ICCJ. Decizia nr. 3650/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3650/2013
Dosar nr. 7857/40/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2011 pe rolul Judecătoriei Botoşani, sub nr. de Dosar nr. 1747/193/2011, reclamantul T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A., a solicitat instanţei obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.000.000 euro, în lei la cursul de schimb din data plăţii efective, cu titlu de daune, sumă actualizată în conformitate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective, cât şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că, în fapt, pârâtul M.A., în calitate de judecător al Judecătoriei Botoşani, a fost învestit cu soluţionarea cererii privind contestaţia la executare formulată împotriva mandatului de executare din 22 iunie 2010 emis de Judecătoria Botoşani, dosarul fiind înregistrat la Judecătoria Botoşani sub nr. 10321/193/2010 la data de 28 iunie 2010.
Reclamantul a susţinut că, deşi era vorba de o cauză care necesita 0celeritate deosebită în soluţionare, hotărârea a fost pronunţată abia la data de 22 octombrie 2010, din dosarul cauzei putându-se lesne observa faptul că repetatele amânări nu au fost administrate, de fiecare dată, în mod corect.
Din neglijenţa magistratului hotărârea conţine anumite lipsuri extrem de grave, completate apoi în mod abuziv printr-o aşa - zisă „îndreptare de eroare materială", în data de 10 decembrie 2010, la trei zile după ce sus menţionata hotărâre rămăsese definitivă după respingerea recursului, în 07 decembrie 2010, de către Tribunalul Botoşani prin Decizia nr. 579/R, cu textul „urmând a se emite un nou mandat".
A mai susţinut că la data de 10 decembrie 2010, sentinţa penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 era rămasă definitivă de trei zile, mai precis din data de 07 decembrie 2010, când Tribunalul Botoşani, secţia penală, prin Decizia nr. 579/R a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei penale nr. 2502 din 22 octombrie 2010, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea atacată, astfel cum a fost pronunţată de instanţa de fond şi că abuzul s-a săvârşit prin aceea că s-a intervenit în conţinutul unei sentinţe care are autoritate de lucru judecat şi deţine puterea legii.
Prin fapta pârâtului, constând în omiterea menţionării în conţinutul sentinţei penale nr. 2502/2010 a sintagmei „.urmând a se emite un nou mandat" i s-a creat un grav prejudiciu prin îngrădirea libertăţii, fiind ţinut în Penitenciarul Botoşani, fără mandat de executare o perioada de 23 de zile, răspunzător de aceasta situaţie fiind pârâtul, fiindu-i totodată îngrădit dreptul constituţional de a fi discutat în comisia de liberare condiţionata care era efectuată în acel interval de timp.
În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri, respectiv mandat de executare din 23 iunie 2010, extras Decizie penală nr. 579/R din 7 decembrie 2010, sentinţa penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 10321/193/2010, mandat de executare din 30 decembrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 3546 din 31 mai 2011 pronunţată de Judecătoria Botoşani, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, în considerarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la obiectul litigiului care are o valoare de peste 500.000 lei.
Învestit prin declinare, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 4346 din 2 decembrie 2011 a respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată invocată de pătatul M.A. şi a respins ca nefondată acţiunea în daune formulată de reclamant.
Referitor la excepţia netimbrării, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este întemeiată, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în condiţiile în care reclamantul invocă despăgubiri pentru un prejudiciu de natură morală.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că hotărârea evocată de reclamant, în legătură cu care pretinde că ar conţine grave omisiuni, în sensul că nu s-ar fi dispus de către magistrat anularea vechiului mandat de executare şi emiterea corespunzătoare a unui nou mandat, a fost îndreptată ulterior şi nu a fost de natură a-l prejudicia pe acesta în nici un fel în condiţiile în care, aşa cum rezultă din lucrările dosarului şi din examinarea sentinţei penale evocate, eroarea a fost îndreptată în intervalul în care petentul se afla efectiv în executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 897/2010 a Judecătoriei Botoşani, nefiind pusă astfel problema unei detenţiuni nelegale.
Acelaşi aspect a fost reţinut, de altfel, şi prin sentinţa penală nr. 70/2011 a Curţii de Apel Suceava, ocazie cu care instanţele s-au pronunţat în legătură cu plângerea petentului T.S., formulată în temeiul art. 246 C. pen., 249 C. pen., 289 C. pen., 291 C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 266 alin. (1) C. pen., îndreptată împotriva aceleiaşi persoane.
Rezultă din această sentinţă că în perioada 10-30 decembrie 2010 a redevenit executabilă pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 897/2010 a Tribunalului Botoşani, cu mandatul de executare din 23 iunie 2010 al Judecătoriei Botoşani, cel contestat de petent.
S-a reţinut că petentul nu a invocat în calea de atac existenţa acestei nereguli, deşi era interesat să o facă, iar cu privire la erorile materiale s-a arătat că pot fi îndreptate oricând, legea neprecizând un termen în acest sens.
S-a avut în vedere sentinţa penală nr. 70/2011 a Curţii de Apel Suceava, din care rezultă că nu sunt date în sarcina pârâtului elemente care să atragă răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ce i se impută, nefiind dată vinovăţia pârâtului şi nefiind făcută dovada existenţei vreunui prejudiciu cert asupra persoanei care reclamă, dimpotrivă, procedurile judiciare evocate au avut drept finalitate tocmai preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în persoana celui aflat în detenţie.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 18 din 6 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a constatat că prin sentinţa penală nr. 70 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, definitivă, a fost respinsă plângerea formulată de petentul T.S. împotriva rezoluţiilor nr. 34/P din 11 martie 2011 şi nr. 127/11/2 din 18 aprilie 2011 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
În considerentele acestei sentinţei, s-a reţinut că pârâtul M.A. nu a săvârşit infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, că erorile strecurate în procedura derulată în contestaţia la executare exclud vinovăţia pârâtului ca element constitutiv al vreunei infracţiuni şi aceste erori nu au fost de natură să-l priveze pe petent de libertate în mod nelegal.
Prin hotărârea penală menţionată s-a stabilit definitiv că petentul nu a fost privat de libertate în mod nelegal şi că pârâtul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, hotărârea având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, în ce priveşte existenţa faptei, a persoanei şi a vinovăţiei acesteia.
În legătură cu acest aspect, din actele dosarului, a rezultat că încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 10 decembrie 2010 a fost atacată cu recurs de petent, fapt care a făcut ca sentinţa penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 să nu devină definitivă decât în momentul în care, prin Decizia penală nr. 633/R din 30 decembrie 2010 a Tribunalului Botoşani, s-a luat act de retragerea recursului de către contestator.
Astfel, în perioada 10-30 decembrie 2010, petentul s-a aflat efectiv în executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 897/2010 a Judecătoriei Botoşani, neputându-se pune problema unei detenţiuni nelegale, ca urmare a faptului că pedeapsa aplicată prin această sentinţă a redevenit executabilă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul T.S. a declarat recurs, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul reiterează susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la nesoluţionarea cu celeritate de către pârâtul M.A., în calitate de judecător al Judecătoriei Botoşani, a cererii privind contestaţia la executare formulată împotriva mandatului de executare din 22 iunie 2010 emis de Judecătoria Botoşani, precum şi cele vizând faptul că prin omiterea menţionării în conţinutul sentinţei penale nr. 2502/2010 a sintagmei „.urmând a se emite un nou mandat" i s-a creat un grav prejudiciu prin îngrădirea libertăţii, fiind ţinut în Penitenciarul Botoşani în mod nelegal, fără mandat de executare o perioadă de 23 de zile, respectiv în perioada 07 decembrie 2010 - 30 decembrie 2010, fiindu-i totodată îngrădit dreptul constituţional de a fi discutat în comisia de liberare condiţionată care era efectuată în acel interval de timp.
Susţine, în esenţă, că atât la instanţa de fond, cât şi la cea de apel, a prezentat şi a dovedit că cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale: fapta cauzatoare de prejudiciu, vinovăţia în producerea prejudiciului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea.
În opinia recurentului, atât din motivarea dată de instanţa de fond, cât şi din cea a instanţei de apel, nu rezultă faptul că acestea au analizat aceste elemente şi au respins motivat de existenţa lor, acţiunea, respectiv apelul.
Ambele instanţe s-au rezumat a reţine doar că hotărârea asupra căreia s-a intervenit în mod abuziv a fost modificată sub aspectul înlăturării unei erori materiale, interpretare ce este absolut greşită.
Chiar şi în ipoteza absurdă a îndreptării erorii materiale, aceasta s-a produs tot din neglijenţa intimatului, iar răspunderea civilă, pentru cea mai neînsemnată culpă, susţine recurentul, obligă pe autorul faptei la repararea prejudiciului.
S-a invocat, în mod absolut greşit, de instanţa de fond şi cea de apel împrejurarea că recursul promovat de reclamant împotriva modificării ilegale a fost respins ca urmare a renunţării sale la judecarea acestuia. Acest fapt nu poate constitui un motiv pentru care, neglijenţa intimatului la emiterea hotărârii să poată fi trecută cu vederea, doar pentru că hotărârea a rămas în forma în care a fost modificată. Precizează că a fost nevoi să renunţe la judecata recursului, din cauza presiunilor care se făceau asupra sa de conducerea penitenciarului care nu deţinea un mandat de executare pe numele reclamantului, hotărârea pronunţată de intimat nefiind încă definitivă.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
în speţă, deşi recurentul-reclamant a invocat, în drept, motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât textul legal menţionat vizează situaţiile în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată fără a argumenta în ce constată nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textului legal invocat, criticând, în realitate, aplicarea greşită a legii.
Criticile formulate pot fi circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurent, dar se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează acestuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar conform prevederilor art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa".
Astfel, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul textelor legale anterior evocate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei (vinei) celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Este de reţinut că, potrivit textelor legale menţionate chiar dacă doar una dintre condiţiile imperativ impuse de textul legal menţionat nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.
În speţă, recurentul se prevalează de îndeplinirea acestor condiţii „am prezentat şi am dovedit că cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale: fapta cauzatoare de prejudiciu, vinovăţia în producerea prejudiciului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea" în ceea ce priveşte detenţia sa în Penitenciarul Botoşani, fără mandat de executare pe o perioadă de 23 de zile.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar, în mod legal, a analizat hotărârea apelată din perspectiva îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de lege, în temeiul cărora reclamantul a promovat acţiunea în pretenţii (daune), apreciind ca nefiind întrunite cerinţele legale pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.
Este de necontestat că prin sentinţa penală nr. 70 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, definitivă, a fost respinsă plângerea formulată de petentul T.S. împotriva rezoluţiilor nr. 34/P din 11 martie 2011 şi nr. 127/11/2 din 18 aprilie 2011 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reţinându-se în considerentele acestei sentinţei, că pârâtul M.A. nu a săvârşit infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, că erorile strecurate în procedura derulată în contestaţia la executare exclud vinovăţia pârâtului ca element constitutiv al vreunei infracţiuni şi aceste erori nu au fost de natură să-l priveze pe petent de libertate în mod nelegal.
Or, prin hotărârea penală menţionată s-a stabilit definitiv că petentul (reclamantul T.S.) nu a fost privat de libertate în mod nelegal şi că pârâtul M.A. nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, hotărârea având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei şi a vinovăţiei acesteia, aspect reţinut legal de instanţa de apel.
Cum în mod corect s-a constatat, din actele dosarului a rezultat că încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 10 decembrie 2010 a fost atacată cu recurs de petent, fapt care a făcut ca sentinţa penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 să nu devină definitivă decât în momentul în care, prin Decizia penală nr. 633/R din 30 decembrie 2010 a Tribunalului Botoşani, s-a luat act de retragerea recursului de către contestator, fiind irelevante în stabilirea celor reţinute, susţinerile recurentului vizând împrejurările care l-au determinat să renunţe la judecata recursului.
Nu în ultimul rând, s-a arătat cu justeţe, că în perioada 10-30 decembrie 2010, reclamantul s-a aflat efectiv în executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 897/2010 a Judecătoriei Botoşani, astfel că nu se poate pune problema unei detenţiuni nelegale urmare a vreunei fapte cauzatoare de prejudiciu săvârşită de intimat, astfel cum pretinde recurentul, întrucât pedeapsa aplicată prin această sentinţă a redevenit executabilă.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.S. împotriva Deciziei civile nr. 18 din 6 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul T.S. împotriva Deciziei civile nr. 18 din 6 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3644/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3661/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
