ICCJ. Decizia nr. 3501/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3501/2014
Dosar nr. 3247/97/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Reclamanţii R.G., R.A. şi R.E. au chemat în judecată pârâţii Statul Român - prin SC H. Bucureşti - şi Sucursala Hidrocentrale H., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate că au calitatea de persoane expropriate asupra terenului în suprafaţă de 6441 m.p., ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat fără plata de despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol şi, în principal, suma de 130.760 RON contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma de 58.842 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv, potrivit variantei I din raportul de expertiză întocmit de către experţii V.I., R M. şi S.M., cu obligarea stabilirii unui termen cât mai scurt pentru plata despăgubirilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 şi 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au calitatea de proprietari al terenurilor agricole înscrise în CF aa, bb, cc, dd Subcetate, întabulat pe antecesorii lor: M.I., M.T., M.L. şi M.R. - căsătorită R., iar terenul în cauză a fost ocupat integral şi efectiv de către pârât, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice şi Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.
În anul 1991, urmare a solicitării pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparţinut antecesorilor lor, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost emis Titlul de proprietate nr. 5939/97/2002, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepţia suprafeţei terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.
Actul de declarare a utilităţii publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - şi, deşi, a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr. 969/2002 - pârâtul expropriator nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Lege nr. 33/1994, în sensul că nu le-a făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate.
Pârâta SC Hidrocentrale H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit afectarea terenurilor de obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, apreciind şi, că, valoarea pretenţiilor pecuniare sunt nereale faţă de situaţia pieţei imobiliare, în prezent.
Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamantă, Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale Statului şi de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia - unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.
La un termen ulterior, prin note de şedinţă, pârâta SC Hidrocentrale H. SA, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamanţii pentru perioada 1989-2007, invocând în susţinerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958, - potrivit căruia dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum şi art. 3 din acelaşi act normativ, care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, susţinând că acesta este aplicabil în cauză.
La excepţia respectivă, reclamaţii au invocat excepţia de tardivitate a invocării ei, în condiţiile prevăzute expres de C. civ.
Ambele excepţii au fost soluţionate prin încheierea de şedinţă din data de 28 noiembrie 2012.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 60 şi urm. din C. proc. civ.
Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara - a depus întâmpinare, invocând excepţia de tardivitate a cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive - raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora o atare cerere trebuie depusă odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare şi, respectiv, raportat la art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care pârâtei SC H. Bucureşti, îi este conferită calitatea de expropriator în scopul realizării obiectivului de interes public naţional declarat prin acest act normativ. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată, în condiţiile în care între Ministerul Finanţelor Publice şi SC H. Bucureşti, nu există vreo obligaţie de garanţie - legală sau convenţională - în înţelesul prevederilor art. 60 - 63 C. proc. civ., iar faţă de acţiunea principală, a arătat că achiesează apărărilor făcute de către pârâtă, prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 252/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC H. SA pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a respins acţiunea pe această excepţie.
A admis în parte, acţiunea civilă introdusă de reclamanţii R.G., R.A. şi R.E. împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti şi în consecinţă:
A constatat că reclamanţii au calitatea de persoane expropriate - ca descendenţi ai defunctei M.R., căsătorită R., asupra terenului agricol în suprafaţă de 6441 m.p., arabil, situat în perimetrul funciar al comunei Sântămărie Orlera, pe raza localităţii Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză - de către comisia formată din experţii judiciari R.M., V.I. şi S.M.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 164.245 RON, echivalent a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 58.842 RON reprezentând prejudiciul creat acestora pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010, inclusiv.
A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4400 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut următoarele:
În primul rând s-a avut în vedere că în cauză, instanţa este ţinută a soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor - unită cu fondul, conform încheierii de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, potrivit art. 137 C. proc. civ.
Sub acest aspect s-a constatat că reclamanţii au calitatea de descendenţi gradul I şi gradul II ai defuncţilor M.I., M.T., M.L. şi M.R. - căsătorită R., conform actelor de stare civilă şi a registrului agricol din 1959-1964.
Ca atare, pe baza acestei evidenţe din registru agricol respectiv, antecesorii reclamanţilor erau îndreptăţiţi la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, a fost nevoiţi să o înscrie în CAP Sîntămărie Orlea.
Prin titlul de proprietate nr. XX/2002, antecesoarei lor, R.R., i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice şi apele Lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, aşa cum reiese şi din înscrisuri.
Cum, succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietăţii, sub acest aspect, este evidentă vocaţia reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru suprafeţele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor lor şi pentru care a fost demarată procedura exproprierii, doar după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.
Aşadar, reclamanţii în calitate de descendenţi gradul I şi gradul II al defuncţilor R.G. şi R.R., născută M., au vocaţie la moştenirea acestora şi, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor lor.
Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. şi văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât şi Sucursala Hidrocentrale H., instanţa a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acţiunii, faţă de această pârâtă, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.
Pe acelaşi argument juridic, a fost admisă, de altfel şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, conform încheierii de şedinţă din 15 decembrie 2010.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, în subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor.
Prin hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.
Art. 44 din Constituţia României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În considerarea caracterului excepţional al cedării proprietăţii private, dispoziţiile acestui articol constituţional, au fost preluate şi ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.
Aşadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat.
Cum, în cauză, expropriatorul şi expropriatul - respectiv, reclamanţii ca persoane cu vocaţie la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate, prin succesiune legală, nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care, deşi s-au formulat notificări prin Sucursala H., procedura exproprierii, nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind ca experţi judiciari pe: R.M., V.I. şi S.M., iar, ulterior, - în condiţiile în care pârâta a dezavuat raportul de evaluare întocmit de aceştia, precum şi metodele de abordare folosite pentru stabilirea despăgubirilor, insistând, totodată, pentru o nouă expertiză - i-a numit ca experţi pe F.C., Z.V. şi O.E.
Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 6441 m.p., având profil arător, grădină intravilan şi extravilan, în perimetrul funciar Subcetate, aparţinător comunei Sântămărie Orlea, precum şi valoarea acestora la 25,5 RON/m.p. - potrivit variantei I din raportul de expertiză iniţial, pe care instanţa de fond o apreciază ca fiind elocventă sub aspectul metodei folosite de experţi, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 RON/ha/an.
Ca atare, în considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat, iniţial, în cauză, de către comisia de experţi formată din R.M., V.I. şi S.M., s-a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, pentru suprafaţa de 6.441 m.p., teren arabil, afectat de obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri în suma de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, la cursul Băncii Naţionale a României de 4,3565 RON/euro, de la data efectuării expertizei, reprezentând valoarea terenului şi la suma de 58.842 RON - sau echivalentul în euro la acelaşi curs valutar, pentru folosul agricol nerealizat pe suprafaţa de teren agricol respectivă, în perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) şi culturile tradiţionale practicate pe aceste terenuri, (în special cartofi şi porumb, la care se adaugă culturile de legume şi zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 6.441 m.p. x 25,5 RON/m.p. = 164.245 RON, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 0,64 ha x 10217 RON/an/ha x 9 ani = 58.842 RON.
Cum declararea utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol, se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Judeţean, după cum obiectivul este de interes naţional sau local, - constituie condiţie sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.
S-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanţa, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanţilor, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamanta a fost privată de beneficiul proprietăţii sale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În expunerea criticilor, pârâta a arătat următoarele:
Excepţiile invocate au fost respinse netemeinic şi nelegal de către instanţa de fond. Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât tocmai reclamanţii au motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariţiei Legii nr. 18/1991.
Or, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind aprobată prin anexa 2 a acestui decret.
Reclamanţii nu au probat proprietatea particulară a terenurilor în litigiu în momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că respectivele terenuri au fost cooperativizate şi avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care aceştia nu au înţeles să-l întreprindă.
Acţiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deşi H. a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate şi nu a formulat întâmpinări.
Sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, expropriator este Statul Român, iar obiectivul de interes naţional conform H.G. nr. 392/2002.
A susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, fiind o societate care nu primeşte bani de la bugetul public, fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public, în acest sens fiind şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului care, indiferent de obiect, sunt îndreptate împotriva Statului Român, el fiind obligat la plata despăgubirilor datorate cu titlu de reparare a prejudiciului.
În ce priveşte lipsa calităţii procesual active a reclamanţilor, a arătat că se impunea admiterea excepţiei întrucât în cauză nu a fost făcută dovada vocaţiei concrete acestora cu privire la terenurile aflate în litigiu, nefiind determinată masa succesorală aflată în patrimoniul defuncţilor proprietari tabular la data decesului, ţinând cont de înscrierile din CF şi colectivizarea terenurilor agricole.
În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanţii nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri.
În concluzie, apelanta a susţinut că reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunerea de preţ făcută pe numele antecesorilor săi, înseamnă că a acceptat în mod tacit oferta de preţ.
A criticat hotărârea apelată şi din perspectiva netemeiniciei soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie.
Pe fondul cauzei, apelanta a arătat că reclamanţii nu au făcut niciodată dovada dreptului de proprietate.
Valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond este criticabilă întrucât este nefundamentată de experţi şi nu ţine cont de realităţile preţurilor imobiliare şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă şi de preţul propus prin notificarea trimisă.
Aceleaşi critici sunt şi cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă agricolă, iar în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate şi prevederile Decretului nr. 167/1958, acţiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată, apreciind că instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere atitudinea pasivă a reclamanţilor, inclusiv a antecesorului acestora, deoarece prin poziţia lor au arătat că nu au fost interesaţi să cultive terenul şi să menţină valoarea acestuia conform categoriei atribuite, astfel că ar fi fost în posesia unui teren necultivabil, acesta fiind categoria de teren ce trebuie analizată de experţi.
Prin decizia civilă nr. 66 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat la suma de 154.530 RON şi cel al folosului de tras la suma de 24.520 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarilor tabulari M.D. şi M.R., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, şi extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond.
O parte din terenuri au făcut obiectul restituirii în natură antecesoarei reclamanţilor eliberându-i-se titlul de proprietate nr. XX/2002, conform înscrisului aflat la dosar fond.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, aceasta nu poate fi primită întrucât în temeiul acestui decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (...), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol a mai dispus ca ocuparea terenurilor să se facă eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza topografică) nu figurează printre aceste terenuri.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamanţilor, ambii decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Faţă de această stare de fapt, instanţa de apel a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a adus în sprijinul acestei excepţii două argumente, şi anume: că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP şi-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecinţă, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
În cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi susţine că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamanţilor, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea.
Prin urmare a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acţiunii, susţinerile apelantei sunt nefondate întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamanţilor procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele ale căror terenuri sunt supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.
Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost admisă, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societatea pârâtă. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, s-a constatat că aceştia au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu.
Recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamanţilor cu privire la oferta de despăgubire, aşa cum reiese din înscrisurile aflate la dosar fond.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanţilor erau decedaţi, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii justifică legitimare procesual activă, dreptul acestora de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului Român, astfel că, reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
În speţă, reclamanţii se pot prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol.
Oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul Român, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.
În speţă, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspect legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestora o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, sub acest aspect, reclamanţii justifică legitimare procesuală activă.
Pârâta a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active şi împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari.
Din probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, iar conform actelor de stare civilă, reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după aceşti proprietari, instanţa de apel a apreciat ca nefondate susţinerile în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Privitor la critica soluţiei primei instanţe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie, Curtea de apel a apreciat-o ca nefondată întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Sunt nefondate susţinerile pârâtei potrivit cărora reclamanţii au acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanţilor, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, au luat în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor de pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanţa a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 164.245 RON, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor, respectiv pentru suprafaţa reală.
În faţa instanţei de fond şi apel au fost depuse contracte de vânzare - cumpărare încheiate de pârâtă cu terţe persoane, perfectate în anul 2006 şi având ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,04 euro şi fâneţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Contractele de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2012 şi depuse de către apelantă, în copie nu au fost apreciat de către instanţă ca relevante în cauză deoarece se refereau la terenuri din altă unitate administrativ-teritorială decât terenul în litigiu.
În aceste condiţii, nefiind găsite terenuri comparabile de vânzare sau alte informaţii cu privire la preţuri efectiv achitate pentru vânzarea unor terenuri similare celor în cauză, Curtea a constatat că este imposibilă folosirea metodei comparaţiei prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului, apreciind a fi incidentă metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România.
Pentru stabilirea acesteia experţii au avut în vedere ca bază de calcul o medie a culturilor care se practică în zona respectivă şi faptul că terenul avea categoria de folosinţă arabil.
De asemenea, a apreciat că nu pot fi luate în considerare celelalte variante prezentate de experţi, una din ele fiind calculată în funcţie de vânzări efectuate în zonă însă cu mai mulţi ani înainte iar nu la data efectuării expertizei iar cealaltă nu respecta cerinţele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece avea în vedere oferta de vânzări iar nu preţuri efectiv achitate.
Drept urmare, a reţinut că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 RON/mp pentru terenul arabil este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei sub acest aspect fiind neîntemeiate, fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, s-a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 6441 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 6538 RON/an.
Curtea a constatat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi şi un an cu porumb), a fost una corect aleasă de prima instanţă, de 10.217 RON/an agricol.
Curtea a constatat că deşi în dosarul de faţă reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru terenurile deţinute de antecesorii lor M.D. şi M.R., experţii atunci când au identificat imobilele şi suprafaţa acestora, au inclus în suprafaţa totală pentru care reclamanţii solicită despăgubiri şi cota de 1/24 înscrisă în CF nr. aa Subcetate la B22 cu proprietar tabular M.I.
Această cotă, faţă de obiectul acţiunii pendinte, nu trebuia cuprinsă în cota totală la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii în această cauză. Sub acest aspect se impune admiterea apelului pârâtei în sensul diminuării suprafeţei pentru care se vor acorda despăgubiri, cu echivalentul acestei cote (totalul suprafeţei din CF nr. aa este 9153 m.p. iar cota de 1/24 este 381 m.p.).
În consecinţă, suma totală acordată de prima instanţă se va diminua cu contravaloarea suprafeţei de 381 m.p., cuantumul final al contravalorii terenului fiind de 154.530 RON.
În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamanţilor de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamanţilor, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Curtea nu a primit susţinerile reclamanţilor intimaţi în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei de aplicare a Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu a putut fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Curtea a mai reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamanţilor că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamanţii au cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanţilor, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Prin urmare, Curtea de apel a reţinut drept fondate criticile formulate de pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a fost r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 24520 RON (6130,2 RON/an x 4 ani).
Din susţinerile reclamanţilor coroborate cu constatările experţilor a rezultat că terenurile în litigiu au fost ocupate încă din anul 1989 de construcţii hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare, împrejurare care, evident făcea imposibilă cultivarea acestor terenuri. Pe de altă parte, obiectul cauzei îl formează şi terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate antecesoarei reclamanţilor.
Faţă de aceste împrejurări s-a constatat a fi nefondată susţinerea apelantei referitoare la atitudinea pasivă a reclamanţilor, care nu ar fi fost interesaţi să cultive terenul şi să menţină valoarea acestuia conform categoriei agricole atribuite şi că experţii ar fi trebuit să ia în considerare ca şi categorie aceea de teren necultivabil.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut, în esenţă, că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii în soluţionarea excepţiilor invocate iar pe fondul cauzei, în ce priveşte valoarea despăgubirilor, acestea au fost determinate prin încălcarea criteriilor legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţine că există contradicţie între considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de chemare în garanţie întrucât respingerea cererii de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, are drept consecinţă admiterea calităţii recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu care este proprietate publică urmare a procedurii exproprierii, fiind astfel în contradicţie cu ceea ce a fost reţinut în considerentele deciziei.
Susţine că există două raporturi juridice distincte, respectiv raportul de expropriere în cadrul căruia recurenta are calitatea de reprezentant al Statului Român şi raportul de reprezentare dintre Statul Român şi H. în temeiul căruia a formulat cererea de chemare în garanţie, cererea care a fost întemeiată pe dreptul de regres al recurentei de a fi dezdăunată de către chematul în garanţie în situaţia în care ar cădea în pretenţii, raport născut în temeiul dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor al persoanele fizice şi persoanele juridice.
Prin urmare apreciază ca nelegală soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului de Finanţe şi din perspectiva în care admiterea calităţii recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu încalcă şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998 care prevăd că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt Statul Român şi unităţile administrativ teritoriale.
Apreciază că respingerea cererii de chemare în garanţie are drept consecinţă o diminuare fără just temei a patrimoniului prin plata despăgubirilor către reclamanţi.
Prin urmare, atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, este cel ce trebuie să suporte şi costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogăţire fără justă cauză a Statului Român în detrimentul recurentei, cu atât mai mult cu cât plăteşte redevenţă pentru folosirea acestor terenuri.
În mod greşit prima instanţă cât şi instanţa de apel au dispus respingerea cererii de chemare în garanţie pe temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor având în vedere că nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat în calitate de reprezentant al Statului Român în raportul dintre recurentă şi Statul Român.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pârâta a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legilor funciare, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 potrivit cu care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea unor suprafeţe de teren echivalente din rezerva existentă la nivelul comisiilor locale sau la acordarea de despăgubiri, procedură pe care reclamanţii au urmat-o şi au părăsit-o, încălcând principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, astfel că prezenta acţiune este inadmisibilă.
Acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă şi din perspectiva nedovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii Legii nr. 33/1994, temei pe care în mod eronat instanţa de apel l-a aplicat, fapt ce a condus la pronunţarea unei soluţii cu eludarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 33/1994.
Astfel, la momentul exproprierii în patrimoniul expropriaţilor nu se afla decât un drept potestativ de a cere reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar asupra terenului în litigiu, motiv pentru care apreciază că în patrimoniul reclamanţilor nu se putea transmite mai mult decât autorii acestora deţineau la momentul decesului lor, conform principiului nemo dat quod habet.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plăţii despăgubirilor s-a susţinut că potrivit contractului de concesiune nu este proprietara obiectivelor energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, proprietar fiind Statul Român, care are şi obligaţia de plată a despăgubirilor, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei susţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 potrivit cărora dreptul de proprietate publică nu poate aparţine decât Statului sau Unităţilor Administrativ Teritoriale, nici un alt subiect drept neputând avea în patrimoniul bunuri proprietate publică, şi deci nici recurenta.
Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titulară a bunurilor ce devin proprietatea publică prin procedura exproprierii, nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri.
Greşit a fost reţinută şi calitatea procesuală activă a reclamanţilor prin eludarea dispoziţiilor legale în materie succesorală. Din această perspectivă susţine că notificarea privind exproprierea a vizat proprietarii tabulari iar nu posibilii succesori ai acestuia, astfel că prin notificare nu a fost recunoscut acestora dreptul de proprietate asupra terenului, aceştia fiind obligaţi să facă dovada calităţii de succesori prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Din actele de stare civilă ce au fost depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că reclamanţii au calitatea cerută de lege pentru a sta în judecată în prezenta cauză, ci doar dovedesc existenţa unei vocaţii succesorale la moştenirea defuncţilor expropriaţi. Prin urmare, reclamanţii trebuiau să facă dovada că sunt titulari ai dreptului dedus judecăţii prin probarea calităţii de moştenitori.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea criteriilor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, criticând valoarea despăgubirilor acordate din perspectiva în care nu au fost luate în calcul contractele de vânzare-cumpărare depuse de recurentă în apel.
Cu privire la despăgubirile acordate pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat, este nelegală soluţia instanţei de apel care, ignorând pasivitatea reclamanţilor între momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi momentul introducerii prezentei acţiuni, nu au intenţionat cultivarea terenului, a acordat aceste despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului în condiţiile în care reclamanţii nu au probat prejudiciul suferit.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile de nelegalitate ale recurentei referitoare la pretinsa contradicţie între considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia din perspectiva respingerii cererii de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a avut drept consecinţă recunoaşterea calităţii recurentei ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, sunt nefondate pentru argumentele care succed:
Înalta Curte constată că prima instanţă a dispus obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat legal prin SC H. SA, să achite reclamanţilor suma de 164.245 RON, echivalentul a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 58.842 RON pentru acoperirea prejudiciului creat acestora ca urmare a absenţei folosului agricol aferent perioadei cuprinse între anii 2002-2010, inclusiv, soluţie menţinută în parte de instanţa de apel, care a modificat cuantumul despăgubirilor la suma de 154.530 şi pe cel al folosului netras la suma de 24.520 RON.
Cuprinsul acestui dispozitiv relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este Statul Român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al Statului, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentant legal al Statului, îi conferă recurentei numai un mandat de reprezentare în proces, care nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei SC H. SA, pentru unicul considerent că mandatul acordat în temeiul dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002. Astfel, s-a apreciat în mod legal că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, (potrivit cărora Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în procese prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop), deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită de art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată de recurentă din perspectiva în care, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legilor funciare, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 potrivit cărora reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea unor suprafeţe de teren echivalente din rezerva existentă la nivelul comisiilor locale sau la acordarea de despăgubiri, procedură pe care reclamanţii au urmat-o şi au părăsit-o, încălcând principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia, pentru următoarele motive:
Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul Statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceştia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foştilor proprietari (pentru acordarea de despăgubiri, deşi aceştia erau decedaţi la acel moment.
Recurenta susţine că, în anul 1989, terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză, a rezultat că terenul în litigiu nu a făcut parte din suprafaţa de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, în perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea Statului Român în absenţa unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit şi determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă, în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepţie, în perioada 2000-2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său îşi încetează efectele odată cu realizarea exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002, moment care determină incidenţa Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.
În prezenta cauză, au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada 1990-2010.
Dacă în privinţa despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispoziţiile în materie de expropriere, în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 1990-2010, urmează a se face distincţie între perioada anterioară şi cea ulterioară exproprierii prin H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenţii este diferit.
Astfel, ca urmare a absenţei unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000, aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noţiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepţiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.
În contextul menţionatei succesiuni în timp a legilor de reparaţie şi a faptului ca exproprierea de fapt nu atrage incidenţa Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susţinerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina ca prezenta acţiune să devină inadmisibilă.
Recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că reclamantul trebuia să continue procedura începută în temeiul Legii nr. 1/2000.
Deşi la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002, era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii, pentru două considerente.
Primul este acela că, în forma iniţială a acestui art., se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situaţie care se regăseşte în speţă numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.
În urma modificării, ulterioare anului 2002, aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiţia preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.
Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către Stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat în anul 2002, prin expropriere, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ca act normativ care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere.
Înalta Curte observă că autorii reclamanţilor au dat dovadă de maximă diligentă pentru valorificarea dreptului lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea titlului de proprietate nr. XX/2002, pentru suprafaţa suspusă exproprierii fiind îndrumaţi să urmeze procedura Legii nr. 33/1994, procedură care însă nu a fost finalizată.
Prin urmare, reclamanţilor li s-a comunicat că nu pot beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994 a fost iniţiată şi se află în curs de derulare.
În aceste condiţii, aplicarea sancţiunii respingerii cererii de chemare în judecată a reclamanţilor, ca inadmisibilă, ar aduce atingere intereselor acestora care şi-ar vedea zădărnicite şansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în care obligaţia finalizării acestei proceduri revenea Statului, reprezentat legal de recurentă, care nu poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii de expropriere, pentru a pretinde sancţionarea persoanei îndreptăţite prin respingerea cererii ca prematură.
În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant", Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002.
De asemenea, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilo Omului, care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv ” .
Această cerinţă nu ar fi îndeplinită dacă s-ar cere reclamanţilor să continue procedura începută, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii săi, în temeiul Legii nr. 33/1994, şi care nu s-a finalizat.
Prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.
Înalta Curte constată că şi celelalte argumente ale recurentei în susţinerea aceleaşi excepţii a inadmisibilităţii acţiunii şi care privesc lipsa dovezii calităţii de proprietari ai autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii, sunt nefondate.
Recurenta invocă faptul că notificarea privind exproprierea a vizat proprietarii tabulari, iar nu posibilii succesori ai acestora, astfel că prin notificare nu a fost recunoscut acestora dreptul de proprietate asupra terenului, aceştia fiind obligaţi să facă dovada calităţii de succesori prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii. Prin urmare, neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece, prin intermediul său, urmau a fi plătite de către Stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a Statului Român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat, încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr. 213/1998, prin recunoaşterea sa în calitatea de proprietară a unor bunuri proprietate publică pentru care plăteşte redevenţă.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de chemat în garanţie, s-a dispus în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Însă SC H. SA nu poate „cădea în pretenţiuni”, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu s-a invocat niciun temei care să dovedească existenţa unui raport juridic în temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta direct împotriva Ministerului Finanţelor Publice, pentru că, astfel cum s-a motivat anterior, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 nu sunt aplicabile.
Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active este motivată de recurentă prin aceea că reclamanţii nu au dovedit vocaţie concretă la moştenire. Din această perspectivă susţine că notificarea privind exproprierea a vizat proprietarii tabulari, iar nu posibilii succesori ai acestora, astfel că, prin notificare nefiindu - le recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, aceştia fiind obligaţi să facă dovada calităţii de succesori prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Înalta Curte apreciază aceste argumente ca nefondate pentru următoarele considerente:
Autorii reclamanţilor au fost proprietari ai terenului în litigiu la momentul preluării acestuia de către stat prin cooperativizare, aspect de altfel necontestat. Menţionarea lor ca proprietari în cartea funciară dovedeşte numai faptul că imobilul nu a fost înstrăinat anterior cooperativizării, astfel că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite să solicite despăgubiri în temeiul legilor de reparaţie, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.
Întrucât terenul în litigiu a trecut iniţial în proprietatea statului, ca urmare a cooperativizării, autorii reclamanţilor au urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca primă lege specială de reparaţie, obţinând titlul de proprietate nr. XX/2002, numai pentru o parte din terenul deţinut în proprietate, iar pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, li s-a recomandat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994 privind exproprierea.
Odată cu emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost expropriat şi terenul în litigiu, a fost iniţiată procedura Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materie de expropriere, în temeiul căreia autorii reclamanţilor au fost notificaţi cu propunere de despăgubiri de către expropriator, care însă, între timp, au decedat.
Ca atare, autorii reclamanţilor au urmat procedura legii de reparaţie, respectiv a Legii nr. 18/1991, însă instituţiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră numai sub incidenţa Legii nr. 33/1994 şi au recunoscut calitatea autorilor reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificării cu propunere de despăgubiri pe numele lor.
Recunoaşterea de către expropriator a calităţii de foşti proprietari ai imobilului în litigiu, în persoana autorilor reclamanţilor, naşte în patrimoniul acestora o speranţă legitimă, constând într-o creanţă născută din dreptul la despăgubiri.
Această speranţa legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, se întemeiază pe faptul că respectiva creanţă are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.
Prin recunoaşterea parţială a dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor cu privire la partea din teren care intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca, pentru restul terenului, care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere, conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 şi notificarea autorilor reclamantei cu propunere de acordare de despăgubiri, se poate considera că există o bază suficientă în dreptul intern.
Reclamanţii au îndeplinit condiţia parcurgerii procedurilor legale şi a recunoaşterii de către instituţiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. Astfel, interesul patrimonial s-a transformat într-o valoare patrimonială, prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă, prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamanţilor pentru ca aceştia să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamanţii dobândesc o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.
Reclamanţii îşi justifică astfel vocaţia concretă la moştenire, întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul autorilor lor, s-a născut o speranţă legitimă, care poate fi transmisă pe cale succesorală. Numai de la acest moment, reclamanţii pot pretinde repararea prejudiciului ce le-a fost produs, deoarece, numai de la acest moment, s-a reîntors în patrimoniul acestora o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenţie, ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care autorii lor au fost privaţi prin cooperativizare.
Apărarea recurentei potrivit căreia notificările, emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, au vizat proprietarii tabulari, iar nu posibilii succesori ai acestora, astfel că, prin notificare nu a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, aceştia fiind obligaţi să facă dovada calităţii de succesori prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, nu poate fi primită, întrucât notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situaţiei juridice a terenului expropriat, care include şi stabilirea titularilor dreptului de proprietate, realizată în temeiul art. 8 şi 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.
Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei", iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994, se prevede că;„După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire".
Întrucât lucrarea cuprinzând terenurile şi construcţiile se va înscrie în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, iar aceasta trebuie aprobată conform legii, cu indicarea numelui proprietarilor, este evident că toate aspectele referitoare la situaţia juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.
Prin urmare, nu constituie un argument pertinent în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nici faptul că notificările formulate în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994 au fost comunicate autorilor reclamanţilor decedaţi la acel moment, iar nu reclamanţilor. Prin urmare, reclamanţii nu puteau formula întâmpinare, nefiind încunoştiinţaţi despre declanşarea procedurii Legii nr. 33/1994. În condiţiile în care oferta de despăgubire nu le-a fost comunicată, nu se poate susţine că reclamanţii au acceptat-o tacit. De asemenea, nu li se poate imputa că nu s-au supus obligaţiilor legale impuse de o procedură de care nu au avut cunoştinţă.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulţumită de valorile despăgubirilor stabilite de experţi, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piaţă a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susţinere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calităţii procesuale active de către reclamant, cărora li s-a răspuns anterior.
Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluţionare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.
Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a luat în considerare alte metode de stabilire a preţului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacţionate pe piaţă.
Tocmai pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după preţuri estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei tranzacţiilor în zonă, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de fond care a omologat varianta I a raportului de expertiză efectuat la prima instanţă, care a aplicat metoda de evaluare pe bază de profit, aceasta fiind considerată ca potrivită pentru situaţia de fapt din prezenta cauză.
Înalta Curte constată că varianta I a raportului de expertiză, care a fost omologată, a avut în vedere productivitatea medie ce se obţine în zonă, conform potenţialului productiv al solului, iar acest criteriu de evaluare a terenului (în contextul nedovedirii existenţei pieţei imobiliare pentru această categorie de teren) corespunde cel mai bine exigenţelor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.
Pentru argumentele expuse anterior şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA (prin administrator judiciar SC E.I. SPRL) împotriva deciziei nr. 66 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3500/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3502/2014. Civil → |
|---|
