ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3082/2014

Dosar nr. 8010/2/2012

Şedinţa publică de la 15 octombrie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 29 mai 2007, reclamanta SC A.U.B. SA a chemat-o în judecată pe pârâta S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 17.796.455,76 RON, echivalentul a 7.336.022 dolari S.U.A. la cursul RON/dolar S.U.A. afişat de Banca Naţională a României valabil la data de 15 mai 2007 reprezentând prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000 (data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. în favoarea S.N. A.I.B.B. SA), 23 ianuarie 2007 data respingerii cererii de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, ca inadmisibilă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor R.N.G., O.M.I., F.L., V.R. şi A.M., solicitând, pentru cazul în care va cădea în pretenţii, obligarea acestora, la plata sumei de sumei de 17.796.455,76 RON, echivalentul a 7.336.022 dolari S.U.A. la cursul Băncii Naţionale a României valabil la data de 15 mai 2007 şi la plata contravalorii cheltuielilor de judecată.

La termenul din 5 octombrie 2007, tribunalul a admis excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie, invocată de reclamantă şi, prin sentinţa comercială nr. 13759 din 21 noiembrie 2007, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins acţiunea principală formulată de reclamantă şi a anulat ca netimbrată cererea pârâtei de chemare în garanţie a numiţilor R.N.G., O.M.I., F.L., V.R. şi A.M.

Împotriva sentinţei mai sus menţionată, reclamanta SC A.U.B. SA Bucureşti a formulat apel, care a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin decizia comercială nr. 150 din 20 martie 2008, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe în legătură cu pretenţiile reclamantei corespunzătoare perioadei 30 mai 2004-23 ianuarie 2007, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin decizia nr. 2361 din 13 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.N. A.I.B.B.-A.V. SA Bucureşti, a admis recursul reclamantei SC A.U.B. SA împotriva deciziei nr. 150 din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, şi a casat decizia, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa comercială nr. 13759 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială.

Prin încheierea pronunţată la 21 octombrie 2009, în cadrul aceluiaşi dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 2361 din 13 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în sensul că după alineatul al treilea al minutei şi dispozitivul deciziei mai sus menţionate se va scrie şi se va citi astfel: „Respinge recursul formulat de pârâta S.N. A.I.B.B.-A.V. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii”.

Prin decizia nr. 3590 din 28 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare formulată de C.N.A.B. SA Otopeni împotriva deciziei nr. 2361 din 13 octombrie 2009.

La termenul din 14 mai 2010, în fond după casare, reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 56.613.622 RON, echivalentul a 310.559.824,2 euro, reprezentând prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006, cu cheltuieli de judecată. Prin această precizare a câtimii obiectului cererii, reclamanta arată că solicită suma de 1,93 euro/mp/lună, având în vedere şi toate actele depuse.

La termenul din 18 iunie 2010, pârâta C.N.A.B. SA (succesoarea în drepturi a S.N. A.I.B.B.-A.V. SA) a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva numiţilor R.N.G., O.M.I., F.L., V.R., A.M., Staţiunea Didactită Experimentală B. şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii solicitând, pentru ipoteza în care pârâta ar cădea în pretenţii, obligarea chemaţilor în garanţie în solidar la plata sumelor de bani la care ar fi obligată pârâta prin cererea principală.

Prin încheierea de şedinţă din 23 martie 2011, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematului în garanţie A.M. şi a respins excepţiile tardivităţii, prescripţiei şi inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiate, pentru considerentele expuse în conţinutul actului de procedură.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 17 februarie 2012, reclamanta a menţionat că solicită obligarea pârâtei C.N.A.B. SA (succesoarea S.N. A.I.B.B.-A.V. SA) la plata sumei de 10.324.154 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii reprezentând prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000 (data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. în favoarea S.N. A.I.B.B. SA), 10 octombrie 2006, data pronunţării deciziei nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, prin intermediul căreia s-a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 aprilie 2000 al pârâtei, pentru suprafaţa de 89.830 mp, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin această precizare a câtimii, înţelege să solicite suma de 10.324.154 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă stabilită prin raportul de expertiză tehnică construcţii efectuat în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 3242 din 14 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei invocată cu privire la cererea principală ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată cu privire la cererea principală ca neîntemeiată; a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A.U.B. SA, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.B. SA, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematului în garanţie A.M., decedat, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a chematei în garanţie Universitatea de Ştiinţe agronomice şi Medicină Veterinară, Staţiunea Didactică Experimentală B. ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chemaţilor în garanţie R.N.G., O.M.I., F.L., V.R., Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Staţiunea Didactică Experimentală B. şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, ca rămasă fără obiect. A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă şi obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 850.633,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu solicită, prin acţiunea formulată, plata unor sume de bani cu titlu de chirie, în temeiul unor raporturi de locaţiune, pentru a se pune în discuţie respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, ci, aşa cum s-a arătat anterior, demersul juridic al părţii are drept finalitate repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a terenului, criteriul de evaluare propus fiind raportat la preţul mediu de închiriere (chiria medie) practicată pe piaţă în zona în care este situat terenul, în perioada 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006.

În acest context, nu a prezentat relevanţă, în opinia primei instanţe, împrejurarea că reclamanta şi-a completat abia la data de 26 septembrie 2005 obiectul secundar de activitate cu cel privind închirierea imobilelor, atât timp cât pretenţiile sale nu vizează obţinerea unor venituri din activităţi de locaţiune a imobilelor.

Pe de altă parte, a apreciat că societatea comercială poate săvârşi cu titlu ocazional şi alte operaţiuni comerciale decât cele prevăzute în obiectul său de activitate, atât timp cât sunt conforme scopului său statutar prevăzut în art. 1 din Legea nr. 31/1990, respectiv săvârşirea de acte sau fapte de comerţ.

Instanţa de fond a considerat ca fiind neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât argumentul invocat de pârâtă în susţinerea acestei excepţii, în sensul că societatea reclamantă nu a beneficiat de un drept de folosinţă asupra terenului de 89.830 mp în perioada de 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006 întrucât în intervalul menţionat SC A.I.B.-B. SA ar fi exercitat acest drept în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate care încă îşi producea efectele şi în temeiul sentinţei comerciale nr. 5984 din 7 septembrie 2011 rămasă irevocabilă ca urmare a constatării perimării recursului prin decizia comercială nr. 1029 din 8 septembrie 2010, nu este de natură a infirma legitimarea procesuală activă a reclamantei, reprezentând mai degrabă o apărare de fond în sprijinul tezei inexistenţei unui prejudiciu.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a probat, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. din 1864 şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., existenţa unui raport de prepuşenie, respectiv faptul că societatea chemată în judecată pentru a răspunde pentru faptele altor persoane are calitatea de comitent în raport cu membrii comisiei numiţi în conformitate cu H.G. nr. 834/1991.

Pentru aceasta, a avut în vedere că:

În temeiul art. 2 din H.G. nr. 834/1991 au fost elaborate Criteriile cu nr. 2665/1992, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54/31.03.1992, conform cărora (art. 2) la nivelul fiecărei societăţi comerciale cu capital de stat se constituie o comisie formată din 5-7 membri, care va participa la stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale, cu capital de stat, numită prin ordin al ministrului de resort pentru societăţile comerciale. Prin art. 3 s-a stabilit componenţa comisiilor prevăzute de art. 2 anterior redat.

Din actele normative analizate, a rezultat că răspunderea organizării acţiunii de stabilire şi de evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor cu capital de stat o au ministerele de resort. Comisia care participă la aceste activităţi este numită prin ordin al ministerului de resort, componenţa sa fiind determinată prin lege, neexistând o subordonare a membrilor comisiei faţă de societatea comercială, aceasta din urmă neavând atribuţii în ceea ce priveşte îndrumarea, supravegherea şi controlul activităţii membrilor comisiei.

Calităţile pe care chemaţii în garanţie persoane fizice le aveau în cadrul societăţii pârâte au reprezentat premisa numirii lor în comisia constituită în baza H.G. nr. 834/1991, fără a-i angaja, în exercitarea atribuţiilor specifice prevăzute de art. 4 din Criteriul nr. 2665/1992 (referitoare la verificarea regimului juridic al terenurilor, participarea la delimitarea prin bornare a suprafeţei de teren, coordonarea efectuării măsurătorilor topografice, supunerea spre aprobarea consiliului împuterniciţilor statului sau, după caz, adunării generale a acţionarilor, a documentaţiei) în raporturi de subordonare faţă de societatea pârâtă.

A reţinut că nefiind dovedită existenţa unui raport de prepuşenie, devine de prisos cercetarea celorlalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că Staţiunea Didactică Experimentală B. s-a constituit prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 23/1975, ulterior, prin H.G. nr. 123/1993 (art. 3 şi lista anexă) prevăzându-se că aceasta funcţionează ca subunitate fără personalitate juridică în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară B.

În susţinerea cererii îndreptată împotriva acestei chemate în garanţie, pârâta a invocat împrejurarea semnării, de către Staţiunea Didactică Experimentală B., a două procese-verbale de vecinătate, pentru aceeaşi limită de hotar, cu doi vecini distincţi, cererea de chemare în garanţie fiind întemeiată pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ. (răspunderea civilă delictuală). Raportat la motivarea în fapt şi în drept expusă de pârâtă, tribunalul a constatat că există identitate între persoana chemată în judecată şi subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii [persoană împotriva căreia pârâta ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau despăgubire, conform art. 60 alin. (1) C. proc. civ.].

Întrucât cererea principală a fost respinsă, iar pârâta nu a căzut în pretenţii, prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată a reţinut că sunt neîntemeiate pretenţiile pârâtei, cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 88.443,18 RON din înscrisurile prezentate (facturile din 14 martie 2008 şi ordinul de plată din 18 martie 2008) rezultând că onorariul solicitat a fost achitat în considerarea serviciilor de asistenţă juridică prestate în faza apelului. Or, prin decizia comercială nr. 150 din 20 martie 2008 a fost admis apelul declarat de partea adversă (SC A.U.B. SA) împotriva sentinţei comerciale nr. 13759 din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială în Dosarul nr. 18883/3/2007, astfel încât reclamantei nu-i poate fi atribuită o culpă în legătură cu etapa procesuală care a determinat efectuarea cheltuielilor în valoare de 88.443,18 RON.

Instanţa de fond nu a luat în considerare, la stabilirea sumelor datorate pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată, ordinul de plată din 1 martie 2012 emis pentru suma de 21.576 RON, ţinând seama de principiul contradictorialităţii şi de dreptul la apărare, în măsura în care acesta a fost depus ulterior momentului închiderii dezbaterilor, iar partea nu a făcut referire la aceste cheltuieli în cadrul concluziilor orale expuse la termenul din 17 februarie 2012.

Prin cererea formulată la data de 24 iulie 2012, reclamanta SC A.U.B. SA a solicitat completarea dispozitivului sentinţei nr. 3242 din 14 martie 2012, cu privire la capătul de cerere accesoriu privind plata cheltuielilor de judecată conform notei de cheltuieli depuse de reclamantă la dosar împreună cu concluziile scrise, iar, prin sentinţa civilă nr. 11397 din 14 septembrie 2012, a fost respinsă cererea de completare ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 120 din 27 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă SC A.U.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012, a sentinţei civile nr. 11397 din 14 septembrie 2012 şi a încheierii de şedinţă din 23 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie R.N.G., I.M.O., F.L., V.R., Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Staţiunea Didactică Experimentală B., Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi intimata pârâtă C.N.A.B. SA.

A respins apelul declarat de apelantul chemat în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012 şi a încheierii de şedinţă din 23 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

A obligat-o pe apelanta reclamantă SC A.U.B. SA la plata sumei de 54.185,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata C.N.AB. SA.

Analizând hotărârile pronunţate, în raport de motivele invocate, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză, apelurile fiind nefondate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, curtea de apel a reţinut că cererea de chemare în garanţie a fost depusă la instanţa de fond, cu ocazia rejudecării pricinii după casarea cu trimitere, astfel încât chematul în garanţie beneficiază de toate gradele de jurisdicţie prevăzute de lege pentru litigiul respectiv.

A menţionat că, susţinerile apelantei în sensul formulării cererii de chemare în garanţie după prima zi de înfăţişare sunt lipsite de relevanţă, întrucât sancţiunea pentru depunerea cu întârziere a cererii de chemare în garanţie nu este respingerea acesteia, ci, astfel cum prevede art. 135 C. proc. civ. judecarea separată a cererii, dacă părţile nu consimt să se judece împreună.

În cauză, cererea de chemare în garanţie a fost judecată împreună cu cererea principală, astfel încât recursul declarat de apelantă este nefondat.

Referitor la apelul declarat de SC A.U.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012, curtea de apel a constatat că:

În cauză, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, intimaţii G.R.N., I.O.M., R.V. şi L.F., deşi erau în raporturi de muncă cu S.N. A.I.B.B.-A.V. SA (a cărei continuatoare juridică este C.N.A.B. SA), au desfăşurat în cadrul comisiei pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor societăţii comerciale o activitate sub îndrumarea unei alte persoane juridice, respectiv ministerul de resort.

Potrivit H.G. nr. 834/1991, organizarea activităţii comisiei însărcinată cu stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor cu capital de stat este de competenţa exclusivă a ministerului de resort.

Comisia este numită prin ordin al ministerului de resort, iar componenţa şi atribuţiile sale sunt prevăzute de lege, astfel încât societatea cu capital de stat nu are atribuţiile de îndrumare, control şi supraveghere a membrilor comisiei, caracteristice raportului de prepuşenie.

Referitor la susţinerile apelantei, curtea de apel a constatat că distincţia făcută între persoana care organizează activitatea comisiei şi persoana care răspunde pentru desfăşurarea activităţii acesteia nu are niciun fundament juridic, fiind evident că răspunderea pentru desfăşurarea unei activităţi revine celui care a avut autoritatea de organizare şi îndrumare.

A apreciat că, nici teoria potrivit căreia societatea cu capital de stat ar răspunde întrucât membrii comisiei au acţionat în interesul acesteia nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte fiind vorba de o activitate reglementată de lege, interesul este public, iar pe de altă parte, răspunderea comitentului pentru prepus este fundamentată pe existenţa unui raport de subordonare şi nu pe interes.

De asemenea, a considerat că este de subliniat că în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce le reveneau la societatea cu capital de stat, membrii comisiei nu aveau competenţa de a stabili şi a identifica terenurile aflate în patrimoniul societăţii, aceasta fiindu-le acordată numai prin ordin al ministrului de resort, iar, suportarea cheltuielilor pe care le presupunea funcţionarea comisiei de către societate este prevăzută prin actele normative menţionate anterior şi nu conferă alte obligaţii.

A mai constatat că Legea nr. 137/2002, invocată de apelantă nu produce efecte juridice asupra raporturilor dintre părţi, nefiind în vigoare la data desfăşurării activităţii de către comisia însărcinată cu stabilirea şi identificarea terenurilor.

În ceea ce priveşte declaraţia din 27 septembrie 1999, curtea de apel a apreciat că răspunderea ministerului de resort, fiind prevăzută de lege, nu poate fi înlăturată în urma unei declaraţii date de o persoană, care nu avea atribuţii în acest sens şi, de asemenea, că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este de competenţa exclusivă a ministerului, iar membrii comisiei care au semnat documentaţia erau sub subordonarea ministerului.

Motivul de apel prin care se critică cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciat ca fiind nefondat, având în vedere că cererea de chemare în garanţie a fost provocată de acţiunea declanşată de apelanta reclamantă, această cerere nu a fost analizată pe fond, fiind respinsă ca rămasă fără obiect după respingerea cererii principale, astfel încât apelanta este singura care a căzut în pretenţii şi datorează cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Referitor la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 martie 2011, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a cererii de chemare în garanţie, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1995, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, or, la data de 14 mai 2010, apelanta reclamantă a formulat o cerere precizatoare prin care a arătat cuantumul pretenţiilor, acesta fiind momentul la care intimata a cunoscut întinderea pagubei, iar cererea de chemare în garanţie a fost depusă la data de 18 iunie 2010, înăuntrul termenului de prescripţie.

Apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 11397 din 14 septembrie 2012 prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012 a fost respins, constatându-se că instanţa s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, nefiind incidente dispoziţiile art. 2822 C. proc. civ.

Pretenţiile apelantei de a i se acorda cheltuielile de judecată aferente primului ciclu procesual au fost apreciate, de asemenea, ca nefondate.

Articolul 247 C. proc. civ. prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce însemnă că cheltuielile de judecată sunt plătite de către partea care a pierdut procesul, cuantumul acestora stabilindu-se la finalul litigiului.

În consecinţă, a reţinut că cheltuielile de judecată nu se stabilesc pentru fazele intermediare ale procesului, ci sunt determinate numai la data încheierii acestuia, cuvenindu-se persoanei care a câştigat demersul judiciar.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanta SC A.U.B. SA şi chematul în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Recursul reclamantei SC A.U.B. SA

Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat şi, în principal, rejudecând, să fie modificată decizia recurată, în sensul de a se admite apelul împotriva sentinţei tribunalului şi, în consecinţă, să fie obligată intimata pârâtă C.N.A.B. SA la plata sumei de 10.324.154 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006 şi să se respingă cerere de obligare a societăţii sale la plata cheltuielilor de judecată achitate de intimata pârâtă pentru cererea de chemare în garanţie.

Solicită, de asemenea, admiterea recursului împotriva deciziei atacate, în ce priveşte soluţionarea apelului împotriva încheierii din 23 martie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul de a se admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de chemare în garanţie, iar pe fond, să fie admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenta reclamantă solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, stabilind că, de fapt, nu a fost rezolvat fondul cauzei, întrucât constatarea că pârâta nu are calitatea de comitent echivalează cu soluţionarea cauzei doar sub aspectul calităţii procesuale pasive.

Totodată, solicită şi obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea acestui proces în ambele cicluri procesuale.

În motivarea recursului său, recurenta reclamantă susţine că decizia atacată este nelegală şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv:

- a art. 1000 alin. (3) C. civ., a Legii nr. 15/1990, a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, a H.G. nr. 834/1991 şi a Criteriilor nr. 2665/1992, prin raportare la Legea nr. 554/2004, cu consecinţa greşitei stabiliri a raportului de prepuşenie dintre membrii Comisiei şi Ministerul Transporturilor;

- a art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererea de chemare în garanţie;

- a art. 274 C. proc. civ., în ce priveşte stabilirea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată, arată că decizia curţii de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât, deşi prin această decizie s-a respins apelul împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de apel a omis să analizeze motivele apelului referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond prin sentinţa de fond.

În ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta arată că instanţele care s-au pronunţat în cauză au aplicat incorect principii/reguli din dreptul administrativ, nu au stabilit corect raporturile şi natura lor juridică, nu au observat caracterul legilor speciale şi a procedurilor în cadrul cărora s-au săvârşit faptele vătămătoare şi în care au acţionat persoanele vătămate, făcând astfel o greşită aplicare a art. 1000 alin. (3) C. civ.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta susţine, în esenţă, următoarele:

Instanţele au considerat că persoanele care au făcut parte din Comisia constituită în conformitate cu art. 2 şi art. 3 din Criteriile nr. 2665/1992 sunt prepuşi ai Ministerului Transporturilor şi nu ai C.N.AB. SA, succesoarea fostei S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, însă această judecată/concluzie este ilegală/incorectă, pentru următoarele considerente:

Faptul ilicit vătămător/greşeala producătoare de pagubă s-a săvârşit în cadrul procesului complex al atestării dreptului de proprietate, respectiv, emiterii certificatului de atestare a acestui drept celor două entităţi, A.U. şi S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, egale ca regim juridic în raport cu Legea nr. 15/1990.

Uzurparea dreptului său a fost recunoscută irevocabil prin decizia nr. 3329 din 10 octombrie 2006, decizie prin intermediul căreia s-a anulat parţial (pentru suprafaţa de 89.830 mp) certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pentru intimata pârâtă.

Prejudiciul rezultat din uzurpare urmează a fi recuperat de la intimata pârâtă, societatea care şi-a auto-determinat terenul prin/de către prepuşii săi ca membri ai Comisiei cu atribuţii speciale rezultate/stabilite prin lege şi nu prin/de către reprezentanţii legali (în mod nemijlocit) ceea ce ar fi atras răspunderea directă în baza art. 998 C. civ.

Instanţele au greşit atunci când au stabilit raportul de subordonare între Comisie şi Ministerul Transporturilor, pentru că Ordinul Ministerului Transporturilor de numire a Comisiei nu este un act administrativ emis în regim de putere publică, pentru a stinge raporturile dintre intimata pârâtă şi prepuşii săi, ci este un act premergător/o operaţiune administrativă, lăsând nealterate legăturile juridice dintre societatea beneficiară a procedurii şi persoanele prin care aceasta acţionează în vederea obţinerii titlului.

Dacă instanţele ar fi interpretat corect art. 4 din Criterii, ar fi observat că documentaţia întocmită de Comisie este supusă controlului societăţii, prin organul său suprem de conducere A.G.A.

Comisia nu are personalitate juridică, nu îndeplineşte un serviciu public, prin ordinul de numire, membrii ei nu devin funcţionari ai statului/Ministerului Transporturilor, nu reprezintă legal societatea, ci îndeplineşte atribuţii/însărcinări tehnico-juridice finalizate într-o documentaţie supusă aprobării A.G.A. şi nu aprobării ministerului.

Faptul că ministerul emite certificatele de atestare a dreptului de proprietate (în baza actelor şi demersurilor efectuate de prepuşii societăţilor comerciale cu capital de stat) nu schimbă cu nimic raportul de subordonare dintre comitenţi (societăţile comerciale cu capital de stat) şi prepuşii acestora şi nici responsabilitatea pentru întocmirea actelor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate.

Adresele din 18 februarie 2000 şi din 27 iunie 2000, precum şi declaraţia din 27 septembrie 1999 demonstrează inexistenţa unui raport de prepuşenie între angajaţii pârâtei şi ministerul de resort.

Cu privire la cheltuielile de judecată ce formează obiectul celui de-al treilea motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea curţii de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât, deşi prin decizia recurată s-a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012, instanţa de apel a omis să analizeze motivele apelului referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, prin sentinţa de fond.

În al doilea rând, deşi în cauză au fost două apelante, ea, reclamanta şi chematul în garanţie Ministerul Transporturilor, instanţa de apel a obligat doar societatea sa la plata cheltuielilor de judecată pentru apel, deşi a respins ambele apeluri.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, în legătură cu soluţionarea apelului împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 martie 2011, pronunţate în Dosarul nr. 18883/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, recurenta solicită admiterea recursului, în sensul de a se admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de chemare în garanţie.

Recurenta susţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, faţă de data introducerii acţiunii sale, 29 mai 2007, a doua cerere de chemare în garanţie înregistrată la instanţa de judecată la 18 iunie 2010, este formulată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de lege.

În consecinţă, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său, în sensul celor ce preced, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Recursul chematului în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii

Recurentul chemat în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii critică soluţia instanţei de apel, prin prisma faptului că decizia pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de reformare, recurentul arată că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut faptul că, faţă de împrejurarea că cererea de chemare în garanţie a fost depusă la instanţa de fond cu ocazia rejudecării pricinii după casare cu trimitere, chematul în garanţie beneficiază de toate gradele de jurisdicţie prevăzute de lege pentru litigiul respectiv.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta consideră că cererea de chemare în garanţie formulată în cauză încalcă principiul dublului grad de jurisdicţie.

În speţă, cauza este susceptibilă de reformare pe calea apelului după soluţionarea pricinii pe fond, instanţa de recurs casând cu trimitere spre rejudecare pentru alte motive decât necompetenţa soluţionării acesteia de instanţele învestite cu judecata pricinii în primele grade de jurisdicţie.

Recurentul mai arată ci că, chiar dacă s-ar face abstracţie de faptul că demersul intimatei pârâte a fost realizat în cel de-al doilea ciclu procesual, data la care a formulat chemarea în garanţie este ulterioară primei zile de înfăţişare apreciabilă în contextul termenelor acordate în fond după casare.

Continuând raţionamentul în conchiderea căruia este lipsită de echivoc încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie, aspect ce consideră însă că a fost nesocotit de instanţa de apel, ţine să învedereze că rejudecarea după casare nu presupune de plano întoarcerea părţilor în momentul zero al procesului, actul de judecată fiind circumstanţiat elementelor iniţial deduse judecăţii; casarea în sine poate fi dispusă cu recomandări, instanţa de control reţinând viciată procedura în primul ciclu procesual doar pentru anumite aspecte.

Recurentul critică soluţia instanţei de apel şi prin prisma faptului că, în analiza realizată cu privire la calea de atac de reformare cu care a fost sesizată de către apelanta reclamantă SC A.U.B. SA, instanţa de apel şi-a depăşit limitele investirii, extinzând cercetarea şi asupra unor aspecte ce exced raportului juridic dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată formulată în speţă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C.N.A.B. SA.

În consecinţă, recurentul chemat în garanţie solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de Ministerul Transporturilor, modificării încheierii de şedinţă din 23 martie 2011 pronunţată în speţă şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 3242 din 14 martie 2012, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor, ca inadmisibilă.

În ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă SC A.U.B. SA, se constată următoarele:

Primul motiv de recurs formulat de recurenta reclamantă se referă, în accepţiunea acesteia, în esenţă, la nelegala soluţionare a cauzei de către curtea de apel, care numai prin încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a putut aprecia, prin luarea în considerare a dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a probatoriului administrat, că nu există un raport de prepuşenie între Comisie şi intimata pârâtă şi, prin urmare, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale ale acesteia.

Această primă critică se dovedeşte a fi însă neîntemeiată, întrucât, din examinarea actelor dosarului, rezultă că instanţele care s-au pronunţat în cauză, procedând la o aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente speţei, [art. 1000 alin. (3) C. civ., H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile nr. 2665/1992] şi în baza probelor administrate, au reţinut corect inexistenţa raportului de prepuşenie, invocat de recurentă, respectiv a inexistenţei calităţii de comitent a intimatei pârâte în raport cu membrii Comisiei, numiţi conform H.G. nr. 834/1991.

Se constată astfel că, temeiul acţiunii introductive de instanţă, formulată de reclamantă l-a constituit art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit căruia stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului în funcţiile încredinţate şi, drept urmare, în mod unanim s-a considerat, atât în literatură, cât şi în practică, că elementul definitoriu al raportului de prepuşenie îl constituie existenţa unei relaţii de subordonare, ceea ce înseamnă că, persoana numită comitent asigură direcţionarea, îndrumarea şi controlul activităţii exercitate de prepus, acesta având obligaţia de a urma instrucţiunile primite.

În speţă, nu ne aflăm în prezenţa ipotezei clasice a unui acord dintre două persoane juridice şi/sau fizice de încredinţare a unei însărcinări, cum este cazul, cel mai adesea, a unui contract de muncă, care face să se prezume, până la proba contrarie, existenţa raportului de prepuşenie. Ne aflăm în prezenţa unei situaţii în care, deşi contractul de muncă este încheiat cu o anumită persoană juridică, însărcinarea exercitată de cel încadrat în muncă, în legătură cu care se susţine că s-a produs un prejudiciu nu este dată de acea persoană juridică, ci este o însărcinare legală, derivând din urmarea unei proceduri reglementate de lege, respectiv de H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile nr. 2665/1992.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ministerul de resort are obligaţia de a determina pentru societăţile înfiinţate prin hotărâre de guvern, cum este cazul intimatei pârâte, în speţă, terenurile aflate în patrimoniul acestora, revenindu-i, totodată, conform art. 1 din Criteriile nr. 2665/1992, răspunderea organizării acţiunii de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.

Art. 2 din Criteriile de referinţă prevede că, în realizarea acestei atribuţii, ministerul de resort numeşte prin ordin membrii comisiei, comisie care va participa la stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat şi ale cărei atribuţii sunt stabilite, în mod expres, la art. 4 din Criterii.

Astfel fiind, se poate concluziona că H.G. nr. 834/1991 conferă o competenţă exclusivă ministerului de resort, respectiv Ministerului Transporturilor şi nu societăţilor comerciale cu capital de stat, în organizarea activităţii comisiei însărcinate cu stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor cu capital de stat, aşa încât, instanţa de apel, în mod corect a apreciat că nu există un raport de prepuşenie, în cazul analizat, între membrii comisiei constituite conform H.G. nr. 834/1991 şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat şi că nu se poate reţine calitatea de comitent a intimatei pârâte în raport cu membrii comisiei numiţi în baza H.G. nr. 834/1991.

Toate celelalte susţineri ale recurentei reclamante privind natura juridică a Ordinului Ministerului Transporturilor, ca reprezentând o simplă operaţiune administrativă, în legătură cu forţa probantă a adreselor menţionate în recurs şi a declaraţiei din 27 septembrie 1999 nu pot fi primite, atât timp cât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, ne aflăm în prezenţa unei activităţi ce a fost reglementată prin lege.

La fel, nu pot fi primite nici susţinerile vizând conflictul dintre cele două societăţi privind delimitarea terenului şi nici aspectele legate de folosinţa terenului, de vreme ce, aşa cum a apreciat corect şi instanţa de apel, acestea nu au relevanţă juridică în stabilirea raportului de prepuşenie.

În fine, tot în cadrul examinării primului motiv de recurs, sunt de precizat următoarele:

Aşa cum s-a mai menţionat, reclamanta a invocat ca temei juridic al acţiunii promovate, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

A mai precizat apoi, la termenul din 8 aprilie 2011, temeiul juridic al cererii de chemare în garanţie, respectiv, prevederile art. 998-art. 999 C. civ.

Astfel fiind, se impunea ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii atât a condiţiilor generale referitoare la întrunire chiar în persoana prepuşilor nominalizaţi în acţiune a condiţiilor răspunderii civile pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., respectiv: a) existenţa prejudiciului; b) existenţa faptei ilicite; c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinovăţiei în comiterea faptei ilicite, cât şi a condiţiilor speciale: a) existenţa raportului de prepuşenie şi b) săvârşirea faptei în funcţiile încredinţate.

Or, cum în cauză nu s-a dovedit existenţa raportului de prepuşenie invocat, între membrii comisiei numiţi în conformitate cu H.G. nr. 834/1991 şi societatea intimată pârâtă, în calitate de comitent, în mod corect s-a apreciat că cercetarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale devine de prisos şi cererea de chemare în judecată principală a fost respinsă, ca neîntemeiată. Tot corect s-a reţinut şi că respingându-se cererea principală, cererea de chemare în garanţie împotriva chemaţilor în garanţie R.N.G., O.M.I., F.L., V.R., Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară B., Staţiunea Didactică Experimentală B. şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii se impune a fi respinsă, ca rămasă fără obiect.

În ce priveşte motivul de recurs formulat în legătură cu soluţionarea apelului împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 martie 2011, pronunţate în Dosarul nr. 18883/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată următoarele:

Susţinerile recurentei sub acest aspect, în sensul că termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de chemare în garanţie este 29 mai 2007 nu pot fi primite, deoarece la data de 14 mai 2010, reclamanta a formulat o cerere prin care şi-a majorat câtimea pretenţiilor, aceasta însemnând practic exprimarea unor pretenţii mai mari decât cele iniţiale şi, de asemenea că, la momentul depunerii cererii de chemare în judecată nu se putea aprecia cu certitudine asupra întinderii pagubei. Drept urmare, aceasta este data de referinţă, în raport de care se impunea a fi calculat termenul de prescripţie în ce priveşte introducerea cererii de chemare în garanţie.

Astfel fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat că, prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a datei de 14 mai 2010, cea de-a doua cerere de chemare în garanţie înregistrată la 18 iunie 2010 a fost depusă înăuntrul termenului de prescripţie şi a respins această excepţie, ca fiind neîntemeiată.

Referitor la motivul de recurs, conform căruia, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 274 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la acest aspect, iar, pe de altă parte, că deşi, în cauză, s-au formulat două apeluri, prin respingerea lor, instanţa de apel a obligat-o doar pe reclamantă la plata tuturor cheltuielilor de judecată, se constată următoarele:

Critica pe care o exprimă acest motiv de recurs nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel a soluţionat şi a motivat judicios acest capăt de cerere, în sensul că a apreciat corect, făcând o aplicare şi interpretare legală a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., că aceste cheltuieli nu pot fi stabilite pentru fazele intermediare ale procesului, ci urmează a fi determinate numai la data încheierii acestuia, cuvenindu-se persoanei care a câştigat demersul judiciar.

În speţă, recurenta reclamantă a pus problema greşitei suportări a cheltuielilor de judecată, numai de către ea, în contextul în care au declarat apel atât reclamanta, cât şi chematul în garanţie, or, se observă că instanţa de apel a procedat corect obligând-o la plata cheltuielilor de judecată doar pe apelanta reclamantă, întrucât, în speţă, nu este vorba despre cheltuieli de judecată efectuate de chemaţii în garanţie, ci despre cheltuielile efectuate de pârâtă, pe care partea care a pierdut procesul trebuie să le suporte.

În ce priveşte recursul chematului în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, se constată că motivele de recurs formulate nu sunt întemeiate şi vor fi respinse, în consecinţă, potrivit celor ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, recurentul susţine că cererea de chemare în garanţie fiind depusă la instanţa de fond, cu ocazia rejudecării pricinii, după casarea cu trimitere, chematul în garanţie nu a beneficiat de toate gradele de jurisdicţie, prevăzute de lege, respectiv, în speţă, a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Această susţinere nu poate fi însă primită, întrucât, aşa cum corect a apreciat şi curtea de apel, având în vedere că urmare deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte, hotărârile instanţei de fond şi de apel au fost casate şi s-a dispus reluarea judecăţii cauzei pe fond, niciunul dintre chemaţii în garanţie nu a fost privat de posibilitatea de a-şi formula propriile apărări în toate gradele de jurisdicţie pe care procesul le poate parcurge.

Prin urmare, în acord cu practica şi cu doctrina care au statuat în acelaşi mod, se va reţine că cererea de chemare în garanţie poate fi depusă şi cu ocazia rejudecării fondului, după casare, ori de câte ori chematul în garanţie nu este privat de posibilitatea exercitării drepturilor sale în toate gradele de jurisdicţie, prin care trece speţa. Prin urmare, o astfel de cerere este, în principiu, admisibilă.

Recurentul mai susţine şi că chiar dacă s-ar trece peste faptul că demersul intimatei pârâte privind formularea cererii de chemare în garanţie a fost realizat în cel de-al doilea ciclu procesual, tot s-ar fi impus respingerea acestei cereri, având în vedere că aceasta a fost formulată după prima zi de înfăţişare.

Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, cererea a fost depusă la primul termen de la fond, după casare, când părţile legal citate puteau pune concluzii, iar instituţia primei zi de înfăţişare trebuie raportată la cel de-al doilea ciclu procesual şi nu la cel derulat anterior lipsit de orice eficienţă.

Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, sancţiunea depunerii cererii de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare nu este respingerea acesteia ca tardiv formulată, ci judecarea separată a acesteia, dacă părţile nu consimt să se judece împreună, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.

În fine, recurentul consideră că instanţa de apel şi-a depăşit limitele investirii, extinzând cercetarea şi asupra unor aspecte ce exced raportului juridic dedus judecăţii.

Nici această susţinere nu este întemeiată, întrucât aspectele la care se referă recurentul, respectiv reţinerea de către curtea de apel a faptului că persoanele fizice chemate în garanţie au desfăşurat o activitate sub îndrumarea altei persoane juridice şi anume, a ministerului de resort, precum şi a faptului că în ce priveşte declaraţia din 27 septembrie 1999, răspunderea ministerului de resort, fiind prevăzută de lege nu poate fi înlăturată în urma unei declaraţii date de o persoană care nu avea atribuţii în acest sens, trebuie apreciate ca având menirea de a răspunde argumentelor găsite ca fiind nejustificate formulate de reclamantă în apel, soluţia pronunţată de curtea de apel, fiind, pe fond, corectă.

De altfel, niciunul dintre motivele exprimate în recurs de chematul în garanţie nu poate avea vreun impact asupra soluţionării cauzei, nefiind de natură a afecta în vreun fel soluţia pronunţată în cauză de vreme ce acţiunea principală a reclamantei astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii, spre a fi obligaţi chemaţii în garanţie în solidar la plata sumelor de bani la care ar fi obligată pârâta prin cererea principală, a fost respinsă ca rămasă fără obiect, raportat la prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele prezentate şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu există niciun motiv de recurs întemeiat formulat de recurente care să poată determina modificarea ori casarea deciziei curţii de apel, decizie care va fi menţinută, ca legală şi temeinică, iar recursurile declarate în cauză de către reclamanta SC A.U.B. SA şi chematul în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii se vor respinge, ca nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC A.U.B. SA va fi obligată la plata sumei de 27.771,66 RON cheltuieli de judecată către intimatul chemat în garanţie F.L. şi a sumei de 38.150,34 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă C.N.A.B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.U.B. SA împotriva deciziei civile nr. 120 din 27 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 120 din 27 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă SC A.U.B. SA la plata sumei de 27.771,66 RON cheltuieli de judecată către intimatul-chemat în garanţie F.L.

Obligă recurenta-reclamantă SC A.U.B. SA la plata sumei de 38.150,34 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C.N.A.B. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 382/2014. Civil. Acţiune în constatare....  ICCJ. Decizia nr. 3743/2014. Civil. Constatare nulitate act.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Pretenţii. Recurs