ICCJ. Decizia nr. 3644/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3644/2013
Dosar nr. 1521/2/2012
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 25071 din 19 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.P.M. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC I.D.C. SA, cererea având ca obiect solicitarea de plată a sumei de 490.939,86 euro.
În motivare, prima instanţă a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune personală, în realizare, invocând răspunderea contractuală a pârâtei pentru executarea abuzivă a unei scrisori de garanţie bancară.
S-a constatat că între pârâta SC I.D.C. SA, în calitate de beneficiar şi SC S.R. SA, în calitate de executant s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea şi predarea către beneficiar a unui număr de 8 imobile în ansamblul O. din Bucureşti, fără vicii, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit la 9 luni de la data predării primirii amplasamentului.
La încheierea contratului, părţile au convenit constituirea unei garanţii de bună execuţie definită în contract ca „suma din care beneficiarul îşi va acoperi prejudiciile cauzate de executant şi formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de garanţie „la prima cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuţie şi pentru 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor". Conform art. 5 din contract, scrisoarea trebuia restituită la sfârşitul perioadei de garanţie a ultimei construcţii, în termen de 30 de zile după semnarea procesului verbal final şi numai dacă, pe parcursul perioadei de garanţie, beneficiarul sau clienţii nu au avut reclamaţii privind calitatea lucrărilor realizate. S-a mai prevăzut de către părţi că din garanţie se vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum şi sumele reprezentând obligaţia de despăgubiri. Cu privire la executarea garanţiei, la art. 12.pct. 4 s-a prevăzut că „beneficiarul are dreptul să utilizeze din garanţie anumite sume de bani care vor deveni proprietatea beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt notificate de beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt datorate de către executant beneficiarului şi acesta nu le achită în termen de 10 zile de la aducerea la cunoştinţă de către beneficiar".
Instanţa de fond a constatat că la data de 30 august 2007, SC C.E.B. SA a emis scrisoarea de garanţie bancară în beneficul pârâtei şi conform acesteia banca s-a obligat să achite pârâtei, la prima cerere, fără nicio altă formalitate suma de 759.286,05 euro. La data de 21 august 2009, banca a informat-o pe SC S.R. SA că la data de 20 august 2009 s-a cerut executarea scrisorii de garanţie de către beneficiar şi ulterior, la 28 august 2009, banca a efectuat plata sumei de 490.939,86 euro către pârâtă.
Reclamanta a susţinut în motivarea acţiunii executarea abuzivă a scrisorii de garanţie bancară arătând că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
În raport de art. 1, 5 pct. 5 şi 12 pct. 4 din contract prima instanţă a reţinut că pârâta putea executa scrisoarea de garanţie bancară în condiţiile în care executantul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale aşa cum au fost menţionate la art. 7 din contract.
Din cuprinsul proceselor verbale de recepţie la terminarea lucrărilor a reieşit că recepţia a fost încheiată cu obiecţiuni ceea ce a condus instanţa la concluzia că au existat lipsuri ce au necesitat remedieri.
Prin sentinţa comercială nr. 5120 din 20 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, depusă de reclamantă în susţinerea motivelor din acţiune s-a reţinut că au existat zile de întârziere în efectuarea lucrărilor de construire, iar contractul a încetat prin denunţarea sa de către pârâtă.
Pentru reţinerea scrisorii de garanţie bancară s-a apreciat că sunt suficiente reclamaţiile clienţilor şi totodată, în conformitate cu art. 12.4 s-a considerat că executarea scrisorii nu este legată de penalităţile datorate clienţilor finali.
Contrar celor susţinute de pârâtă, instanţa de fond a apreciat că art. 11 alin. (9) din contract nu are nicio relevanţă pentru executarea garanţiei care este reglementată de art. 12 pct. 4.
S-a considerat de către instanţă că art. 12.4 din contract nu condiţionează executarea scrisorii de garanţie de dovedirea unei creanţe certe, fiind vorba în cauză de o garanţie autonomă necondiţionată, iar caracterul abuziv trebuie apreciat prin prisma obligaţiei garantate.
Din procesele verbale de recepţie constatare a rezultat că au existat întârzieri în realizarea lucrărilor fapt care, chiar şi numai singular fundamentează concluzia că nu a existat o executare vădit abuzivă a scrisorii de garanţie bancară, ci una întemeiată pe neexecutarea obligaţiilor de către reclamantă.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că nici o dispoziţie contractuală nu o obligă pe pârâtă să justifice prin hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri cererea de executare a scrisorii de garanţie şi că singura formalitate cerută de art. 12 pct. 4 este aceea a notificării sumelor datorate. Anterior executării scrisorii de garanţie la data de 21 august 2009, pe parcursul anului 2008, pârâta a emis facturi de penalităţi pe care Ie-a comunicat autoarei reclamantei cu confirmare de primire .
Pentru a se dispune restituirea sumei invocate de pârâtă în baza scrisorii de garanţie bancară instanţa a apreciat că trebuie avută în vedere cu precădere analiza dispoziţiei art. 5.4 din contract în care se menţionează ipoteza în care s-ar fi restituit scrisoarea şi anume - lipsa reclamaţiilor privind lucrările realizate. De asemenea, s-a constatat că în raport de dispoziţia contractuală d e la art. 5.4 împrejurarea susţinută de pârâtă în sensul că penalităţile de întârziere s-au compensat de drept nu dovedeşte executarea abuzivă, deoarece instanţa, în Dosarul nr. 23619/300/2009 nu a confirmat existenţa compensării, iar executarea garanţiei nu este indisolubil legată de aplicarea art. 11 alin. (9) din contract. In conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanţie şi a respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC B.P.M. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 969, 970, 1073 C. civ., art. 46 C. com. şi art. 340 şi urm. C. proc. civ.
S-a constatat că, reclamanta SC S.R. SA a chemat în judecată pârâta SC I.D.C. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 490.939,86 euro, în echivalent în lei la data plăţii ca urmare a executării abuzive a unei scrisori de garanţie bancară.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 1/01 decembrie 2009 încheiat între SC S.R. SA şi SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în cauză.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod corect situaţia de fapt şi anume că, între părţi s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea de către SC S.R. SA în calitate de executant a unui număr de 8 imobile situate în ansamblul O. din Bucureşti, cu termen de finalizare 9 luni de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul SC I.D.C. SA . Părţile au stipulat în contract clauza privind constituirea unei garanţii de bună execuţie, definită ca fiind suma din care beneficiarul îşi va acoperi prejudiciile cauzate de executant, prin prezentarea unei scrisori d e garanţie la prima cerere, irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuţie şi pentru încă 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.
În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, având în vedere prevederile art. 5 şi art. 12. 4 din contract, instanţa de apel a constatat că scopul scrisorii de garanţie bancară a fost acela de a asigura pentru beneficiar plata sumelor constând în contravaloarea lucrărilor de remediere şi cele reprezentând obligaţia de despăgubire.
S-a reţinut că printre obligaţiile de care este ţinut executantul, obligaţie pentru neîndeplinirea căreia este angajată răspunderea potrivit art. 11 alin. (1) din contract este şi aceea de executare a lucrărilor la termenele convenite de cele două părţi contractante. Pentru întârzierea în executarea lucrărilor faţă de data stabilită, executantul s-a obligat să plătească beneficiarului o penalizare de 0,2 % din valoarea obiectivului întârziat, pentru fiecare zi de întârziere, indiferent dacă termenul depăşit este cel final sau unul intermediar.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta a întârziat realizarea lucrărilor, împrejurare probată de procesele verbale de constatarea stadiilor fizice de realizare a lucrărilor aflate la filele 271 şi următoarele din dosar. S-a apreciat că aceste penalităţi datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligaţia de despăgubire asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu scrisoarea de garanţie bancară potrivit art. 5.4. Din acest motiv, s-a arătat că executarea scrisorii de garanţie este independentă de obligaţia asumată de pârâtă privind plata penalităţilor de întârziere către clienţii finali. De asemenea, s-a mai reţinut că au existat reclamaţii legate de deficienţe calitative ale lucrărilor, unele dintre acestea fiind notificate anterior executării scrisorii de garanţie bancară, ceea ce impune concluzia că executantul lucrării nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate nici în ceea ce priveşte calitatea lucrărilor.
Având în vedere caracterul autonom necondiţionat (la prima cerere) al scrisorii de garanţie bancară, pentru executarea căreia o singură condiţie trebuia îndeplinită şi anume, emiterea de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri şi penalităţi de întârziere, dovadă care s-a efectuat în cauză, instanţa de control judiciar a reţinut că pârâta a respectat obligaţiile ce-i reveneau în temeiul clauzelor contractuale ce reglementează modalitatea de executare a scrisorii de garanţie bancară - art. 5 pct. 4 şi art. 12.4 -, respectiv a notificat reclamantei deficienţele şi necesitatea efectuării de remedieri, precum şi penalităţile de întârziere în realizarea lucrărilor.
În consecinţă, s-a reţinut că în mod întemeiat prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanţie bancară, motiv pentru care, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi modificării sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii introductive şi obligării SC I.D.C. SA la plata sumei de 2.101.222,60 lei, cu obligarea intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă, susţine, în esenţă, că instanţa a interpretat în mod greşit prevederile contractului de execuţie din 19 iulie 2007 în ceea ce priveşte condiţiile de executare a scrisorii de garanţie bancară.
În acest context, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că executarea scrisorii de garanţie bancară este independentă de obligaţia asumată de intimată privind plata penalităţilor de întârziere către clienţii finali.
Pentru clarificarea mecanismului contractual de executare a scrisorii de garanţie bancară, redă dispoziţiile contractuale ale art. 5.4, art. 5.5 şi art. 12.4 pe care le consideră relevante, precum şi prevederile contractuale aplicabile penalităţilor de întârziere stipulate la art. 11 pct. 1 şi art. 11 pct. 9.
Arată că art. 5 alin. (5) din contract face vorbire în mod explicit despre contravaloarea lucrărilor şi despre sume reprezentând obligaţia de despăgubire, rezultând astfel că executarea scrisorii de garanţie bancară trebuia realizată pentru anumite sume certe, care reprezentau fie contravaloarea lucrărilor de remediere, fie contravaloarea unor despăgubiri.
La dosarul cauzei nu există nici un fel de înscrisuri din care să rezulte că intimata a fost obligată de către clienţii finali la plata sumei de 3.675.274,19 lei, reprezentând prejudiciul creat acestora ca urmare a pretinsei întârzieri. De asemenea, nu există nici un înscris din care să rezulte că intimata a plătit efectiv aceste sume către clienţii finali şi în lipsa unui astfel de probatoriu nu se poate vorbi de existenţa unei creanţe.
În mod surprinzător instanţa de apel a reţinut că "executarea scrisorii de garanţie bancară este independentă de obligaţia asumată de pârâtă privind plata penalităţilor de întârziere către clienţii finali".
Sintetizând, apreciază că instanţa a pornit de la un raţionament juridic contradictoriu, dând eficienţă în ceea ce priveşte executarea scrisorii de garanţie - dispoziţiilor alin. (1) din art. 11 şi cenzurând totodată, fără temei, dispoziţiile alin. (9) din acelaşi articol, care plafonau cuantumul acestora la nivelul penalităţilor de întârziere plătite de către beneficiar clienţilor finali.
În opinia recurentei, mecanismul contractual de executare a scrisorii de garanţie bancară nu a fost interpretat în mod corect de instanţa de apel, că instanţa nu a avut în vedere ansamblul prevederilor contractuale, reţinând că pentru executarea scrisorii de garanţie bancară sunt suficiente simplele reclamaţii ale beneficiarului.
În ceea ce priveşte problema lucrărilor de reparaţii pretinse de către intimată, aprecierile instanţei contrazic situaţia de fapt, reflectată în mod clar de înscrisurile de la dosarul cauzei.
Astfel, analizând creanţa pretinsă de către Impact constând în contravaloarea unor lucrări de reparaţii, rezultă următoarele.
a. Lucrările cu titlu de reparaţii pretinse de către Impact au o valoare derizorie (aproximativ 25.000 lei), în raport cu suma executată (2.101.222,60 lei);
b. Intimata a ataşat facturilor emise 22 de notificări, prin care Impact comunica Summa România apariţia unor probleme la lucrările executate în cadrul complexului O.. Analizând aceste notificări, rezultă că, deşi scrisoarea de garanţie bancară a fost executată în data de 21 august 2009, 21 dintre notificări sunt emise în perioada 24 septembrie 2010 - 10 iunie 2011, deci după un an de la data executării.
Arată că părţile au prevăzut în contract o anumită procedură pentru realizarea remedierilor solicitate de beneficiar în perioada de garanţie, precum şi faptul că nerespectarea termenelor de la alin. (7) lit. d), alin. (1), (8) şi (20) dau dreptul beneficiarului să solicite despăgubiri executantului şi fără nici o formalitate judiciară sau extrajudiciară să realizeze remedierile şi să recupereze costul aferent remedierilor din garanţia de bună execuţie ori direct de la executant.
Părţile au prevăzut o procedură contractuală prealabila recuperării costurilor aferente lucrărilor de remediere de la antreprenor, antreprenorul trebuia notificat cu privire la necesitatea respectivelor lucrări, iar, în situaţia în care lucrările nu era executate în termen de 48 de ore (în cazul utilităţilor), respectiv 5 zile (alte remedieri), beneficiarul avea dreptul să treacă la executarea scrisorii de garanţie.
De asemenea, instanţa a reţinut faptul că ne aflăm în prezenţa unei „garanţii autonome necondiţionate"; însă din dispoziţiile contractului, susţine recurenta, rezultă ca nu se poate avea în vedere o astfel de ipoteză.
A trata scrisoarea de garanţie bancară şi contractul din care aceasta derivă ca două elemente distincte, independente, contrazice chiar voinţa părţilor contractante, sens în care a apreciat şi Înalta Curte, în considerentele Deciziei nr. 3361 din 19 octombrie 2010.
Sub un ultim aspect, recurenta apreciază că instanţa de apel în mod eronat a reţinut împrejurarea că reclamanta nu a dovedit caracterul abuziv al executării scrisorii de garanţie, întrucât, prin probele administrate în cauză, aceasta a dovedit faptul că nu au existat niciun fel de „sume datorate" (la care fac referire dispoziţiile art. 12.4 din contract) sau „sume reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere" şi „sume reprezentând obligaţia de despăgubire" (art. 5.5 din contract), pentru care să se fi putut realiza în condiţiile contractuale valorificarea scrisorii de garanţie bancară.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerente care succed:
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, însă din examinarea clauzelor a rezultat cu evidenţă că pârâta şi-a respectat obligaţiile ce-i reveneau în temeiul clauzelor contractuale ce reglementează mecanismul de executare a scrisorii de garanţie bancară - art. 5 pct. 4 şi art. 12.4 -, respectiv a notificat reclamantei deficienţele şi necesitatea efectuării de remedieri, precum şi penalităţile de întârziere în realizarea lucrărilor, neputându-se reţine caracterul abuziv al executării scrisorii de garanţie, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.
Este de necontestat că între SC S.R. SA şi pârâta SC I.D.C. SA s-au stabilit relaţii comerciale în baza contractului de antrepriză în construcţii din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea de către SC S.R. SA în calitate de executant a unui număr de 8 imobile situate în ansamblul O. din Bucureşti, cu termen de finalizare 9 luni de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul SC I.D.C. SA, contract prin care SC S.R. SA s-a obligat să constituie şi o garanţie, sub forma unei scrisori de garanţie bancară, definită în contract ca fiind „suma din care beneficiarul îşi va acoperi prejudiciile cauzate de executant şi formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de garanţie „la prima cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuţie şi pentru 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor" (art. 1).
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase din 01 decembrie 2009 încheiat între SC S.R. SA şi SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în cauză.
Conform art. 5 din contractual încheiat, scrisoarea trebuia restituită la sfârşitul perioadei de garanţie a ultimei construcţii, în termen de 30 de zile după semnarea procesului verbal final şi numai dacă, pe parcursul perioadei de garanţie, beneficiarul sau clienţii nu au avut reclamaţii privind calitatea lucrărilor realizate (art. 5 pct. 4). S-a mai prevăzut de către părţi că din garanţie se vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum şi sumele reprezentând obligaţia de despăgubiri (art. 5 pct. 5).
În ceea ce priveşte executarea garanţiei, la art. 12 pct. 4 s-a convenit că „beneficiarul are dreptul să utilizeze din garanţie anumite sume de bani care vor deveni proprietatea beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt notificate de beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt datorate de către executant beneficiarului şi acesta nu le achită în termen de 10 zile de la aducerea la cunoştinţă de către beneficiar".
În raport de clauzele agreate de părţi, nu poate fi contestat caracterul autonom necondiţionat („la prima cerere") al scrisorii de garanţie, pentru executarea căreia o singură condiţie trebuia îndeplinită, respectiv, emiterea de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri şi penalităţi de întârziere, dovadă efectuată în cauză, astfel cum în mod corect au reţinut ambele instanţe, scopul scrisorii de garanţie bancară fiind acela de a asigura pentru beneficiar plata sumelor constând în contravaloarea lucrărilor de remediere şi cele reprezentând obligaţia de despăgubire.
Recurenta apreciază că instanţa de control judiciar face abstracţie de dispoziţiile art. 11 pct. 9 din contract potrivit cărora „penalităţile de întârziere sunt limitate la penalităţile plătite de către beneficiar clienţilor finali", or, este de reţinut, că penalităţile datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligaţia de despăgubire asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu scrisoarea de garanţie bancară, conform art. 5.4 din contract anterior evocat.
Astfel, din această perspectivă s-a apreciat cu justeţe că executarea scrisorii de garanţie este independentă de obligaţia asumată de pârâtă privind plata penalităţilor de întârziere către clienţii finali, în speţă, fiind confirmate, atât existenţa unor întârzieri în realizarea lucrărilor, cât şi existenţa unor reclamaţii legate de deficienţe calitative ale acestora, unele dintre acestea fiind notificate anterior executării scrisorii de garanţie bancară, prin urmare, executantul neîndeplinindu-şi nici obligaţiile asumate în ceea ce priveşte calitatea lucrărilor.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, mecanismul executării scrisorii de garanţie a fost în mod corect aplicat, iar instanţa de control judiciar a reţinut întocmai voinţa părţilor la încheierea contractului de antrepriză în construcţii, voinţă exprimată expres în cuprinsul clauzelor contractuale, corect analizate, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate în înţelesul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocat.
Distinct de cele reţinute, este de menţionat că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, controlul exercitat fiind unul strict de legalitate, fiind exclusă posibilitatea formulării unor critici care vizează temeinicia deciziei recurate.
În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/200 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B.P.M. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.P.M. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în şedinţa publică ,astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3643/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3650/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
