ICCJ. Decizia nr. 3369/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3369 /2014

Dosar nr. 2936/1/2014

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 8 octombrie 2001 contestatorii A.J.P. şi A.J.T. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata SC M. SA, să constate îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Oradea, ce constă în trei apartamente care sunt înscrise la rândul lor în C.F. Oradea, anularea Deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de intimată şi să dispună restituirea în natură a imobilelor descrise anterior.

Intimata SC M. SA Oradea a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva A.P.A.P.S.

P rin sentinţa civilă nr. 486 din 25 mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii apelanţi A.J.P. şi A.J.T., iar prin Decizia civilă nr. 303/A din 18 iunie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis, apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.J.P. şi A.J.T., şi în consecinţă a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA în ceea ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a imobilelor apartamente ce formează obiectul notificării din 2001 şi în consecinţă a obligat pârâta să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor notificate înscrise în C.F. col. Oradea, reprezentând în natură trei apartamente înscrise în C.F. indiv. Oradea, menţinând dispoziţia privind transmiterea notificării către A.V.A.S. în ceea ce priveşte terenul notificat, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Primul ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia nr. 2858 din 07 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosar nr. 6996/111/2001, s-a trimis cauza, spre rejudecare, cu motivarea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoanei îndreptăţite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziţie) a normei juridice enunţate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparaţia în echivalent nu intervine, îi mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19). În esenţă, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este liber şi nu este considerat un alt imobil, în sensul şi condiţiile dispoziţiilor legale menţionate.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă dereparaţie solicitată de reclamanţi, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăţi integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanţă şi în ceea ce priveşte entitatea abilitată de lege să soluţioneze notificarea.

Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1), în consecinţă, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (şi se soluţionează) de către instituţia publică implicată în privatizare - A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.). Prin aceeaşi modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluţiona notificarea unitatea deţinătoare a imobilului, indiferent de forma de reparaţie cuvenită solicitantului.

Cum instanţa de apel nu a verificat criticile apelanţilor privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispoziţiile legale anterior menţionate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanţi, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să examineze şi să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului.

Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea şi, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanţilor. În caz contrar şi raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluţionare, către A.V.A.S., sens în care s-a şi dispus prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanţele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deţinătoare.

Raportat la acest ultim aspect, al unităţii deţinătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greşit, că nu are relevanţă de plano Decizia civilă pronunţată în recurs, în consecinţă, irevocabilă şi cu putere de lucru judecat, nr. 816/R din 8 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea.

Curtea trebuia să verifice susţinerile apelanţilor în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deţinătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, şi anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse şi care, în opinia reclamanţilor, este Statul Român, iar nu pârâta.

Curtea a examinat problema construcţiilor şi a terenului aferent, fără distincţie, considerând, în mod greşit, că situaţia lor juridică este aceeaşi şi, ignorând decizia sus-menţionată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, deşi înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menţionată. In plus, nu a avut în vedere nici caracterul şi efectele înscrierilor, respectiv a radierii menţiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938.

A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, deşi acesta vizează doar terenul, şi de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2000, deşi acest act juridic se referă la acţiuni, iar nu la active.

Din perspectiva ultimului dintre actele juridice susmenţionate, Curtea a stabilit, în mod greşit, natura juridică a contractului, cu consecinţa unei concluzii nelegale în ceea ce priveşte caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, desfiinţarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46, în forma iniţială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură consecinţele Deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privinţa imobilelor în litigiu şi, respectiv, asupra calităţii ei^: de unitate deţinătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanţa de apel, trebuie menţionat că prin actul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul F.P.S. şi SC C.N.T.G. SA intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanţi, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acţiuni menţionat în contract, de către societatea comercială menţionată.

Curtea a considerat, în mod greşit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanţi, nu este posibilă deoarece nu s-a obţinut, de către aceste părţi, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, în condiţiile art. 46 (actual art. 45) din Lege.

Reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu şi la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni; or, aşa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 2000 priveşte un pachet de acţiuni.

În consecinţă, nu se impunea obţinerea nulităţii contractului de privatizare, pentru ca reclamanţii să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispoziţiile art. 45 şi nici cele ale art. 27 din Legea în forma iniţială, al cărui conţinut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerinţă în sarcina părţilor menţionate, în vederea restituirii în natură a imobilelor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situaţie de fapt insuficient stabilită.

Cu ocazia rejudecării, urmează a se verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, şi, raportat la aceasta, forma de reparaţie cuvenită părţilor şi entitatea abilitată să soluţioneze notificarea reclamanţilor (unitatea deţinătoare sau instituţia implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deţinătoare, dacă se va stabili că reparaţia trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia şi faţă de Decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, şi, în ipoteza în care se va reţine că unitatea deţinătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deţinătoare.

De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispoziţiilor precedente, se va stabili forma de reparaţie şi raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere" în sensul Legii nr. 10/2001, şi, în consecinţă posibil de restituit în natură foştilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum şi, dacă este cazul, acordul reclamanţilor la una sau alta dintre aceste forme de reparaţie.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 191/A din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 1005/35/2010, s-a respins ca nefondat apelul civil împotriva sentinţei civile nr. 486 din 25 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost menţinută în întregime.

Al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 7222 din 26 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 1005/35/2010, prin care s-a admis recursul declarat de reclamanţii A.J.P. şi A.J.T. împotriva Deciziei nr. 191/A din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă. A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că, deşi recomandările, statuările şi problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi de proprietate intelectuală sunt obligatorii pentru instanţa în rejudecare, acestea nu au fost avute în vedere, în condiţiile în care în considerentele hotărârii nu se regăsesc a fi examinate aspectele sus evocate, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Procedând la rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 303/2014, Curtea de Apel Oradea a admis apelul contestatorilor, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001, prin care a fost revocată Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emisă de pârâta SC M. SA, cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a celor 3 apartamente, a menţinut decizia contestată în ceea ce priveşte transmiterea notificării către A.V.A.S., referitor la terenul notificat, aferent construcţiilor în litigiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că pentru 3 dintre apartamentele imobilului în litigiu, compus din 6 apartamente şi teren în suprafaţă de 697 mp, au fost transferate în administrarea operativă a Î.T.M. Oradea, actualmente SC M. SA, prin Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Popular al Judeţului Bihor şi procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 7 octombrie 1980, schimbându-se destinaţia acestora în club de incintă, bufet de incintă, respectiv cantină.

Prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 emisă de intimata SC M. SA cu referire la notificarea din 2001 s-a dispus trimiterea notificării către instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.P.A.P.S., reţinându-se că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M. SA este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni de la F.P.S. - actual A.P.A.P.S., astfel că aceste imobile au intrat cu titlu valabil în patrimoniul SC M. SA, fiind modificate substanţial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinaţia iniţială de locuinţă.

Ulterior, pârâta SC M. SA a emis Decizia nr. 16 din 28 august 2001, prin care „revocă Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 şi în consecinţă textul deciziei privind restituirea în natură”, reţinându-se în dispozitivul acestei decizii că, din actele doveditoare, anexate notificării, nu rezultă nici motivul, nici modalitatea prin care imobilele revendicate au fost preluate în mod abuziv, în înţelesul art. 2 lit. a)-h) din Legea nr. 10/2001; astfel restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificarea din 2001 nu este posibilă, decizia fiind comunicată şi cu instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.P.A.P.S. Bucureşti pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 27, art. 24 şi art. 36 din legea nr. 10/2001, respectiv cu Primăria Municipiului Oradea, pentru parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, respectiv că în mod corect intimata a dispus trimiterea dosarului către A.V.A.S., în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulativ prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat de Stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părţi, iar în ceea ce priveşte evidenţierea bunului în patrimoniul societăţii, îndeplinirea acestei condiţii rezultă din înscrierile făcute în fişa de inventar şi fişa mijlocului fix la poziţia 10051.

S-a mai reţinut, pe de altă parte, că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anulării actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, însă în cauză, contestatorii nu au înţeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Conform Deciziei de casare nr. 2858/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au dat îndrumări în sensul analizării legalităţii deciziei contestate prin raportare la natura titlului Statului, de preluare a imobilelor în litigiu, respectiv a se analiza dacă preluarea s-a făcut în baza unui titlu valabil sau fără titlu valabil, avându-se în vedere dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ. Tot astfel s-a statuat că, raportat la Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi la puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă se impunea a fi verificate susţinerile apelanţilor în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deţinătoare a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001.

Raportat la aceste aspecte, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”, iar potrivit alin. (2) al acestui articol, notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), ministerul de resort, autoritatea administraţiei publice locale - în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia.

Cât priveşte titlul Statului se reţine că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, conform Deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor nr. 444 din 16 august 1975, în temeiul art. 56 din Legea nr. 4/1973, în cuprinsul acestei decizii menţionându-se că imobilul trece în proprietatea Statului cu plata de despăgubiri.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 4/1973 şi art. 56 din acest act normativ au fost respectate, iar statul a preluat imobilul în litigiu în baza dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, cu plata unor despăgubiri, deci cu titlu valabil, corect reţinând instanţa de fond, sub acest aspect, ca fiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv în ceea ce priveşte titlul statului.

Cu referire la cele trei apartamente ce formează obiectul notificării, prin Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, depusă la dosar (fila 138 dosar fond), a fost constatată nulitatea încheierilor de intabulare şi s-a dispus radierea înscrierilor din colile de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de administrare operativă al SC M. SA Oradea şi de proprietate a apartamentelor, fiind menţinute dispoziţiile încheierii de intabulare din 19 iulie 1994, privind intabularea dreptului SC M. SA asupra terenului aferent apartamentelor. Totodată s-a constatat nulitatea Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Judeţean Bihor şi a procesului verbal din 07 octombrie 1980.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că dreptul înscris în colile de carte funciară în favoarea SC M. SA, în baza Deciziei nr. 297/1976 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Bihor, s-a făcut în lipsa unui titlu valabil, astfel că nu se putea ca imobilul în litigiu, nefiind în administrarea acesteia, să treacă în proprietate în baza Legii nr. 15/1990, iar în privinţa Deciziei nr. 420/1980, emisă de Consiliul Popular al Judeţului Bihor, prin care s-a dispus transmiterea a două clădiri de locuit din Oradea, din administrarea operativă a Î.J.G.C.L. Bihor în administrarea operativă a Î.T.M. Oradea şi a procesului verbal din 07 octombrie 1980, încheiat în baza acesteia, s-a constatat nulitatea absolută a acestora.

Aşadar, raportat la dispozitivul şi considerentele hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, irevocabilă, rezultă că dreptul de administrare operativă şi apoi dreptul de proprietate al pârâtei SC M. SA, asupra apartamentelor, înscrise în C.F. col. Oradea şi în C.F. individuale Oradea, nu mai subzistă, dispunându-se radierea acestora din cartea funciară, radiindu-se inclusiv menţiunile privind schimbarea destinaţiei imobilelor-apartamente, fiind menţinută doar intabularea dreptului de proprietate al pârâtei, cu privire la teren.

Prin urmare nu se poate reţine, în privinţa celor trei apartamente ce formează obiect al notificării, ca fiind dovedită existenţa dreptului de proprietate asupra acestora, în patrimoniul pârâtei, respectiv că acestea se află în patrimoniul pârâtei în baza unui titlu valabil, nefiind astfel incidentă situaţia reglementată de dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, anterior arătate, privind existenţa bunului notificat în patrimoniul societăţii privatizate, pentru a se face aplicarea acestor dispoziţii, în sensul că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent, şi a menţinerii deciziei contestate privind transmiterea notificării instituţiei publice care a efectuat privatizarea - A.V.A.S., aceste dispoziţii fiind aplicabile doar în ceea ce priveşte terenul.

În consecinţă s-a considerat posibilă restituirea în natură a celor trei apartamente, câtă vreme pârâta SC M. SA deţine aceste imobile, fără ca dreptul său de proprietate asupra acestora să subziste, imobilele fiind libere în sensul Legii nr. 10/2001.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2000, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, actul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între fostul F.P.S. şi SC C.N.T.G. SA nu are relevanţă pentru dovedirea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul SC M. SA, nu se referă la active, corespondent al patrimoniului, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acţiuni menţionat în contract.

Cât priveşte unitatea deţinătoare a imobilelor apartamente, raportat şi la Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, se reţine că potrivit adresei din 26 mai 2014 emisă de Consiliul Local al Municipiului Oradea, apartamentele din imobilul situat în Oradea, înscrise în C.F., Oradea nu figurează în evidenţele de patrimoniu ale Municipiului Oradea şi nu se află în administrarea acestei instituţii, precizându-se că imobilul este în administrarea Î.M. conform Deciziei de transfer nr. 420/1980. Astfel, deşi înscrierile din cartea funciară, efectuate în favoarea SC M. SA, au fost radiate aceasta nedeţinând un titlu, fiind constatată nulitatea Deciziei de transfer nr. 420 din 03 septembrie 1980 la care se face referire în adresa anterior menţionată, conform Deciziei civile nr. 816/R/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în fapt nu s-a procedat la preluarea imobilului de către Municipiul Oradea, aceste imobile fiind deţinute şi în prezent de către SC M. SA, aceasta având astfel calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, raportat la aspectele anterior reţinute, câtă vreme dreptul de proprietate al pârâtei asupra apartamentelor, înscris în C.F. col. Oradea şi C.F. individual, Oradea nu mai subzistă, avându-se în vedere în acest sens Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, imobilele fiind deţinute însă de intimată, aceasta având astfel calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, şi cum reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind totodată incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat în mod abuziv, instanţa va dispune anularea parţială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001, prin care a fost revocată Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emise de pârâta SC M. SA, cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a acestor imobile, aspectele privind consecinţele restituirii în natură a celor trei apartamente asupra privatizării societăţii putând fi reglementate pe cale separată.

A fost menţinută decizia contestată în ceea ce priveşte transmiterea notificării către A.V.A.S., referitor la terenul notificat, aferent construcţiilor în litigiu, conform considerentelor anterior expuse.

Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta SC M. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 apreciindu-se, în mod eronat că, raportat la puterea lucrului judecat rezidând din Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006, nu ar fi îndeplinită cea de-a doua condiţie a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv că imobilele în cauză nu ar fi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Pentru a ajunge la această concluzie Curtea de Apel Oradea a reţinut, urmare a statuărilor Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006, că nu ar mai subzista dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990, ca o consecinţă a constatării nulităţii Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Judeţean Bihor şi a procesului verbal din 07 octombrie 1980, prin care s-au transmis în administrare operativă apartamentele în litigiu.

Aceste considerente nu pot fi primite, întrucât art. 27 are în vedere îndeplinirea cumulativă a 2 condiţii: preluarea imobilelor cu titlu valabil şi evidenţierea imobilelor în patrimoniul unei societăţi privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale. În ipoteza în care se constată că doar una dintre aceste condiţii a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispoziţiile art. 20 din lege, deoarece art. 27 este de strictă interpretare.

Curtea de Apel Oradea a ignorant că la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 recurenta era o societate privatizată integral, cu respectarea procedurii de privatizare prevăzută de Legea nr. 58/1991, aspect de altfel necontestat de reclamanţii-intimaţi.

De altfel, astfel cum rezultă din piesele dosarului, inclusiv din considerentele sentinţei de primă instanţă, procesul de privatizare al recurentei a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în sensul art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu este necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe parcursul procedurii privatizării, ci ca unitatea, în patrimoniul căreia se află, să fi fost privatizată conform cerinţelor legale.

Or, chiar admiţând că instanţa de apel nu putea ignora puterea de lucru judecat rezidând din Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006, chiar şi atunci s-ar fi impus a se face interpretarea şi aplicarea condiţiei cumulative prevăzute de art. 27 alin. (1) din Lege, respectiv trebuia analizat dacă apartamentele în litigiu apar sau nu apar evidenţiate în patrimoniul recurentei, respectiv dacă privatizarea s-a realizat în mod legal.

Deci, indiferent că prin Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006 s-a statuat în sensul constatării nulităţii Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Judeţean Bihor şi a procesului verbal din 07 octombrie 1980, privitor la transmiterea în favoarea recurentei a dreptului de administrare operativă directă, respectiv a fost radiat din C.F. dreptul de proprietate înscris în baza Legii nr. 15/1990, Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 nu are nicio relevanţă din perspectiva art. 27 alin. (1) care vizează, strict, legalitatea procesului de privatizare, nicidecum etapele anterioare demarării privatizării.

În ceea ce priveşte procesul de privatizare, acesta a început odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1991, succedată de O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată de Legea nr. 99/1999, acte normative care nu au fost avute în vedere, deci nu au făcut obiectul analizei Deciziei nr. 816/R din 08 iunie 2006.

Drept consecinţă, împrejurarea că prin Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 s-a constatat nulitatea Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Judeţean Bihor şi a procesului verbal din 07 octombrie 1980, prin care s-au transmis în administrare operativă apartamentele în litigiu nu conduce automat la inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) din lege, atâta vreme cât nu a fost anulat însuşi dreptul de administrare operativă directă reglementat de Decretul nr. 409/1955.

Dreptul de administrare reglementat de Decretul nr. 409/1955 (abrogat prin Legea nr. 158/2004) era un drept real de tip nou, opozabil erga omnes, nefiind necesară înscrierea în cartea funciară.

Potrivit teoriei şi practicii în materia dreptului de administrare directă, "independent de împrejurarea dacă transferul bunurilor între organizaţiile socialiste de stat s-a făcut în mod legal sau ilegal, starea de fapt astfel creată (predarea efectivă) este generatoare de efecte juridice.” (pag. 53 din Drepturile reale principale în R.S.R. - Traian Ionaşcu şi Salvador Brăteanu).

Există suficiente elemente din care rezultă realizarea obligaţiei de predare, din partea I.J.G.C.L., şi realizarea obligaţiei de preluare, din partea recurentei, deci realizarea transferului de bunuri (spre pildă, adresa din 9 septembrie 1980, a I.J.G.C.L. Bihor - B.F.L., prin care se comunica S.F.L. - număr de intrare din 22 septembrie 1980: „Alăturat vă transmitem Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Bihor, împreună cu anexele necesare, privind transferarea imobilului situat în Oradea, din administrarea operativă a I.J.G.C.L. Bihor în administrarea I.T.M. Oradea. Vă rugăm a efectua preluarea mijlocului fix”).

La dosarul cauzei există elemente (inclusiv dovezi privind plata cotelor de amortizare, prevăzute de art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 409/1955) din care rezultă că, începând cu anul 1980 şi până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, imobilele în litigiu s-au aflat în administrarea directă a subscrisei, cu toate atributele recunoscute de lege: posesia şi folosinţa.

Instanţa de apel nu a avut în vedere art. 5 din H.G. nr. 1254/1990, invocat, privind înfiinţarea de societăţi comerciale în industrie, potrivit căruia: societăţile comerciale nou înfiinţate îşi vor definitiva capitalul social pe baza reevaluării patrimoniului în condiţiile prevăzute de lege, activitate care se va finaliza până la data de 15 decembrie 1990, iar conform art. 6 din H.G. nr. 1254/1990: pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat, prevăzute în anexa nr. 1, se desfiinţează. Activul şi pasivul unităţilor de stat care se desfiinţează se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate.

Prin urmare, la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1254/1990, capitalul social al fostelor unităţi economice de stat, devenite societăţi comerciale (deci şi cel al recurentei - Anexa I, poz. 152 din H.G. nr. 1254/1990) era constituit din totalitatea patrimoniului acestora şi era compus inclusiv de imobilele in litigiu, însă la pronunţarea Deciziei nr. 816/R din 08 iunie 2006 nu a fost avut în vedere H.G. nr. 1254/1990.

În faza procesuală a recursului intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare. În cadrul probei cu înscrisuri au fost încuviinţate şi depuse la dosar: sentinţa civilă nr. 160/2008 a Curţii de Apel Oradea având ca obiect terenul eferent apartamentelor, certificatul de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor şi extras de carte funciară cu privire la imobilul în litigiu, teren şi construcţie.

Recurenta a invocat, ca motiv de ordine publică, lipsa calităţii sale procesuale pasive raportat la existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat de către stat, motivat de faptul că în primul ciclu procesual s-a decis că, dacă preluarea imobilului se realizează cu titlu valabil, notificarea se soluţionează de către instituţia publică implicată în privatizare, respectiv A.V.A.S., numai pentru imobilele preluate fără titlu valabil soluţionarea notificării fiind în sarcina unităţii deţinătoare.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la greşita interpretare a art. 27 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, articol care constituie temei juridic al cauzei, astfel cum s-a decis în primul ciclu procesual, prin dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia civilă nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunţată în recurs.

În cuprinsul acestei decizii au fost date şi alte dezlegări, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., precum obligaţia ca, pentru identificarea unităţii deţinătoare, să fie avută în vedere Decizia civilă nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea; s-a stabilit că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000 societatea pârâtă nu a dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, acest contract făcând doar dovada privatizării, motiv pentru care nu se impunea constatarea nulităţii sale în temeiul art. 45 al Legii nr. 10/2001, ca o condiţie prealabilă pentru ca apartamentele să poată fi restituite în natură. Au fost date îndrumări de stabilire a entităţii care are obligaţia de a răspunde notificării, a formei de reparaţie, după verificarea valabilităţii titlului statului.

În al doilea ciclu procesual nu au fost date alte dezlegări sau îndrumări, constatându-se numai nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. de către instanţa de apel în rejudecare.

Pornind de la aceste premise şi în limitele argumentelor care susţin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost nuanţat prin precizările aduse în susţinerea motivului de ordine publică invocat anterior închiderii dezbaterilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 27 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, (…)”.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului este condiţionată în art. 27 alin. (1) de două cerinţe, care trebuie întrunite cumulativ: ca imobilele să fie preluate cu titlu valabil şi să fie evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din interpretarea per a contrario a acestui text, rezultă că, dacă cel puţin una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, restituirea în natură a imobilului devine posibilă şi cade în sarcina societăţii comerciale privatizate care deţine imobilul, ca sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor legii la dobândirea în patrimoniu a acestor bunuri.

Instanţa de apel a considerat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, respectiv ca imobilele să fie evidenţiate, cu respectarea dispoziţiilor legale, în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, întrucât cele trei apartamente care fac obiectul cauzei nu au fost în mod legal transferate în administrarea operativă a autoarei pârâtei şi nu se află în proprietatea acesteia, aspecte stabilite cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea. În aceste condiţii, s-a constatat că pârâta continuă să deţină fără drept apartamentele în litigiu, dobândind astfel calitatea de unitate deţinătoare.

Păstrarea posesiei şi folosinţei apartamentelor în litigiu de către SC M. SA până în momentul prezent este dovedită cu evidenţele patrimoniale în care apartamentele continuă să fie menţionate la poziţia nr. 10051 ca mijloc fix şi din adresa din 2014 a Consiliului local al municipiului Oradea din care reiese că bunurile nu au fost transferate în patrimoniul municipiului Oradea.

În interpretarea art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a plecat de la premisa că este necesar ca imobilele să fie evidenţiate în patrimoniul societăţii privatizate cu titlu de proprietate, interpretare corectă, în considerarea art. 1 al Legii nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, care prevede că această lege stabileşte cadrul juridic corespunzător transferului proprietăţii de stat în proprietate privată a persoanelor fizice şi a celor juridice.

Întrucât actele care au stat la baza transferului dreptului de proprietate a fost desfiinţate prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă, care a stabilit că pârâta nu are un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, în mod corect instanţa de apel a considerat că cea de-a doua condiţie menţionată în art. 27 alin. (1) nu este îndeplinită, ceea ce face posibilă restituirea în natură a celor trei apartamente.

Constatându-se valabilitatea titlului statului, deci îndeplinirea primei condiţii menţionate în art. 27 alin. (1), instanţa de apel şi-a restrâns analiza asupra celei de-a doua condiţii menţionată în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, observând că nu este îndeplinită faţă de aspectele reţinute cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea privind lipsa calităţii de proprietar a recurentei asupra apartamentelor în litigiu.

În acest context, sunt nefondate criticile recurentei potrivit cu care instanţa de apel a interpretat greşit art. 27 alin. (1) atunci când a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile legale privind privatizarea, deşi societatea era integral privatizată la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea, întrucât aceste critici exced aspectelor pe care instanţa de apel le-a considerat ca fiind esenţiale în analiza celei de-a doua condiţii menţionate în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, anume nedeţinerea în proprietate a celor trei apartamente de către recurentă.

Scopul privatizării, exprimat în art. 1 al Legii nr. 58/1991, este acela de a asigura transferul proprietăţii de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice, astfel că este nefondată afirmaţia recurentei că art. 27 alin. (1) cere doar ca privatizarea să fi fost legală, iar nu şi ca actele de transfer a dreptului de proprietate asupra activelor să fie valabile.

Susţinerea că art. 27 alin. (1) se referă doar la legalitatea procesului de privatizare nu poate fi primită de vreme ce în art. 6 al H.G. nr. 1254/1990, invocat chiar de către recurentă, se arată că activul şi pasivul entităţilor care se desfiinţează se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate. Acest text constituie un argument în plus în susţinerea concluziei că privatizarea are ca efect dobândirea de către societate a dreptului de proprietate asupra activului şi pasivului, adică asupra patrimoniului societăţii, deci că art. 27 alin. (1) se referă exclusiv la acele societăţi care au fost legal privatizate şi care tot în mod legal au dobândit şi dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Spre deosebire de art. 20 al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, care defineşte unităţile deţinătoare prin raportare la calitatea de acţionar majoritar pe care statul trebuie să o aibă la respectiva societate, art. 27 are caracter de normă specială şi se aplică în situaţia în care statul nu mai are această calitate, societatea privatizată având capital majoritar sau integral privat, ceea ce presupune că este proprietară majoritară sau unică asupra bunurilor care îi alcătuiesc patrimoniul.

În speţă, recurenta este societate integral privatizată astfel că, prin neîndeplinirea uneia dintre cele două condiţii menţionate în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, se deschide calea restituirii în natură a imobilelor care au intrat în patrimoniul societăţii comerciale privatizate în mod nelegal, neexistând nici o raţiune pentru care să se considere că, în această ipoteză, ar fi incident art. 20 al aceleiaşi legi, astfel cum se susţine în recurs.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în mod legal instanţa de apel a considerat că art. 27 alin. (1) este inaplicabil, întrucât societatea integral privatizată deţine fără drept apartamentele în litigiu, care sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001 şi pot fi restituite în natură.

Inaplicabilităţii art. 27 alin. (1) determină inaplicabilitatea art. 27 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care: „ Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S.”, în considerarea caracterului subsidiar al alin. (2) faţă de alin. (1).

Acest caracter este dedus din faptul că, numai în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de aplicare ale alin. (1) pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent de către A.V.A.S., în temeiul alin. (2), de vreme ce A.V.A.S. nu poate dispune, potrivit legii decât restituirea în natură a imobilului.

Astfel fiind, obligaţia de restituire în natură incumbă exclusiv societăţii comerciale privatizate, atât ca sancţiune pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 27 alin. (1), cât şi pentru simplul fapt că este deţinătoarea fără drept a imobilului.

Apare astfel ca nefondată susţinerea recurentei că, întrucât preluarea s-a realizat de către stat cu titlu valabil, A.V.A.S. ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul art. 27 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare nu ar fi condiţionată de respectarea prevederilor art. 27 alin. (1).

Recurenta invocă şi lipsa de relevanţă a Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 din perspectiva art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, motivată de împrejurarea că procesul de privatizare a fost început în temeiul unor acte normative care nu au fost analizate în Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 şi în condiţiile în care nu a fost anulat însuşi dreptul de administrare operativă directă reglementat de Decretul nr. 409/1955, drept care a generat efecte juridice în perioada 1980 şi până la aplicarea Legii nr. 15/1990, independent dacă transferul bunurilor s-a realizat sau nu ilegal.

Toate aceste susţineri vor fi apreciate ca nefondate, întrucât tind la înlăturarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 sub aspectul lipsei dreptului de proprietate al pârâtei asupra apartamentelor în litigiu, în raport de care, pentru argumentele menţionate anterior, s-a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte identificarea entităţii care trebuie să răspundă notificării, aceasta este cea căreia îi revine obligaţia restituirii în natură a imobilului, măsură reparatorie care se impune în cauză, drept consecinţă a nerespectării dispoziţiilor art. 27 alin. (1).

Noţiunea de unitate deţinătoare a imobilului din perspectiva aplicării art. 27 al Legii nr. 10/2001 nu se confundă cu cea definită în cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 care se raportează la art. 20 al Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a decis în mod corect că, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, sancţiunea nu este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent de către A.V.A.S., în aplicarea art. 27 alin. (2), ci restituirea în natură a imobilului de către societatea pârâtă, ca entitate care îl are în deţinere fără drept.

Cele trei apartamente sunt evidenţiate în deţinerea SC M. SA, astfel cum se menţionează în fişa de inventar şi în fişa mijlocului fix la poziţia 10051, iar, din adresa din 26 mai 2014 a Consiliului Local al municipiului Oradea, rezultă că imobilul nu figurează în evidenţele de patrimoniu ale municipiului Oradea.

Ca atare, entitatea care deţine în fapt apartamentele nu este municipiul Oradea, în patrimoniul căruia imobilul ar fi trebuit să se regăsească, urmare a constatării valabilităţii titlului statului şi al desfiinţării titlului de proprietate dobândit de SC M. SA asupra acestor apartamente, motiv pentru care, nici din această perspectivă, nu poate fi primită susţinerea recurentei privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 303/A din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.

Opinia separată:

Admite recursul declarat de pârâta SC M. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 303/A din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A.J.P. şi A.J.T. împotriva sentinţei nr. 486/C din 25 mai 2007 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.

Motivarea opiniei separate - judecător A.L.C.:

Apreciez că soluţia ce ar fi trebuit pronunţată în cauză este aceea a admiterii recursului, a modificării în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanţi, întrucât prima instanţă a constatat în mod corect că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a celor trei apartamente, pentru următoarele considerente;

Imobilele în litigiu au fost preluate de stat în baza Legii nr. 4/1973, iar prin decizia recurată s-a apreciat că preluarea a operat cu titlu valabil, fapt ce reprezintă premisa de analiză a recursului declarat în cauză.

Prin Decizia de casare nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a stabilit că, în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, trebuie verificate în cauză cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării (anul 2001), şi nu a dispoziţiilor art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, instanţa de casare a statuat chiar asupra condiţiilor de acordare a diferitelor măsuri reparatorii prevăzute de lege, precum şi asupra entităţii care soluţionează notificarea şi acordă acele măsuri reparatorii, prin interpretarea per a contraria a art. 27 alin. (1) şi prin coroborarea acestuia cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a dezlegat, astfel, aspectul sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2).

S-a arătat că este esenţială determinarea caracterului preluării imobilului de către stat, respectiv cu titlu sau fără titlu valabil, pentru stabilirea atât a formei de reparaţie - restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent -, cât şi a înseşi entităţii abilitate de lege să soluţioneze notificarea.

Astfel, s-a arătat că, în cazul preluării bunului iară titlu valabil, notificarea se soluţionează chiar de către societatea privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care poate dispune restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, în funcţie de alte criterii din lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19).

În cazul preluării bunului cu titlu valabil, notificarea prin care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1) se soluţionează potrivit art. 27 alin. (2) din Lege, respectiv de către instituţia publică implicată în privatizare - A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.), sens în care s-a şi dispus prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 emisă de pârâta SC M. SA, contestată de reclamanţi în prezenta cauză.

Instanţa de casare a mai arătat că, în ipoteza în care s-ar constata, în cadrul rejudecării apelului, că pârâta din cauză nu este unitate deţinătoare, faţă de Decizia irevocabilă nr. 816/2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ar urma să se dispună trimiterea notificării către unitatea deţinătoare.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, deşi a constatat, pe de o parte, că preluarea imobilelor de către stat a operat cu titlu, iar, pe de altă parte, că pârâta este unitate deţinătoare, a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

Această dispoziţie, în opinia mea, nu respectă dezlegările din decizia de casare, prin care s-a indicat în mod explicit soluţia care ar trebui adoptată în acest caz, aceea a soluţionării notificării de către instituţia publică implicată în privatizare, în temeiul art. 27 alin. (2) din Lege, în acelaşi timp, se fundamentează pe o interpretare greşită a prevederilor art. 27 alin. (1) din Lege şi, de altfel, este contrară finalităţii urmărite de legiuitor prin modul de reglementare a măsurilor reparatorii din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a considerat că evidenţierea imobilului în patrimoniul pârâtei în baza unui titlu valabil este una dintre condiţiile cumulative ale imposibilităţii restituirii în natură, alături de preluarea cu titlu valabil de către stat anterior anului 1989, iar neîndeplinirea acestei condiţii conduce la inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) şi, deci, la posibilitatea restituirii în natură de către pârâtă, chiar dacă imobilul a fost preluat cu titlu de către stat.

Cu toate că inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) ar însemna, din punct de vedere logic, imposibilitatea acordării măsurilor reparatorii - aşadar, inclusiv a restituirii în natură - pe temeiul acestei norme şi identificarea unei alte norme din Legea nr. 10/2001 care reglementează formele de reparaţie în ipoteza dată, se observă că instanţa de apel a dispus restituirea în natură tară trimitere la vreun alt text de lege, deducându-se că a reţinut drept temei juridic tocmai norma ale cărei cerinţe nu ar fi îndeplinite şi pe care a menţionat că o înlătură de la aplicare.

Mai mult, instanţa de apel a constatat calitatea pârâtei de unitate deţinătoare, chiar dacă aceasta deţine doar în fapt cele trei apartamente, ceea ce confirmă adoptarea dispoziţiei pe temeiul art. 27 alin. (1) din Lege.

Aceste considerente ale deciziei de apei relevă o contradicţie logică în raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia instanţei de apel, dat fiind că, deşi s-a precizat explicit că art. 27 alin. (1) nu este incident, în realitate, instanţa a făcut aplicarea tocmai acelei norme.

Această contradicţie derivă din faptul că nu s-a dat eficienţă în mod corespunzător constatării calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei în interpretarea art. 27 alin. (1), în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor, după cum se va arăta în continuare.

În opinia mea, deţinerea în fapt a imobilului de către societatea privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă bunul este evidenţiat forma! în patrimoniul societăţii, exclude calitatea de unitate deţinătoare şi aplicarea art. 27 alin. (1), în sensul imposibilităţii stabilirii în sarcina acestei societăţi a obligaţiei de acordare a vreunei forme de reparaţie pe temeiul normei în discuţie, iar această constatare este în deplin acord cu dezlegările instanţei de casare din ciclul procesual anterior.

Cu toate acestea, soluţia trimiterii notificării către Municipiul Oradea (care ar avea calitatea de proprietar a! celor trei apartamente prin restabilirea situaţiei de carte funciară în urma Deciziei nr. 816/2006, prin care s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate şi a dreptului de administrare operativă a pârâtei SC M. SA), preconizată de instanţa de casare, nu poate fi adoptată în cauză, în condiţiile în care calitatea pârâtei de unitate deţinătoare - pe care instanţa de apel a analizat-o în conformitate cu dispoziţiile deciziei de casare - nu poate fi infirmată în prezentul recurs (pentru considerente ce vor fi expuse ulterior, pentru a nu se fragmenta raţionamentul referitor la interpretarea art. 27).

În acest context, interesează dacă instanţa de apel a apreciat în mod corect că este posibilă restituirea în natura, pe temeiul art. 27 alin. (1), de către pârâtă, în calitate de unitate deţinătoare, atât timp cât cele trei apartamente în litigiu au fost preluate de stat tară titlu valabil anterior anului 1989.

Instanţa de apel a considerat că reprezintă unitate deţinătoare în sensul art. 27 alin. (1) societatea privatizată integrai anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în al cărei patrimoniu este evidenţiat bunul, fie că deţine sau nu un titlu valabil.

Cerinţa de aplicare a normei este reprezentată de calitatea de unitate deţinătoare, ceea ce înseamnă că nu trebuie făcută vreo distincţie, în ceea ce priveşte modul de aplicare a normei, între diferitele ipostaze ale unităţii deţinătoare în sensul art. 27 alin. (1).

A considera că existenţa unui titlu al pârâtei asupra imobilului constituie o condiţie pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent şi, deci, a echivala cerinţa de aplicare a normei cu cerinţa de acordare a acestui tip de reparaţie, ar însemna, de fapt, condiţionarea a însuşi statutului de unitate deţinătoare de existenţa unui titlu valabil al pârâtei, în ipoteza nedovedirii unui asemenea titlu, ar însemna că pârâta nu este unitate deţinătoare, ceea ce ar contrazice premisa reţinută.

Pe de altă parte, distincţia între diferitele unităţi deţinătoare în sensul art. 27 alin. (1) pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este contrară scopului urmărit de legiuitor prin edictarea normelor Legii nr. 10/2001.

Vocaţia la măsurile reparatorii prevăzute de lege reflectă un drept de creanţă, care se materializează prin derularea procedurii anume prevăzute, ce implică anume entităţi învestite cu soluţionarea notificării. Restituirea în natură nu înseamnă redobândirea posesiei, ca stare de fapt, de ia un detentor precar, ca în cazul acţiunii în revendicare, ci constituirea dreptului de proprietate, prin decizia persoanelor juridice considerate unităţi deţinătoare în sensul legii.

Nu se justifică, aşadar, vreo distincţie între diferitele unităţi deţinătoare, chiar atunci când persoană juridică nu deţine un titlu valabil asupra imobilului, atât timp cât aceasta este considerată unitate deţinătoare.

Aceste argumente conduc la concluzia că nu se poate considera că existenţa unui titlu al pârâtei asupra imobilului are vreo relevanţă pentru natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite, nefiind o condiţie pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Împrejurarea esenţială în raport de care se distinge între restituirea în natură şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pe temeiul art. 27 alin. (1) (pe lângă criteriile menţionate în decizia de casare, rezultate din alte norme ale Legii nr. 10/2001), rezidă în caracterul preluării imobilului de către stat, respectiv cu titlu sau fără titlu valabil.

Astfel, în cazul preluării fără titlu, se poate dispune restituirea în natură de către societatea privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, în cazul preluării bunului cu titlu valabil, notificarea prin care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1) se soluţionează potrivit art. 27 alin. (2) din Lege, respectiv de către instituţia publică implicată în privatizare, după cum s-a interpretat prin decizia de casare, ceea ce înseamnă că restituirea în natură se poate dispune doar atunci când preluarea a operat cu titlu, nu şi dacă aceasta a avut loc fără titlu valabil, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Această interpretare se regăseşte şi în Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale - pe baza căreia instanţa de casare din ciclul procesual anterior a statuat că trebuie verificate în cauză cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 27 din lege, în forma de la data notificării, şi nu ale art. 29, în forma stabilită prin Legea nr. 247/2005 -, în care s- a arătat: „Dacă în art, 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora.”

Aşadar, în speţă, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii în echivalent, care se acordă în conformitate cu art. 27 alin. (2), respectiv de către A.A.A.S. (fostă A.V.A.S., fostă A.P.A.P.S.).

Aplicabilitatea art. 27 alin. (1) conduce la aplicabilitatea art. 27 alin. (2), atât timp cât s-a constatat că pârâta este unitate deţinătoare şi, deci, nu a fost identificată o altă societate decât pârâta, care să fi fost privatizată integrai la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care să deţină un titlu asupra apartamentelor în litigiu şi nici nu s-a constatat calitatea de unitate deţinătoare a vreuneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 20, pentru a fi aplicabilă acea normă.

Din moment ce pârâta este unitate deţinătoare, soluţionarea notificării şi acordarea măsurilor reparatorii în echivalent intră în atribuţiile instituţiei implicate în privatizarea unităţii deţinătoare (aceasta fiind legătura dintre art. 27 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001), şi nu ale înseşi unităţii deţinătoare.

Întrucât această constatare a fost, în mod corect, formulată prin hotărârea primei instanţe, care a respins contestaţia reclamanţilor împotriva Deciziei nr. 14 din 12 iulie 2001, prin care pârâta SC M. SA a înaintat notificarea spre soluţionare A.V.A.S., consider că recursul pârâtei se impunea a fi admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor ca nefondat.

Revenind la calitatea de unitate deţinătoare, apreciez că pârâta a înţeles sa formuleze critici pe acest aspect exclusiv din perspectiva existenţei unui titlu valabil asupra celor trei apartamente în litigiu, respectiv a unui drept de administrare operativă. Recurenta a pretins că acesta nu ar fi fost afectat de constatarea nulităţii Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emise de Consiliul Judeţean Bihor şi a procesului verbal din 7 octombrie 1980 (prin care s-au transmis în administrarea operativă a pârâtei apartamentele în litigiu) prin Decizia nr. 816 din 8 iunie 2006 a Curţii de Apel Oradea, din moment ce s-a născut în mod direct în patrimoniul pârâtei în baza Decretului nr. 409/1955.

Aşadar, recurenta a susţinut tocmai întrunirea calităţii de unitate deţinătoare în persoana sa şi aplicabilitatea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a critica în vreun fel aprecierea instanţei de apel în sensul că inexistenţa unui titlu valabil în patrimoniul său asupra apartamentelor în litigiu îi conferă, totuşi, pârâtei calitatea de unitate deţinătoare.

Drept urmare, acest aspect poate fi reanalizat de către instanţa de recurs doar în limitele motivelor de recurs, în legătură cu eventualul drept de administrare operativă pretins născut în mod direct în patrimoniul pârâtei în baza Decretului nr. 409/1955. În acest context, sunt de acord cu considerentele din opinia majoritară în sensul că Decizia nr. 816 din 8 iunie 2006 a Curţii de Apel Oradea produce efecte în prezenta cauză, în sensul că s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că pârâta nu a dobândit dreptul de administrare operativă, atât timp cât Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Judeţean Bihor şi procesul - verbal din 7 octombrie 1980 sunt nule absolut, neputând fi reapreciată, în acest cadru procesual, împrejurarea constituirii unui asemenea drept real în mod direct în baza Decretului nr. 409/1955.

În consecinţă, această instanţă de recurs nu este abilitată a evalua dacă inexistenţa oricărui titlu valabil al pârâtei - în al cărei patrimoniu continuă a fi evidenţiate, totuşi, cele trei apartamente - afectează sau nu calitatea pârâtei de unitate deţinătoare în sensul art. 27 alin. (1), astfel încât trebuie pornit de la premisa că pârâta conservă statutul de unitate deţinătoare chiar în absenţa oricărui titlu, astfel cum a apreciat instanţa de apei prin decizia recurată.

Este adevărat că recurenta - pârâtă a invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, însă nu în considerarea absenţei calităţii de unitate deţinătoare, ci a neîntrunirii calităţii de entitate învestită cu soluţionarea notificării, în aplicarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a dezlegărilor din decizia de casare. Recurenta a susţinut că instituţia implicată în privatizarea societăţii pârâte este entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea şi să acorde măsuri reparatorii în echivalent, atât timp cât imobilele au fost preluate cu titlu valabil de către stat, iar pârâta este unitate deţinătoare, astfel cum a constatat chiar instanţa de apel.

În acest context, respectiv cel al interpretării greşite a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi al nerespectării deciziei de casare, din perspectiva art. 315 alin. (1) C. proc. civ., apreciez că susţinerile recurentei - pârâte referitoare la lipsa calităţii sale de entitate învestită cu soluţionarea notificării sunt fondate, pentru considerentele deja expuse, motiv pentru care recursul trebuia admis şi, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se impunea modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 3357/2014. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 1484/2014. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3357/2014. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Revizuire - Recurs