SRL.
Din concluziile expertizei efectuate coroborate cu extrasele de carte funciară depuse la dosar, reiese că actuala proprietară a acestui spaţiu este SC Marimmo SRL, cu titlu de cumpărare, de la fostul proprietar SC M.C. SRL, care la rândul său, l-a cumpărat de la Primăria municipiului Cluj-Napoca.
Prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de exp. M.A. s-a menţionat că în raportul de expertiză tehnică s-au pus în evidenţă în mod corect, în conformitate cu prevederile S.T.A.S., suprafeţele reale actuale ale apartamentului, reprezentând S.U. = 62,63 mp SC = 92,97 mp. şi cotele părţi indivize de 5,13/100 parte. În contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 se precizează vânzarea apartamentului „a cărui întindere este aproximativ 93 mp” nefăcându-se nicio precizare legată de caracterul acestei suprafeţe ca fiind utilă sau construită.
În condiţiile în care actualul apartament identificat la inspecţia la faţa locului coincide cu apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950, suprafaţa menţionată în acest contract se identifică cu suprafaţa construită de 92,97 mp stabilită prin raportul de expertiză.
Există totuşi posibilitatea ca apartamentul să fi avut la data vânzării din 10 august 1950 o altă componenţă, cu o altă suprafaţă faţă de cea actuală, prin extinderi în cadrul actualelor apartamente, ce ar fi putut determina ca vânzătoarea să înstrăineze 93 mp de suprafaţă utilă. Acest lucru se poate clarifica numai prin verificări laborioase asupra operaţiilor de dezmembrare efectuate în decursul timpului asupra imobilului iniţial din str. E.
Situaţia actuală reală de C.F. a apartamentului nr. 6/2 este următoarea: C.F., apartament la parter compus din: 1 magazin cu 2 camere, cu S.U. de 62,63 mp, SC de 92,97 mp şi cu P.I.C. de 5,13/100 parte înscrise în C.F.; (C.F.vechi), B7, dreptul de proprietate cota de 5,13/100, pic aferente apartamentulul (filele 150-151).
Critica reclamanţilor apelanţi referitoare la faptul că prima instanţă a hotărât în mod nelegal obligarea pârâtului B.A.P. să încheie actul translativ de proprietate în formă autentică cu toţi reclamanţii, deşi prăvălia identificată a făcut obiectul unor convenţii ce nu au fost încheiate cu autorul B.V., convenţiile privitoare la acest imobil, din datele de 21 februarie 1950, respectiv 26 aprilie 1950, fiind încheiate de promitenta-vânzătoare B.M. doar cu T.E. (B.) a fost apreciată de Curte ca fiind întemeiată.
Având în vedere natura juridică de antecontract de vânzare cumpărare a convenţiei sub semnătură privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 între antecesoarea pârâtului, văd. Lui B.M., născ. R.M., pe de o parte şi antecesoarea reclamantului, T.L. (căs. B.) pe de altă parte, Curtea a constatat că actul juridic dă naştere în sarcina promitentului vânzător a unei obligaţii de a face, respectiv de a încheia cu promitentul cumpărător, în viitor, actul autentic de vânzare-cumpărare, obligaţie pe care pârâtul în cauză este ţinut să o îndeplinească, în calitate de succesor în drepturi al promitentei vânzătoare, proprietar al imobilului prin restituire, ca urmare a realizării condiţiei suspensive a încetării efectelor naţionalizării.
Astfel, în mod nelegal, cu încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului potrivit căruia convenţiile nu pot crea drepturi şi obligaţii decât în privinţa părţilor contractante, cu încălcarea normelor în materia devoluţiunii legale a moştenirii, precum şi nesocotirea certificatului de moştenitor din 03 martie 2011 rămas de pe urma defunctei B.E., din care rezultă cu claritate că unicul moştenitor al acesteia este reclamatul B.A.V.C., tribunalul a dispus obligarea pârâtului B.A.P. să încheie cu toţi reclamanţii act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris iniţial în C.F. colectivă Cluj, C.F. Cluj, în suprafaţă de 54 mp şi cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A., ca făcând parte din imobilul apartament.
Instanţa de fond nu a încălcat principiului disponibilităţii consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi nu a acordat altceva decât s-a cerut întrucât reclamanţii nu au înţeles să învestească instanţa cu soluţionarea unei obligaţii de a face, respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică.
Convenţia sub semnătură privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 are natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare sub condiţie suspensivă, care nu a fost aptă să transfere dreptul de proprietate de la promitenta vânzătoare la promitenta cumpărătoare dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, a dat naştere unei obligaţii de a face, respectiv de a încheia în viitor un contract în forma autentică impusă de lege, obligaţie pe care pârâtul este ţinut să o îndeplinească, în calitate de succesor în drepturi al promitentei vânzătoare.
Contrar afirmaţiilor reclamanţilor-apelanţi, aceştia nu au solicitat, prin cererea de chemare în judecată completată, în mod expres suplinirea consimţământului pârâtei iniţiale, ci au cerut numai pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic translativ de proprietate.
Conform art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 „În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuza ulterior sa încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competenta care poate pronunţa o hotărâre care sa ţină loc de contract”.
Ţinând seama de interpretarea dată convenţiei sub semnătură privată şi de prevederile legale mai sus citate, Curtea constată că în mod legal, prima instanţă a obligat pârâtul la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios, iar în caz contrar, adică al neexecutării voluntare a obligaţiei de a face, hotărârea va ţine loc de contract autentic de vânzare - cumpărare, suplinindu-se implicit consimţământul pârâtului la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Mai mult decât atât, în determinarea obligaţiei de a face nu era necesară menţionarea preţului în actul de vânzare-cumpărare şi nici a termenului înăuntrul căruia ar trebui să fie adusă la îndeplinire această obligaţie deoarece preţul vânzării nu a fost contestat niciodată de succesorul promitentei vânzătoare, din contră a fost recunoscut de autoarea pârâtului prin declaraţie autentică, iar refuzul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică rezultă din însăşi atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului litigiu, aceea de respingere a prezentei acţiuni civile completate.
Motivul de apel al reclamanţilor apelanţi referitor la faptul că prima instanţa a omis să analizeze şi să se pronunţe motivat asupra tuturor cererilor reclamanţilor formulate cu prilejul dezbaterilor orale si dezvoltate prin concluziile scrise, în ce priveşte prăvălia ce a făcut obiectul convenţiilor încheiate la data de 23 decembrie 1949 şi respectiv 10 august 1959 între promitenta-vânzătoare B.M. şi promitentul-cumpărător B.V., autorul comun al reclamanţilor apelanţi, apartamentul identificat în raportul de expertiză, a fost apreciat de Curte ca fiind neîntemeiat.
Astfel, contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, Curtea a constatat că în şedinţa publică din 10 ianuarie 2013 când tribunalul a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 ianuarie 2013, reprezentanta reclamanţilor, av. I.N., după închiderea fazei cercetării judecătoreşti şi cu prilejul acordării cuvântului asupra dezbaterilor pe fond a solicitat admiterea acţiunii, fără cheltuieli de judecată, precum şi, amânarea pronunţării hotărârii pentru a depune la dosar dovada achitării diferenţei de onorariu pentru expertiză şi pentru a formula concluzii scrise (filele 109-110 dosar fond).
La data de 17 ianuarie 2013 la dosarul cauzei s-au înregistrat concluziile scrise formulate de reclamanţi şi expediate prin fax la 16 ianuarie 2013, orele 18:01, prin care aceştia au solicitat admiterea acţiunii în sensul suplinirii consimţământului pârâtului şi pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartament, în temeiul dispoziţiilor art. 1073-1077 C. civ., în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor. Cu privire la apartament, care nu se află în posesia vreunuia dintre pârâţi, reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., în sensul suplinirii consimţământului pârâtului în temeiul dispoziţiilor art. 1073 - 1077 C. civ., în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor.
În dezvoltarea acestei cereri, reclamanţii au arătat că este adevărat că acest imobil, în mod fraudulos şi cu încălcarea esenţială a legii, a fost înstrăinat de către Primăria Cluj-Napoca către SC M.C. SRL, însă împrejurarea că acest bun imobil a fost vândut unui terţ nu este de natură a impieta asupra drepturilor reclamanţilor de a obţine executarea în natură a obligaţiilor asumate de promitenta cumpărătoare în cele două antecontracte de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, reclamanţii apreciază că este perfect admisibilă constatarea transmiterii drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. cu privire la apartament, drept real care este susceptibil de a se transforma în despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 (filele 115-119 dosar fond).
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată trebuie formulată de reclamant până la prima zi de înfăţişare sau cu încuviinţarea instanţei, până la termenul de judecată imediat următor primei zile de înfăţişare, iar n erespectarea de către reclamant a acestui moment procesual atrage sancţiunea decăderii. Pârâtul poate renunţa la invocarea decăderii prin consimţirea - expresă sau tacită - la modificarea cererii după prima zi de înfăţişare.
Curtea a constatat că reclamanţii au uzat, în primul ciclu procesual, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prin completarea cererii introductive de instanţă înregistrată la data de 16 septembrie 2005 şi prin extinderea acţiunii civile înregistrată la data de 10 noiembrie 2005, termen la care a fost prima zi de înfăţişare (filele 25-32, fila 65, fila 66, Dosar nr. 6802/2005 a Tribunalului Cluj).
Privind comparativ petitul cererii introductive formulate de reclamanţi având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la prăvălia din ap.6 din imobilul menţionat, cu petitele formulate în cadrul concluziilor scrise, respectiv de constatare a transmiterii drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. cu privire la ap. 6/2, drept real care este susceptibil de a se transforma în despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, Curtea a apreciat că prin concluziile scrise reclamanţii au formulat o veritabilă modificare a capătului de cerere iniţial.
Această modificare a acţiunii introductive a fost considerată ca nelegală, fiind realizată peste termenul prevăzut de lege, în cel de-al treilea ciclu procesual, în rejudecarea pe fond a procesului şi după momentul procesual al dezbaterilor şi al punerii concluziilor verbale pe fondul cauzei.
Astfel fiind, Curtea a înlăturat acest motiv de apel, apreciind că prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii sale, doar asupra cererilor cu care a fost sesizată legal motiv pentru care în speţă nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi B.A.V.C., B.G.E., D.M., L.S.C. şi D.R.O.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, s-a arătat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că motivul de apel suplimentar, invocat la data de 05 decembrie 2013, nu ar fi un motiv de ordine publică, aşa cum s-a argumentat pe larg în notele de şedinţă înregistrate la data de 14 ianuarie 2014, ci un motiv de apel de ordine privată şi a aplicat sancţiunea decăderii prevăzută de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât nu l-a mai analizat pe fond.
Prin acest motiv de apel suplimentar se critica faptul că prima instanţă a omologat un raport de expertiză prin care se schimba Partea I a cărţii funciare a imobilului, cu privire la prăvălia 6/1. Acest imobil are o suprafaţă de 54 mp, aşa cum corect s-a reţinut în dispozitivul sentinţei civile nr. 84 din 07 februarie 2013, iar în Partea I a cărţii funciare, la descrierea prăvăliei, în toate extrasele de carte funciară eliberate de-a lungul timpului, se menţionează expres că aceasta prăvălie a fost compusă întotdeauna din două camere şi nu doar dintr-o singură încăpere, aşa cum eronat se menţionează în raportul de expertiză, omologat prin sentinţa sus-menţionată.
Prin raportul de expertiză, în forma în care acesta a fost omologat de instanţă, cât şi prin dispozitivul sentinţei apelate au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 4 teza I din Decretul-lege nr. 115/1938, care reglementează însuşi conţinutul cărţii funciare adică modul de ţinere a unor registre de publicitate imobiliară în care operaţiunea de intabulare creează efecte constitutive în privinţa dreptului de proprietate.
Instanţa de apel trebuia să constate că nu este admisibil să se modifice compunerea unui imobil, astfel cum această compunere a fost înscrisă în toate cărţile funciare în Partea I, printr-un raport de expertiză.
Practic prin această încălcare a normelor imperative privitoare la descrierea imobilului intabulat prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prăvălia în litigiu a căpătat o altă configuraţie, cu consecinţa privării recurenţilor de dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească în al cărei dispozitiv descrierea compunerii prăvăliei să fie aceeaşi cu cea din Partea I a Cărţii funciare corespunzătoare imobilului. În acest mod le-a fost afectat atât dreptul de proprietate, cât şi dreptul la un proces echitabil.
Aceste aprecieri ale instanţei nu sunt corecte, pe de o parte datorită faptului că instanţa interpretează greşit efectele produse de figurarea liniei punctate pe schiţa individuală a prăvăliei 6/1 ceea ce echivalează cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece, raportul de expertiză, prin omologarea să de către instanţă, dobândeşte configuraţia unui act juridic menit a crea, modifica sau stinge raporturi juridice între părţile litigante.
Pe de altă parte, instanţa de apel interpretează şi aplică eronat dispoziţiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 115/1938, împrejurare de natură a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât expertul nu poate să modifice descrierea sau compunerea unui imobil astfel cum aceasta este menţionata în Partea I a cărţii funciare, având în vedere caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în C.F. care s-a produs întotdeauna în privinţa a două încăperi si nu doar in privinţa unei singure încăperi.
În considerarea opozabilităţii erga omnes a intabulării, această constatare era opozabilă atât instanţei de fond cât şi instanţei de apel.
Instanţa de apel trebuia, chiar şi din oficiu, să lămurească aceste probleme conform exigenţelor impuse de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi cu respectarea exigenţelor impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care se referă la rolul activ al instanţei în aflarea adevărului şi stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept, în condiţiile în care este vorba despre o instanţă de control judiciar chemată a statua într-o cale de atac cu efect devolutiv.
Soluţia instanţei de apel de a nu mai analiza motivul suplimentar de apel privitor la prăvălia 6/1 este nelegală şi din perspectiva faptului că nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra posibilităţii de a cenzura sentinţa apelată conform criticilor invocate prin acest motiv suplimentar conform dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum s-a solicitat expres prin notele de şedinţă înregistrate la data de 14 ianuarie 2014. În acest mod, instanţa de apel a încălcat în mod esenţial dispoziţiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., norme imperative de procedură ce stabilesc în sarcina oricărei instanţe obligaţia legală de a analiza şi a se pronunţa asupra oricăror cereri sau chestiuni de drept invocate de părţi.
Prin urmare, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin acest mod de a soluţiona cauza, instanţa de apel a produs recurenţilor o vătămare procesuală semnificativă, constând în afectarea dreptului lor la un proces echitabil.
Această soluţie este şi lipsita de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care cu privire la cealaltă prăvălie identificată, la termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2013, instanţa de apel, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului. Pentru identitate de raţiune, instanţa de apel ar fi trebuit să dea dovada de rol activ în aceeaşi măsură şi pentru prăvălia 6/1 şi, din oficiu, să dispună efectuarea aceloraşi verificări în privinţa suprafeţelor şi a compunerii bunului. Neprocedând astfel, prima instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea esenţială a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. privitoare la rolul activ şi a creat o discriminare, o inegalitate procesuală vădită între modalitatea de soluţionare a situaţiei juridice a fiecăreia dintre cele două prăvălii.
Instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că toate cererile privitoare la prăvălia 6/2 ar fi fost pentru prima dată formulate prin concluziile scrise asupra fondului cauzei, la data de 17 ianuarie 2013 cu prilejul soluţionării fondului în al treilea ciclu procesual. În acest mod instanţa de apel a încălcat formele de procedură imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de natură a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel a considerat că toate cererile asupra cărora instanţa fondului nu s-a pronunţat ar fi constituit veritabile modificări al cererii de chemare în judecată formulate după prima zi de înfăţişare, adică cu nerespectarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. motiv pentru care, în mod nelegal, a aplicat şi sancţiunea decăderii din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată iniţială. Se impune a observa că prin cererile referitoare la prăvălia nr. 6/2 nu s-a realizat o veritabilă modificare a cererii introductive cum greşit a reţinut instanţa de apel, iar nici unul dintre intimaţi nu şi-a manifestat expres opoziţia faţă de această pretinsă modificare. Greşit instanţa a interpretat dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind norme de ordine publică.
Prin cererea introductivă s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra întregii prăvălii, în timp ce prin cererile formulate pe fond în al treilea ciclu procesual s-a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate pentru mai puţin, doar cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. şi care sunt accesorii dreptului de proprietate, în temeiul dispoziţiilor art. 1073-1077 C. civ. din 1864.
Practic nu s-a cerut altceva decât se ceruse prin cererea introductivă în temeiul art. 1073 si 1077 C. civ. din 1864, ci mai puţin, în sensul ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare doar pentru o parte din atributele/accesoriile dreptului de proprietate.
Prezentul litigiu a debutat în anul 2005 şi, în toată această perioadă situaţia juridică a imobilelor ce au format obiectul litigiilor a suferit modificări importante ceea ce a necesitat adaptarea petitelor formulate în anul 2005.
Faptul transmiterii drepturilor accesorii către promitentul-compărător B.V. nu este susceptibil a fi infirmat de conduita ulterioară a statului român care, după preluarea fără titlu a bunului imobil, l-a înstrăinat în mod fraudulos către un terţ, iar acest fapt nu trebuie să impieteze asupra valorificării drepturilor şi acţiunilor ce au aparţinut promitentei-vânzătoare.
Prin urmare, constatarea transmiterii către recurenţii-reclamanţi a drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., cu privire la apartamentul identificat sub nr. 6/2 în raportul de expertiză, drepturi ce constituie premisa pentru a acţiona în justiţie si pe cale administrativă pentru restituirea imobilului către fostul proprietar şi, ulterior, în cadrul unui alt litigiu, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare autentic şi cu privire la acest bun sau obţinerea de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale în materia imobilelor preluate abuziv de statul român nu poate fi considerată drept modificare a acţiunii, hotărârea instanţei de apel fiind, sub acest aspect, lipsită de temei legal şi în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Un alt aspect de nelegalitate vizează încălcarea principiului disponibilităţii şi nepronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Apelanţii-reclamanţi nu au înţeles să învestească instanţa cu soluţionarea unei obligaţii de a face, (respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică) ci au solicitat, expres, suplinirea consimţământului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate. Această interpretare decurge din indicarea expresă a dispoziţiilor art. 1073 și 1077 C. civ. din 1864 drept temei juridic al cererii.
Instanţa fondului, în mod eronat, a instituit în sarcina pârâtului doar o simplă obligaţie de a face (de a încheia actul translativ de proprietate în forma autentică cu toţi reclamanţii), obligaţie informă cât timp în dispozitivul sentinţei apelat s-a menţionat că, numai în cazul neexecutării acestei obligaţii de a face, hotărârea ar urma să ţină loc de contract autentic de înstrăinare, motiv pentru care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Niciodată nu s-a invocat neplata preţului din antecontractele de vânzare-cumpărare. Împrejurarea că promitenta-vânzătoare a încasat preţul vânzării rezultă fără echivoc atât din cuprinsul celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, precum şi din conţinutul sentinţei civile nr. 144461 din 23 noiembrie 2011, irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a celor antecontracte de vânzare-cumpărare pentru nevalabilitatea obiectului convenţiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei-vânzătoare şi cauza falsă.
Prin declaraţia notarială autentificată din 27 martie 2002 de B.N.P., J.E., autoarea pârâtului actual, B.I., moştenitoarea promitentei-vânzătoare R.M., văduva lui B.M., a recunoscut irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare şi valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta, în calitate de promitent-compărător. Cu ocazia acestui demers la notariat, în mod implicit, s-a exprimat intenţia moştenitoarei promitentei-vânzătoare de a nu încheia contract de vânzare-cumpărare în forma autentică şi ca problema transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului să se realizeze prin instanţa, pe cale judecătorească, ceea ce s-a şi întâmplat.
Conduita procesuală a pârâtului şi a autoarei sale pe parcursul prezentului proces, cât şi din dosarul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestor 2 convenţii, a fost în sensul că se opun la încheierea actului translativ de proprietate. Această atitudine este lipsită de echivoc pentru a justifica suplinirea consimţământului pârâtului, în temeiul art. 1073 si 1077 C. civ. din 1864 şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În mod paradoxal însă, în loc să constate că, faţă de dovada plăţii integrale a preţului vânzării şi a opunerii pârâtului la încheierea actului translativ în forma autentică, se impune suplinirea consimţământului pârâtului şi pronunţarea directă a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa foloseşte aceste argumente pentru a explica de ce ajunge la concluzia contrară, în sensul că nu era necesar ca în dispozitivul sentinţei apelate să fie menţionat nici preţul la care este obligat pârâtul să încheie contractul şi nici termenul în care ar trebui executată această obligaţie de a face.
De altfel, în forma în care se prezintă dispozitivul, hotărârea primei instanţe nici nu poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenţii invocă aspecte de nelegalitate ale deciziei pronunţate în recurs sub trei aspecte, dintre care numai unul este fondat.
Un prim aspect de nelegalitate se referă la greşita neanalizare a motivului de apel invocat la data de 05 decembrie 2013 prin care apelanţii-reclamanţi invocau modificarea situaţiei de fapt cu privire la componenţa prăvăliei 6/1, prin raportul de expertiză care identifica o singură încăpere, în timp ce în evidenţele de carte funciară această prăvălie avea în componenţă două camere. Recurenţii apreciază că acest motiv de apel trebuia analizat întrucât reprezenta un motiv de ordine publică, iar instanţa de apel, ca instanţă de fond, putea analiza orice aspect de fond al cauzei, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Neprocedând astfel, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 298 raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 295 alin. (1) şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, aspecte de natură a atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Această susţinere este nefondată întrucât instanţa de apel este ţinută a se pronunţa în limita motivelor de apel, conform principiului „tantum devolutum quantum apelatum”, care se desprinde din art. 295 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”.
Ca atare, caracterul devolutiv al cercetării judecătoreşti care se realizează în faza procesuală a apelului este limitat la motivele de apel şi nu presupune reluarea judecării pe fond a cauzei de către instanţă, din oficiu, sub toate aspectele de netemeinicie sau nelegalitate, chiar neinvocate prin motivele de apel, în aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum susţin recurenţii.
Prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile numai în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, situaţie care nu se regăseşte în speţă, de vreme ce apelul a fost motivat.
Deşi este adevărat că instanţa de apel a omis să analizeze incidenţa art. 292 alin. (2) C. proc. civ., ca argument în susţinerea motivului de apel suplimentar, acest aspect nu poate atrage casarea, de vreme ce constituie doar o apărare care sprijină un motiv de apel şi care, astfel cum s-a motivat în cele ce preced, este nefondată, astfel că nu putea modifica soluţia pronunţată de instanţă. În acest context, nu se poate reţine că recurenţii ar fi suferit o vătămare cu privire la dreptul lor la un proces echitabil, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, susţinerea recurenţilor că, în temeiul rolului activ, instanţa de apel trebuia să statueze din oficiu asupra tuturor aspectelor vizând stabilirea situaţiei de fapt şi de drept în cauză, conform art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ., este contrazisă de dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. care menţionează că cererea de apel va cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, iar aceste cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii, putând fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Ca atare, motivele de fapt şi de drept care nu au fost formulate până la prima zi de înfăţişare, nu învestesc instanţa, apelantul fiind decăzut din dreptul de a-şi completa motivarea cererii, cu excepţia motivelor de ordine publică la care se referă art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Motivul de apel formulat la data de 05 decembrie 2013 nu are caracterul unui motiv de ordine publică, întrucât se referă la o greşită reţinere a situaţiei de fapt, în sensul că statuarea instanţei cu privire la componenţa prăvăliei 6/1 a fost realizată prin valorificarea raportului de expertiză care contrazice situaţia de fapt menţionată în registrul de carte funciară.
Recurenţii apreciază că ordine publică a motivului de apel rezultă din natura imperativă a art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938 care instituie caracter constitutiv de drepturi înscrierilor în cartea funciară, astfel încât nici o probă administrată în cauză nu ar putea contrazice situaţia de fapt menţionată în cartea funciară.
Însă, astfel cum chiar recurenţii menţionează, ulterior anului 2005, când a fost început litigiul, a avut loc o modificare a situaţiei juridice a imobilului, care poate privi şi modificarea situaţiei de fapt, modificare ce nu a fost evidenţiată în cartea funciară şi care ar putea explica o neconcordanţă asupra evidenţelor care ţin de componenţa prăvăliei 6/1, constatată prin expertiza efectuată în cauză.
Prin aceasta nu se poate considera că a avut loc o încălcare a art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938, deci nici existenţa unui motiv de ordine publică cu privire la aspectele invocate de recurentă la data de 05 decembrie 2013, astfel încât nu se poate reţine incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin interpretarea liniei punctate pe care expertul a efectuat-o pe schiţa prăvăliei 6/1, nu s-a realizat o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, în accepţiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susţin recurenţii, întrucât raportul de expertiză constituie o probă administrată pentru dovedirea situaţiei de fapt, iar nu însuşi actul juridic dedus judecăţii în temeiul căruia au luat naştere, s-au modificat sau stins raporturile juridice dintre părţi. De aceea, interpretarea probelor reprezintă o operaţiune juridică distinctă de interpretarea actului juridic dedus judecăţii, motiv pentru care nu este incident nici art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Neconsiderându-se legal învestită cu soluţionarea motivului de apel referitor la componenţa prăvăliei 6/1, în mod corect instanţa de apel nu a considerat necesară administrarea de probe cu privire la acest aspect. Apar astfel ca nefondate criticile recurenţilor referitoare la lipsa de rol activ şi discriminarea procesuală pe care instanţa de apel ar fi produs-o prin neadministrarea de probe, în condiţiile în care, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului cu privire la prăvălia 6/2.
Cu privire la prăvălia 6/2, recurenţii invocă faptul că, prin încălcarea art. 132, art. 295 alin. (1), art. 298 şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că pretenţiile au fost formulate pentru prima dată la 17 ianuarie 2013, cu prilejul soluţionării fondului cauzei în al treilea ciclu procesual, ceea ce face ca reclamanţii să fie decăzuţi din dreptul de a-şi modifica sau completa acţiunea, iar instanţa să nu se fi considerat legal învestită sub acest aspect.
Recurenţii apreciază că precizarea din 17 ianuarie 2013 nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii introductive de vreme ce, prin acţiunea iniţială, s-a cerut pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare asupra întregii prăvălii, în timp ce prin cererile din 17 ianuarie 2013 s-a cerut pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru mai puţin, respectiv pentru o parte din atributele dreptului de proprietate, această modificare fiind impusă de schimbarea situaţiei juridice a imobilului pe parcursul desfăşurării procesului, iar vânzarea de către stat a prăvăliei 6/2 către un terţ nu poate impieta asupra valorificării drepturilor care au aparţinut promitentei-vânzătoare.
Verificând obiectul acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost completat şi modificat la data de 16 septembrie 2005, cât şi hotărârea pronunţată în primă instanţă în cel de-al treilea ciclu procesual, se constată că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea că reclamanta este titulara unui drept de creanţă ca urmare a încheierii convenţiilor din 23 decembrie 1949, respectiv 10 august 1950 şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, cu motivarea că pivniţa 6/2 nu a revenit în patrimoniul promitentului-vânzător, fiind înstrăinată de Primăria municipiului Cluj-Napoca în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanţii nu pot obţine executarea în natură a obligaţiei asumate de antecesoarea pârâtului, aceea de a le transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu a revenit în patrimoniul său.
Prin concluziile scrise depuse la data de 17 ianuarie 2013 s-a cerut constatarea transmiterii drepturilor care au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare R.M. cu privire la apartament, drept real care este susceptibil a se transforma în despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, cât şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care sau aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare.
Această precizare modifică acţiunea iniţială, astfel cum a fost completată. Astfel, pe lângă suplinirea de către instanţă a acordului de voinţă, al debitorului obligaţiei neexecutate, la încheierea actului juridic translativ de proprietate, se doreşte să se constate transmiterea drepturilor care au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare R.M. cu privire la apartament, pentru a fi ulterior valorificate pe calea Legii nr. 10/2001, solicitare care are o finalitate distinctă de cea care a format obiectul cererii introductive de instanţă.
Modificarea cererii de chemare în judecată a fost depusă cu depăşirea nu numai a primei zile de înfăţişare, moment prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sub sancţiunea decăderii menţionată în art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ci şi a momentului închiderii dezbaterilor în primă instanţă, aspect de natură a aduce atingere principiului contradictorialităţii şi de a pune partea adversă atât în situaţia de a nu mai putea face opoziţie faţă de depăşirea termenului de modificare a cererii, cât şi de a-şi exercita în mod efectiv dreptul la apărare. Ca atare, sunt nefondate apărările recurenţilor privind lipsa opoziţiei pârâţilor privind modificarea cererii şi cea referitoare la caracterul de normă dispozitivă a art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Este însă fondată critica recurenţilor privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii prin nepronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Se constată că, deşi instanţa de apel reţine că reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 şi că preţul vânzării a fost recunoscut ca fiind achitat prin declaraţie autentică, iar refuzul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică rezultă din însăşi atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului litigiu prin cererea de respingere a prezentei acţiuni civile completatoare, totuşi instanţa nu a dat eficienţă textului legal menţionat, deşi este evidentă îndeplinirea numai de către una dintre părţi a obligaţiilor cuprinse în cele două antecontracte de vânzare-cumpărare, din 21 februarie 1950 şi din 26 aprilie 1950, cât şi refuzul celeilalte părţi de a-şi îndeplini obligaţiile.
Întrucât partea care se opune la întocmirea actului va putea fi silită de către justiţie a-şi da concursul la întocmirea lui, în sensul că instanţa poate hotărî ca sentinţa ce se pronunţă să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, cu aplicarea coroborată a art. 1073 şi urm. C. civ. şi a art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, se impune admiterea recursului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Urmează a fi modificată decizia recurată în sensul că se va constata intervenită convenţia părţilor B. (R.) M., în calitate de promitent-vânzător, având ca succesor pe pârâtul B.A.P., şi B. (T.) L., în calitate de promitent-cumpărător, având ca succesor pe reclamantul B.A.V.C., materializată în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 februarie 1950 şi modificat la data de 26 aprilie 1950, cu privire la imobilul prăvălie spre stradă înscris iniţial în C.F. Cluj, C.F. Cluj, în suprafaţă de 54 mp şi cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A. ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în C.F. Cluj, în suprafaţă de 472,60 mp, cu cota parte indiviză înscrisă în C.F. Cluj, prezenta hotărâre urmând să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul sus-menţionat. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.A.V.C., B.G.E., D.M., L.S.C. şi D.R.O.V. împotriva Deciziei nr. 34/A din 16 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că:
Constată intervenită convenţia părţilor B. (R.) M., în calitate de promitent-vânzător, având ca succesor pe pârâtul B.A.P., şi B. (T.) L., în calitate de promitent-cumpărător, având ca succesor pe reclamantul B.A.V.C., materializată în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 februarie 1950 şi modificat la data de 26 aprilie 1950, cu privire la imobilul prăvălie spre stradă înscris iniţial în C.F. Cluj, în suprafaţă de 54 mp şi cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A. ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în C.F. Cluj, în suprafaţă de 472,60 mp, cu cota parte indiviză înscrisă în C.F. Cluj.
Prezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul sus-menţionat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3160/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3162/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
