ICCJ. Decizia nr. 2562/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2562/2014
Dosar nr. 34487/3/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1290 din 15 iunie 2012 pronunţată în Dosar nr. 34487/3/2008 , Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.C. SA împotriva pârâtei SC SC B. SA şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă totală de 10.715,2 mp din Bucureşti, sectorul 5, astfel cum a fost identificat în schiţa anexă 2 la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.L. (suprafaţa de culoare verde în schiţă), precum şi construcţiile edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată; în prealabil, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, în fapt, terenul din titlul reclamantei se suprapune aproape total cu cel al pârâtei, respectiv pe o suprafaţă de 10.628,875 mp din cei 10.715,2 mp pretinşi de reclamantă, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză topo întocmit de expert M.C.L., raport ce a fost luat în considerare întrucât a stabilit amplasamentul terenurilor părţilor din punctul de vedere al coordonatelor tehnice şi se coroborează inclusiv cu situaţia constatată de O.C.P.I. - Biroul de C.F. sectorul 5 Bucureşti, care a respins reclamantei cererea de intabulare motivat de suprapunerea cu dreptul de proprietate intabulat în favoarea pârâtei (încheierea nr. 10685 din 13 iulie 2006).
S-a mai constatat că menţionarea unor adrese poştale diferite pentru terenurile celor două părţi nu exclude suprapunerea (mai ales că este vorba despre suprafeţe întinse de teren şi de două artere apropiate), că planul de situaţie al celui de-al doilea teren din zonă aparţinând reclamantei (cel de 18.304,95 mp - Vama 1), deşi menţionează ca vecini la Sud pe SC C.I. SA Bucureşti şi linia ferată a SC B.R. SA, dincolo de care este precizată proprietatea SC SC B. SA, nu schimbă situaţia factuală şi nici situaţia juridică a terenurilor prin simpla menţiune discutabilă a unei vecinătăţi, mai ales că în oricare din soluţii pârâta SC SC B. SA oricum este vecin la Sud, însă cu o suprafaţă mai mică sau mai mare, după caz.
În fine, apariţia unui plan de situaţie care menţionează o suprafaţă mai mare a reclamantei (14.852,20 mp, în loc de 10.715,20 mp), având aceleaşi date ale proiectantului planului de situaţie referitor la suprafaţa de 10.715,20 mp nu schimbă situaţia, de vreme ce la emiterea certificatului de atestare al reclamantei s-a avut în vedere doar suprafaţa de 10.715,20 mp şi planul de situaţie aferent, iar toate datele se referă la această suprafaţă, iar reclamanta însăşi a arătat că nu se prevalează de o suprafaţă mai mare sau de planul ce conţine menţiuni cu privire la o suprafaţă mai mare şi care a fost depus de pârâtă.
Dimpotrivă, a fost înlăturat din ansamblul probator raportul de expertiză topo întocmit de expert Ghiţă Viorel, întrucât acesta este confuz, se pierde mai degrabă în analiza actelor decât să insiste pe identificarea pur tehnică a suprafeţelor în discuţie şi concluzionează finalmente că nu se poate pronunţa asupra existenţei unor eventuale suprapuneri între imobile.
Faţă de situaţia de fapt expusă anterior şi suprapunerea celor două imobile, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive unită cu fondul, întrucât pârâta a exhibat un titlu cu privire la terenul pretins de reclamantă, legitimându-se astfel ca pârâtă în revendicare.
În ceea ce priveşte fondul cererii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părţilor şi reţinând că ambele părţi deţin certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emise de ministere diferite, în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, tribunalul a apreciat că analiza acestor titluri trebuie făcută în raport de respectarea dispoziţiilor legale în temeiul cărora acestea au fost eliberate părţilor, şi nu de criteriul anteriorităţii emiterii sau al priorităţii intabulării.
Anterior apariţiei Legii nr. 15/1990, unităţile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile, mai puţin însă faţă de stat, care păstra atributul dispoziţiei juridice, în virtutea căruia putea proceda la redistribuiri ulterioare către alte entităţi juridice ale bunurilor date în administrare.
Actul normativ care reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entităţile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.
Prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unităţile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităţilor economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. În aplicarea art. 19 şi 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
În ceea ce priveşte modalitatea de dobândire a imobilelor în litigiu de către reclamantă, tribunalul a reţinut că prin ordinul Ministrului C.E.C.E.I. nr. 1 din 17 ianuarie 1984 s-au transmis, în baza cererii de transfer din data de 9 ianuarie 1984, din administrarea M.C.E.C.E.I., în administrarea O.E.C. „C.” - Trustul de Construcţii, mijloace fixe în valoare de 4.187.699 lei, şi anume 5 magazii de mărfuri, birou rampă, împrejmuiri zidărie, bazin apă şi castel apă, care au fost predate conform procesului-verbal încheiat la data de 8 februarie 1984, pentru a fi folosite de Î.Ş.C.R. în vederea organizării de şantier.
Aceste spaţii erau situate în incinta V.A. (sector 5), astfel cum reiese din adresa din 07 decembrie 1985 emisă de M.C.E.C.E.I. către T.C.C. - Şantierul Casa Poporului.
Din adresa din 12 februarie 1986 emisă de A.C.R. către M.C.E.C.E.I. rezultă că au fost primite prin transfer clădirile în valoare de 4.187.699 lei, care sunt folosite de A.C. Republicii pentru organizarea de şantier, urmând ca la terminarea lucrărilor de construcţii la Casa Republicii să fie demolate. Prin aceeaşi adresă s-a solicitat emiterea cererii de transfer pentru a obţine aprobarea O.E.C.C. pentru celelalte spaţii de la Vama Antrepozite din C.R. necesare pentru organizarea de şantier.
Prin Ordinul Ministrului C.E.C.E.I. nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-a transmis de la acest minister către T.A.G.C., A.C.R., dreptul de administrare directă asupra mijloacelor fixe în valoare de 8.372.247 lei, predate conform procesului-verbal de predare-primire din 17 ianuarie 1986. Aceste mijloace fixe erau: casă expoziţii, crematoriu, staţia de gaze, împrejmuire de lemn cu soclu de zidărie, magazii de mărfuri, clădiri cu destinaţia birouri şi locuinţe, împrejmuire fier beton, corp de gardă, împrejmuire din plasă sârmă.
Prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990 s-a înfiinţat RA C.P.C. SA, prin reorganizarea T.A.G.C. şi Institutului de Proiectare Carpaţi, având ca obiect de activitate proiectarea şi realizarea cu prioritate a lucrărilor de construcţii, instalaţii şi montaj a obiectivelor de interes naţional în ţară şi în străinătate sau pe bază de contracte încheiate cu regii autonome, societăţi comerciale, persoane fizice şi juridice române sau străine. Art. 5 menţionează că patrimoniul RA C. SA se constituie prin preluarea patrimoniului T.A.G.C. şi al I.P.C., pentru realizarea obiectului de activitate al regiei.
Patrimoniul regiei a fost inventariat în perioada 22 noiembrie - 22 decembrie 1990, în baza Ordinului nr. 146 din 21 noiembrie 1990, la paginile 3 şi 4 din înscrisul intitulat „Situaţia imobilelor existente în patrimoniul RA C.P.C. SA”, la obiectivul Direcţia nr. 2 lucrări de bază fiind menţionate la adresa din str. U. construcţiile transferate de la M.C.E.C.I. la T.A.G.C. prin ordinele arătate mai sus precum şi două terenuri, unul în suprafaţă de 57.400 mp (teren vamă) şi unul in suprafaţă de 32.000 mp (teren staţie mortare).
Prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni prin reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis reorganizarea regiei, în sensul desfiinţării acesteia şi înfiinţării unor societăţi comerciale pe acţiuni care au preluat patrimoniul regiei, în anexa 1 la hotărâre fiind enumerate opt societăţi comerciale pe acţiuni nou înfiinţate, printre care şi SC C.C. SA.
Prin Protocolul încheiat la data de 26 iulie 1993 între cele opt societăţi comerciale cu privire la împărţirea suprafeţei de teren din, fost sector 4, societăţii SC C.C. SA i-a revenit o suprafaţă de 29.020 mp din terenul în suprafaţă totală de 57.724,80 mp, suprafaţă compusă din două terenuri, unul de 18.304,95 mp (Vama 1) şi altul, cel în litigiu, de 10.715,20 mp (Vama 2).
În protocolul respectiv se menţionează că aceste suprafeţe de teren au fost determinate conform planşelor „Ridicare topo” a incintei din str. U.
La data de 24 iunie 1994, M.L.P.A.T. a emis în favoarea SC C.C. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 24 iunie 1994 pentru suprafaţa de 34.765 mp, incluzând şi suprafaţa de 10.715,20 mp teren menţionată, în baza Legii nr. 15/1990.
În ceea ce priveşte titlul pârâtei, tribunalul a reţinut că aceasta este succesoarea fostei I.C.R.A., astfel cum rezultă chiar din susţinerile acesteia, preluând activul şi pasivul acesteia, compus din mijloace fixe (inclusiv construcţii) şi mijloace circulante, conform datelor bilanţului contabil şi a balanţelor de verificare întocmite la acea dată.
Pârâta a susţinut că depozitul Rahova s-a aflat în administrarea fostei I.C.R.A. începând din 1961, fără a depune însă la dosar nicio dovadă cu privire la modalitatea de transmitere în administrare a bunului respectiv.
Prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 emis de Consiliul de Stat al fostei R.S.R. au fost indisponibilizate şi trecute la dispoziţia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti spaţiile deţinute de bazele şi depozitele de aprovizionare şi bazele de producţie şi depozitare pentru construcţii prevăzute în lista anexă la decret, care urmau să fie utilizate în mod raţional pentru alte activităţi. Printre aceste spaţii se numără la poziţia 21 din anexă şi depozitul alimentar general din, sector 5, în suprafaţă de 5,2 ha.
Din considerentele celorlalte hotărâri judecătoreşti depuse la dosar (sentinţa nr. 165/2007 a Tribunalului Bucureşti; Decizia nr. 129/A din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), coroborate cu susţinerile pârâtei, cu adresa din 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti prin care se retransferă spaţiile către I.C.R.A. şi cu documentaţia depusă de reclamantă în ceea ce o priveşte, rezultă că spaţiul din C.R. a fost predat la data de 18 august 1986 către A.G.C. - A.C.R. care îşi desfăşura activitatea în vederea pregătirii materialelor destinate construirii C.C.
Ca urmare a faptului că I.C.R.A. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti retransferarea spaţiilor situate în, sector 5, predate către T.C.C., prin adresa din 16 februarie 1990 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, secţia administraţie locală de stat control şi secretariat, s-a comunicat fostei întreprinderi I.C.R.A. Bucureşti că în şedinţa din 1 februarie 1990 Consiliul Administraţiei Locale al Primăriei Municipiului Bucureşti a aprobat să fie retransferate acestei întreprinderi, spaţiile din, sector 5, urmând ca perfectarea formelor de transfer să se facă cu unitatea deţinătoare.
La data de 31 martie 1994 Ministerul Comerţului a emis în favoarea SC SC B. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0051 cu privire la suprafaţa totala de 91.988 mp, printre care şi suprafaţa de teren de 17.160,75 mp din cadastru (16.389 mp din acte) intabulată pe numele pârâtei la adresa din Calea Rahovei nr. 196, sectorul 5.
Tribunalul a observat că, în cauză, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate pentru fiecare din părţi (titlul) o reprezintă legea, mai exact dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991; certificatele de atestare a dreptului de proprietate au doar un rol probator şi un caracter declarativ, constatator şi nu constitutiv de drepturi.
Prin urmare, în acţiunea de faţă, dreptul de proprietate aparţine părţii cu privire la care se dovedeşte că i se cuvenea intrarea în patrimoniu a terenului în conformitate cu condiţiile cerute de lege, indiferent de data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe care îl invocă sau de efectuarea formalităţii de publicitate imobiliară.
Dreptul de proprietate nu putea trece în patrimoniul vreuneia dintre părţi decât în mod valabil, cu respectarea cerinţelor legii care constituie respectivul drept în favoarea uneia sau alteia dintre societăţi, astfel încât în cazul părţii care a beneficiat în mod nelegal de emiterea certificatului, posesia, data sau intabularea în cartea funciară nu pot acoperi lipsa dreptului.
Regula priorităţii dreptului întâi transcris este valabilă în alte situaţii, şi anume în actele translative de proprietate cu titlu oneros şi născute în cadrul dreptului privat şi nu al celui public, din raţiuni legate de publicitatea faţă de terţi, dar nu şi în cazul în care dreptul de proprietate este, respectiv nu este constituit valabil într-un raport de drept public, caz în care efectuarea formalităţii de publicitate imobiliară nu acoperă nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate (practic, lipsa dreptului de proprietate).
În acest context, Tribunalul a constatat că transmiterea în administrare a spaţiilor din C.R. către SC T.A.C. SA s-a efectuat în mod legal prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emise de Ministerul C.E.C.E.I., în conformitate cu art. 1 lit. a) din Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955.
Aşadar, la data înfiinţării RA C. SA, aceasta deţinea asupra bunurilor din patrimoniul său, bunuri identificate ca atare prin inventarul efectuat în perioada 22 noiembrie -22 decembrie 1990 un drept de administrare legal născut, drept care, prin apariţia Legii nr. 15/1990 s-a transformat in drept de proprietate, conform art. 5 din lege care prevede ca regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul sau.
Deşi, potrivit ordinelor menţionate, transmiterea dreptului de administrare a purtat numai asupra construcţiilor, acest drept nu se poate disocia de cel asupra terenului pe care erau amplasate, având în vedere că terenul respectiv era folosit, ca şi clădirile, de titularul dreptului de administrare - T.A.G.C.
Aşadar, tribunalul a constatat că la data eliberării în favoarea reclamantei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 24 iunie 1994 au fost respectate prevederile Legii nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi anume: imobilele ce fac obiectul certificatului se aflau în patrimoniul SC C.C. SA la data înfiinţării, acestea fiind proprietatea R.A. prin reorganizarea căreia societatea a luat fiinţă, modalitatea de dobândire în patrimoniul regiei fiind în concordanţă cu prevederile legale în materie; imobilele erau necesare obiectului de activitate al societăţii comerciale, ca antreprenor general la Casa Republicii, potrivit art. 4 din H.G. nr. 553/1992.
În ceea ce priveşte titlul pârâtei, s-a reţinut că pârâta justifică retransmiterea depozitului din C.R. către I.C.R.A., autoarea sa (în a cărei administrare s-a aflat anterior predării către A.C.R. în anul 1986, în temeiul Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986), prin adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, secţia administraţie locală de stat control şi secretariat, prin care se comunică faptul că a fost aprobată de către Consiliul Administraţiei Locale retransferarea acestor spaţii, pretinzând că menţiunea olografă de pe verso-ul adresei „De acord” urmată de o semnătură indescifrabilă care ar aparţine fostului ministrul al comerţului interior D.V.E. reprezintă acordul unităţii tutelare conform art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955 al Consiliului de Stat.
S-a constatat că niciuna dintre părţi nu contestă faptul că la începutul anului 1990 terenul se afla în deţinerea şi administrarea directă a antecesoarei reclamantei (T.A.G.C.) şi, din perspectiva art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 (şi nu art. 1 lit. b) sau c) din acelaşi decret, cum s-a apreciat într-o speţă similară), fiind vorba despre o unitate de stat tutelată de o instituţie centrală de stat (Oficiul economic central „C.” - conform anexei 4 din Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1984), doar acest for tutelar îşi putea da acordul de a retransmite imobilul către o altă unitate de stat (I.C.R.A.).
Întrucât imobilul nu se afla în deţinerea şi administrarea directă a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti sau a vreunei unităţi tutelate de acesta, rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti nu avea niciun drept de a dispune cu privire la retransmiterea unui imobil care nu îi aparţinea, de la autoarea reclamantei către autoarea pârâtei (I.C.R.A. Bucureşti).
În aceste condiţii, chiar presupunând că menţiunea olografă de pe verso-ul adresei Primăriei Municipiului Bucureşti din 06 februarie 1990, ar reprezenta acordul forului tutelar al autoarei pârâtei, acest acord este insuficient, întrucât reprezintă doar acordul celui care primeşte bunul, dar nu este acordul celui care îl dă. M.C.I. nu reprezenta for tutelar şi pentru autoarea reclamantei, care era reprezentat de Oficiul economic central „Carpaţi”, instituţie distinctă de Ministerul Comerţului.
În acest condiţii, imobilul s-a aflat, la momentul apariţiei Legii nr. 15/1900, în administrarea autoarei reclamantei, astfel încât dreptul de proprietate constituit de Legea nr. 15/1990 s-a născut valabil în patrimoniul acesteia, dar nu se putea naşte în patrimoniul autoarei pârâtei.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că titlul autoarei reclamantei - SC C.C. SA, a fost emis cu respectarea Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, fiind mai bine caracterizat faţă de titlul pârâtei, motiv pentru care a admis acţiunea în revendicarea terenului în suprafaţă de 10.715,2 mp.
A fost înlăturară apărarea pârâtei în sensul că a operat prescripţia achizitivă de scurtă durată (10 ani), ca urmare a faptului că posesia sa pe durata prevăzută de lege este unită cu un just titlu.
Potrivit art. 1897 alin. (1) C. civ., justul titlu este un titlu translativ de proprietate „precum vinderea, schimbul etc.”; titlul de care se prevalează părţile în cauză, aşa cum s-a arătat, nu este certificatul de atestare, ce are doar un rol constatator şi nu constitutiv de drepturi, ci este legea.
Or, legea nu poate fi „just titlu” (adică titlu aparent), ci ori este titlu şi îşi produce efectele constitutive de drepturi pentru subiectul său, ori nu sunt îndeplinite condiţiile sale şi atunci nu este nici titlu nici, just titlu".
Mai mult, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, chiar văzut ca titlu de proprietate în sens constitutiv, nu poate fi „just titlu”, întrucât art. 1897 alin. (1) C. civ., consideră ca fiind just titlu acte de drept privat, precum vânzarea sau schimbul, iar nu acte de drept public; dacă cerinţele legii pentru emiterea certificatului au fost respectare, certificatul de atestare devine „titlu” pur şi simplu, iar dacă nu, certificatul este nul.
Or, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ., un titlu nul nu poate servi de bază prescripţiei de 10 până la 20 ani.
În fine, instituţia uzucapiunii scurte presupune prin ipoteză că autorul celui care are posesia este o altă persoană decât proprietarul, adică un neproprietar care nu putea înstrăina valabil dreptul pe care nu îl avea în patrimoniu; în speţă, după cum însăşi pârâta susţine, autorul părţilor este comun, adică statul, ca proprietar anterior şi despre care nu se poate susţine că atunci când a constituit prin lege un drept în favoarea reclamantei era proprietar, iar când a constituit un drept în favoarea pârâtei era neproprietar, astfel încât aceasta sa se poată prevala de uzucapiunea scurtă.
Dimpotrivă, statul fiind proprietar, a putut constitui în mod valabil prin lege un drept de proprietate în favoarea beneficiarului legii, iar acest beneficiar este reclamanta, certificatul dobândit de pârâtă fiind invalid şi neputând constitui just titlu.
Prin Decizia nr. 82 din 28 februarie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins apelul declarat de pârâta SC SC B. SA Bucureşti împotriva încheierii din data de 4 februarie 2009 şi a admis în parte apelul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1290 din 15 iunie 2012 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C.C. SA şi a menţinut dispoziţiile privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă, că aceasta a fost justificată de către reclamantă pentru terenul în litigiu, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de certificatul de atestare a dreptului de proprietate exhibat.
Problema suprapunerii terenului din litigiu cuprins în titlul reclamantei cu cel al pârâtei reprezintă o chestiune de fond şi nu vizează excepţia lipsei calităţii procesuale active - astfel cum a fost invocată de apelantă -, iar aplicarea art. 139 C. proc. civ. pentru înlăturarea planului de situaţie ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului proprietate al reclamantei privind suprafaţa de 10.715,20 mp - întrucât nu a fost prezentat în original -, nu invalidează efectele produse de titlul de proprietate, cu atât mai mult cu cât acest titlu nu a fost anulat de o instanţa de judecată, fiind considerat valabil.
Depunerea planului de situaţie în copie la M.D.R.A.P. respectă prevederile art. 22 din Criteriile nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat. De altfel, chiar dispunând înlăturarea schiţei contestate, menţiunile din rapoartele de expertiză prin care terenul a fost identificat în funcţie de coordonatele cadastrale acoperă probaţiunea legată de terenul revendicat.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., obiectul şi cauza juridică din cele două dosare fiind diferite, în primul dosar fiind vorba despre cererea de evacuare ca accesoriu al acţiunii în anularea actului administrativ, iar în prezentul dosar fiind vorba despre revendicare prin compararea titlurilor. Este adevărat că dispoziţiile art. 480 C. civ. au constituit temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, însă acest aspect nu atrage identitatea de obiect între cele două litigii, cu atât mai mult cu cât în prima procedură judiciară de contencios administrativ, evacuarea era o consecinţă a acţiunii în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în timp ce, în actualul litigiu, revendicarea se bazează pe compararea celor două certificate de proprietate.
Cauza Amurăriţei contra României invocată de apelantă se referă la principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Este adevărat că probaţiunea administrată în cadrul acţiunii în contencios administrativ a fost în sensul că cele terenurile ce fac obiectul celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate exhibate de părţi nu se suprapun, având amplasamente diferite, însă, faţă de expertizele administrate în prezenta cauză şi în cauzele similare, această probaţiune nu mai poate fi luată în considerare. În principiu, instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, însă nu pot ignora probaţiunea administrată în cadrul noului litigiu. De asemenea, în cadrul primei proceduri judiciare, constatările de fapt au vizat, în primul rând, verificarea titlului pârâtei cu referire la modul de întocmire a documentaţiei prevăzute de H.G. nr. 834/1992, reţinându-se că certificatul emis respectă dispoziţiile legale. Aceste constatări de fapt nu au fost înlăturate, fiind valabile şi în acest litigiu, aspect corect reţinut şi de instanţa de fond care nu a anulat titlul pârâtei, astfel încât prin soluţia pronunţată nu s-a contestat sentinţa civilă nr. 992 din 20 octombrie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 422/1997 al Curţii de Apel Bucureşti şi nu s-a repus în discuţie această soluţie.
În legătură cu amplasarea terenului din litigiu în suprafaţă de 10.715,20 mp, instanţa de fond a reţinut în mod corect, faţă de concluziile expertizei M.C.L., că există o suprapunere aproape totală a terenurilor atestate de certificatele de proprietate ale părţilor din litigiu. Concluziile expertizei sunt confirmate şi de primul raport de expertiză întocmit de expertul G.V., înlăturat, însă, de instanţa de fond, cât şi de celelalte probe judiciare administrate în cauzele similare sau alte cauze: expertiza Stefanovici, Petruţ, Anghelescu din Dosarul nr. 10.036/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, referatul cadastral privind piedicile de carte funciară la intabularea terenului reclamantei, memoriul tehnic întocmit de SC T.I.T. SRL, raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. B.I. în Dosarul nr. 9716/302/2006 al Judecătoriei sector 5 Bucureşti, expertiza C., C., C. din Dosarul nr. 10.036/2/2009. Expertiza extrajudiciară Caragea depusă în apel, dar neacceptată de intimata reclamantă, deşi menţionează că terenurile din cele două certificate nu se suprapun, nu se fundamentează pe coordonatele topografice cadastrale, ci doar pe o analiză comparativă a planurilor de situaţie utilizate de reclamantă în cadrul documentaţiei la H.G. nr. 834/1992, la cartea funciară pentru intabulare sau la obţinerea numărului poştal, astfel încât nu prezintă relevanţă probatorie.
Conform expertizei M.C.L., terenul revendicat de reclamantă în suprafaţă de 10.715,20 mp nu cuprinde suprafaţa de 5.764,72 mp de sub construcţiile existente şi nici construcţiile, în timp ce terenul pârâtei amplasat în acelaşi loc are o suprafaţă de 17.160,752 mp, iar în acte o suprafaţă de 16.389 mp, cuprinzând şi terenul şi construcţiile de pe teren (inclusiv magaziile A).
Sub acest aspect, s-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a dispus restituirea către reclamantă atât a terenului de 10.715,20 mp, cât şi a construcţiilor aferente, cu atât mai mult cu cât şi reclamanta recunoaşte faptul că aceste construcţii aparţin pârâtei, fiindu-i predate prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 de către A.C.. De altfel, în planul de situaţie privind suprafaţa de 10.715,20 mp depus la M.D.R.A.P. şi aferent certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei, construcţiile de pe teren figurează ca fiind în patrimoniul SC R.A.C.C. SA (deşi aceasta era desfiinţată deja prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992), cât şi în patrimoniul SC T.C.C. SA, dar nu figurează în patrimoniul reclamantei. De asemenea, intimata reclamantă a explicat diferenţa dintre planşa de 14.852,20 mp şi de 10.715,20 mp ca fiind dată tocmai de suprafaţa depozitului A, ce nu face obiectul acţiunii deoarece aparţine pârâtei, ceea ce confirmă faptul că restituirea construcţiilor de pe terenul de 10.715,20 mp s-a dispus în mod nelegal.
Aspectele referitoare la adresele la care a figurat terenul în litigiu, respectiv str. U. şi C.R., nu au fost contestate în apel, astfel încât s-a reţinut că terenul în discuţie a figurat în acte sub ambele denumiri. Pentru ,,Depozitele de Materiale Vamă”, denumire sub care erau cunoscute construcţiile de pe terenul în litigiu, reclamanta a depus două planuri de incintă, unul pentru suprafaţa de 10.715,20 mp, iar altul de 14.582 mp realizate de acelaşi proiectant (SC P. SRL Bucureşti), la aceeaşi dată (11 mai 1994), însă cu conţinut diferit în ceea ce priveşte identificarea şi vecinătăţile. Cum însă doar planul de situaţie privind suprafaţa de 10.715,20 mp a fost cel folosit în documentaţia prevăzută de H.G. nr. 834/1992 şi depus la M.D.R.A.P., s-a renunţat la planul de situaţie ce privea suprafaţa de 14.582 mp, astfel încât acest din urmă plan nu mai prezintă relevanţă.
S-a apreciat că prima instanţă a apreciat în mod greşit că titlul autorului reclamantei este preferabil, deoarece actele administrative la care a făcut referire: Ordinul nr. 1 din 17 ianuarie 1984 al Ministerului C.E.C.E.I. şi Ordinul nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emis tot de M.C.E.C.E.I., au transferat dreptul de administrare doar asupra mijloacelor fixe identificate în procesele verbale de predare-primire, respectiv construcţii, magazii, împrejmuiri etc., fără a fi incluse terenurile aferente acestor construcţii.
Potrivit art. 2 şi 3 şi anexa 1 din Legea nr. 62/1968 în vigoare la data emiterii celor două ordine administrative, în categoria fondurilor fixe nu erau incluse terenurile. În consecinţă, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că prin aceste acte administrative s-a transmis dreptul de administrare asupra terenurilor aferente clădirilor, în realitate, ceea ce s-a transmis a fost doar dreptul de administrare asupra construcţiilor.
Potrivit art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transmiterea fără plată a dreptului de administrare a bunurilor între unităţile de stat se făcea prin ordinul conducătorului instituţiei centrale deţinătoare a bunurilor sau care tutela unitatea deţinătoare a bunurilor, iar conform art. 2 din acelaşi act normativ era necesar acordul instituţiei tutelare a unităţii la care urmau a se transmite bunurile respective.
În situaţia de inventar a patrimoniului RA C.C. SA, autoarea reclamantei, se regăseşte pentru zona Organizare Vamă, terenul în suprafaţă de 57.400 mp, cât şi un alt teren în suprafaţă de 32.000 mp. În situaţia de inventar a reclamantei cu privire la patrimoniul din vamă se regăseşte hala A de la poziţia 24 cu menţiunea I.C.R.A., fără a fi trecut terenul aferent. Terenul în suprafaţă de 10.715,20 mp este menţionat, însă, în documentaţia reclamantei în anexa la certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
În privinţa terenului, s-a constatat că prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986, emis ulterior Ordinului nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi Ordinului nr. 1 din 18 ianuarie 1986, s-a dispus indisponibilizarea şi trecerea la dispoziţia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti a suprafeţei de 5,2 ha situate în Bucureşti, terenul fiind până la acea dată în administrarea I.C.R.A., autoarea pârâtei), aflată în subordonarea M.C.I. (cap. XVII pct. 121 din Decret). Sub aspect cronologic, decretul menţionat reprezintă ultimul act administrativ referitor la terenul în litigiu emis anterior anului 1990. Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 a fost adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, la acea dată acesta fiind organul suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat M.A.N. (art. 62 Constituţia României din 1965).
Adresa din 24 iunie 1986 (fila 543 vol. II) confirmă faptul că până la data emiterii Decretului nr. 26/1986, terenul din C.R. se afla în administrarea autoarei pârâtei I.C.R.A. Bucureşti. Prin adresa din 6 februarie 1987 municipiul Bucureşti prin Consiliul popular al sectorului 5 a solicitat autoarei pârâtei eliberarea spaţiilor disponibilizate potrivit Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986, inclusiv terenul aferent, această adresă confirmând faptul că terenul se afla deja în administrarea municipalităţii şi nu a T.C. Prin adresa din 5 martie 1987, autoarea pârâtei menţionează că, fără acordul său, spaţiile şi terenul aferent au fost predate la 18 august 1986 către T.A.G.C. A.C.R. care desfăşura activitatea de pregătire a materialelor destinate construirii Centrului civic.
Este adevărat că terminologia utilizată de Decretul nr. 26/1986 cu privire la indisponibilizarea şi trecerea unui bun la dispoziţia autorităţii locale era improprie în raport de prevederile Decretului nr. 409/1955 care reglementa doar transmiterea dreptului de administrare, însă acest aspect nu este de natură a înlătura efectele produse de măsura dispusă. Măsura de indisponibilizare şi punere la dispoziţia autorităţii locale a terenului din litigiu poate fi asimilată cu o transmitere a atributului dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de dispoziţie (jus abutendi), un drept diferit de dreptul de administrare operativă specific legislaţiei socialiste în vigoare la acea dată. Conform art. 7 din Constituţia României din 1965 la momentul anului 1986, dreptul de proprietate asupra terenurilor aparţinea statului şi întregului popor.
Dreptul de administrare operativă directă pe care îl aveau doar unităţile socialiste, deţinătoarele bunurilor proprietate de stat a fost caracterizat de doctrina de la acea vreme ca fiind un drept real de tip nou, opozabil tuturor, cu excepţia statului, şi se dobândea numai printr-un act administrativ, iar condiţiile în care organul de stat competent, transmitea în cadrul unor raporturi administrative, un astfel de drept, erau reglementate prin Decretul nr. 409/1955 şi Legea nr. 5/1978. Acest drept de administrare conferea titularului numai o parte din atributele dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinţei bunului. În consecinţă, dreptul de administrare nu avea valoarea juridică a dreptului de dispoziţie ce cuprindea atât dispoziţia materială cât şi cea juridică asupra bunului.
Faptul că prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 s-a menţionat că terenul de 5,2 ha se afla în administrarea I.C.R.A. Bucureşti şi nu în administrarea T.A.G.C., aşa cum ar fi trebuit să fie dacă prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-ar fi transmis dreptul de administrare asupra terenului, demonstrează că cele două ordine nu au vizat decât mijloacele fixe nu şi terenul. Chiar dacă s-ar admite că prin ordinele ministeriale menţionate a fost transmis şi dreptul de administrare asupra terenurilor aferente mijloacelor fixe, aceste acte administrative de valoare inferioară Decretului nr. 26/1986 în ierarhia actelor normative, nu mai puteau produce efecte juridice după adoptarea decretului emis de organul suprem al puterii de stat de la acea vreme, astfel încât nu pot fi avute în vedere ca acte care să justifice transferul dreptului de administrare asupra terenului în litigiu în patrimoniul autoarei reclamante.
Au fost înlăturate susţinerile reclamantei legate de lipsa datelor de identificare a terenului în cuprinsul Decretului nr. 26/1986, întrucât potrivit schiţei de plan din 1900 întocmite de Primăria Bucureşti şi a expertizei extrajudiciare întocmite de experţii S., P., A. rezultă că terenul de 5,2 ha menţionat în cuprinsul Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986 făcea parte din incinta Vama Antrepozite în suprafaţă de 6,85 ha. S-a menţionat de asemenea că la nivelul anului 1986, terenul de 6,85 ha al incintei din C.R. era proprietate de stat, din care 5,2 ha la dispoziţia municipiului Bucureşti prin Decretul 26/1986 şi 1,67 ha în administrarea Direcţiei generale a Vămilor prin Decretul nr. 8/1983.
În documentaţia pârâtei, întregul teren în suprafaţă de 16.389 mp este menţionat în anexa la documentaţia la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, fiind invocată hotărârea Consiliului administraţiei locale a Primăriei Bucureşti cuprinsă în adresa din 6 februarie 1990 ca temei pentru includerea imobilului în patrimoniul societăţii.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria Bucureşti nu constituie un act translativ al dreptului de administrare, ci reprezintă doar un act de comunicare. Această adresă confirmă existenţa unei hotărâri a Consiliului administraţiei locale a Primăriei Bucureşti prin care s-a aprobat retransferarea spaţiilor din C.R. către apelanta pârâtă. Prin urmare, nu adresa din 6 februarie 1990 constituie titlul de transfer al dreptului de administrare asupra terenului, ci hotărârea Consiliului administraţiei locale a Primăriei Bucureşti din 1 februarie 1990, o asemenea hotărâre îndeplinind condiţia prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955, aceea a unei decizii emise de comitetul executiv al Sfatului popular regional, respectiv al capitalei care deţinea bunurile, Consiliul administraţiei locale a primăriei Bucureşti preluând atribuţiile fostului comitet executiv al sfatului popular. Fiind titulara unui drept de dispoziţie, potrivit Decretului nr. 26/1986, autoritatea administrativă locală Consiliul administraţiei locale a Primăriei Bucureşti, avea îndrituirea de a transfera dreptul de administrare asupra terenului în litigiu, astfel încât în mod corect a susţinut apelanta pârâtă că prin această hotărâre a justificat dreptul de administrare a terenului în patrimoniul său potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990.
În consecinţă, prin hotărârea autorităţii administrative din 1 februarie 1990 şi prin acordul din 14 martie 1990, pârâta a redobândit în patrimoniul ei imobilul teren şi construcţii, justificând acest drept la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. Prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 şi minuta din 30 martie 1990, pârâta a preluat posesia terenului şi a construcţiilor, respectiv magazia A şi liniile ferate, astfel încât, de la acea dată, bunurile s-au aflat şi faptic în patrimoniul societăţii.
Faptul că în arhivele Primăriei Bucureşti nu s-a găsit actul administrativ care să conţină dispoziţia/decizia autorităţii administrative sau că acest act nu a fost întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură a înlătura efectele produse de hotărârea autorităţii locale. La momentul 1 februarie 1990 când a avut loc şedinţa Consiliului administraţiei locale a Primăriei Bucureşti, nu era încă adoptată legea administraţiei publice locale, după cum nu erau adoptate nici celelalte legi în privinţa modului de transmitere a bunurilor din proprietatea de stat, astfel încât adoptarea unui act administrativ sub forma unei hotărâri/decizii respectă condiţiile prevăzute de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955.
S-a reţinut de prima instanţă că menţiunea olografă de pe verso-ul adresei din 6 februarie 1990 nu suplineşte cerinţa prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 409/1955 cu privire la acordul instituţiei tutelare a unităţii la care urmează a se transmite bunurile respective.
Această condiţie prevăzută de actul normativ a fost, însă, îndeplinită, acordul dat la 14 martie 1990 există pe adresă, astfel încât reprezintă acceptul instituţiei tutelare a pârâtei. Este adevărat că probaţiunea administrată nu confirmă, dar nici nu infirmă faptul că semnătura ar aparţine fostului ministru al comerţului interior D.V.E.. În condiţiile în care semnătura nu a fost contestată de reclamantă, rezultă că, până la proba contrarie, acest acord îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 409/1955. În cauză, însă, nici reclamanta nu a prezentat un astfel de acord în ceea ce priveşte preluarea bunurilor prin ordinele ministeriale, astfel încât, dacă am accepta că transferul era condiţionat de acest acord, atunci nici transferul dreptului de administrare a mijloacelor fixe sau, ipotetic, a terenului aferent în patrimoniul autoarei reclamante, nu s-a realizat, titlul reclamantei nemaifiind preferabil sub acest aspect.
În documentaţia pârâtei se află procesul verbal din 1993 emis de Compartimentul pentru urbanism şi amenajarea teritoriului din Consiliul local Bucureşti, ce cuprinde obiecţiunea că,,din actele prezentate nu rezultă suprafaţa incintei”. Această obiecţiune sesizată de intimata reclamantă nu precizează în mod explicit ce suprafeţe vizează, astfel cum corect a menţionat şi experta M.C.L., motiv pentru care se poate deduce că se referă doar la aspectul că suprafaţa incintei nu este menţionată şi nu la faptul că această suprafaţă nu este identificată sau nedeterminată, în condiţiile în care documentaţia pârâtei a cuprins lista şi anexa întocmite conform H.G. nr. 834/1002, cât şi planurile de situaţie cu amplasamentul terenului şi suprafaţa incintei (documentaţia expertului S.A. şi documentaţia expertului S.C.). Este adevărat că şi planurile de situaţie menţionate cuprind diferenţe în ceea ce priveşte suprafaţa de teren, la fel ca şi în cazul reclamantei care a avut două planuri de situaţie pentru acelaşi teren, astfel încât prevalează doar planul ce a fost depus de parte la documentaţia întocmită conform H.G. nr. 834/1991, astfel cum s-a avut în vedere şi în situaţia reclamantei.
Condiţia ca imobilele pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fi fost necesare obiectului de activitate al societăţii pârâte nu a fost analizată de instanţa de fond şi nici reiterată în motivele de apel, astfel încât nu necesită o analiză distinctă, de altfel, o atare condiţie nefiind prevăzută nici de Legea nr. 15/1990.
Au fost respinse motivele de apel ce vizează constatarea intervenirii uzucapiunii de scurtă durată, ca mod de dobândire a proprietăţii, considerentele instanţei de fond fiind corecte sub aspectul neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1897 alin. (1) C. civ. în privinţa justului titlu.
În legătură cu efectele Deciziei nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acestui litigiu, s-a constatat că nu se poate reţine puterea lucrului judecat, în condiţiile în care prezentul litigiu are în vedere o altă suprafaţă de teren decât cea menţionată în decizia respectivă, alte imobile, priveşte şi un alt certificat de atestare a dreptului de proprietate, vizează alte părţi şi cuprinde înscrisuri suplimentare.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC C.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că restituirea construcţiilor de pe terenul de 10.715,20 mp s-a dispus în mod nelegal de către prima instanţă, deoarece terenul revendicat de la pârâtă nu ar cuprinde pe suprafaţa sa nicio construcţie.
În schiţa anexă 2 la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.L., menţionat în dispozitivul hotărârii primei instanţe, este identificat conturul construcţiilor existente pe teren, identificate ca atare atât în planul de situaţie aparţinând reclamantei, dar şi în planul de situaţie aparţinând pârâtei, construcţiile aflându-se în mod legitim în patrimoniul autorului reclamantei la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, pe temeiul cărora autoarea reclamantei, fostul T.A.G.C.C. (ulterior, RA C.C. SA), a devenit, prin efectul legii, proprietar asupra bunurilor din patrimoniul său la data intrării în vigoare a acesteia, fiind titularul dreptului de administrare directă asupra mijloacelor fixe din întreaga incintă, drept dobândit în temeiul Ordinelor nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986.
Prin efectul Legii nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991, RA C.C. SA a devenit proprietar al tuturor bunurilor din patrimoniul său, conform inventarului întocmit. Acestei entităţi juridice trebuia să-i fie emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru întreaga incintă pentru care i-a fost emis nelegal certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pârâtei SC B. SA, însă prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992 privind reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis desfiinţarea Regiei şi înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni care au preluat patrimoniul său, în anexa nr. 1 la Hotărâre fiind enumerate opt societăţi pe acţiuni nou înfiinţate, printre care şi reclamanta societatea SC C.C. SA.
Prin Protocolul din 26 iulie 1993 încheiat între cele opt societăţi comerciale s-a stabilit că, la împărţirea suprafeţei de teren, societăţii recurente reclamante SC C.C. SA să-i revină o suprafaţă de 29.020 mp, compusă din două imobile, primul în suprafaţă de 18.304,8 mp, iar al doilea de 10.715,2 mp, ce formează obiectul prezentei acţiuni.
Astfel, pentru imobilul situat în incinta deţinută de pârâta SC B. SA au fost emise de către M.L.P.A.T. trei certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, inclusiv în favoarea societăţii reclamante, cuprinzând construcţiile identificate prin raportul de expertiză şi terenul aferent acestor construcţii, precum şi restul de teren liber din incintă, aflat în, sector 5.
Chestiunea de drept supusă judecăţii în prezentul litigiu a fost aceea de a determina în patrimoniul căreia dintre cele două părţi se aflau imobilele revendicate la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, întrucât ambele societăţi deţin titluri declarative, iar nu constitutive de drept, anume certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
În acest cadru, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, prin decizia recurată s-a considerat că anterior anului 1990 ar fi existat un drept de administrare directă asupra terenurilor distinct de cel asupra mijloacelor fixe (construcţii) şi s-a creat un regim juridic diferit fiecare dintre aceste bunuri imobile.
Situaţia de drept din prezentul litigiu este identică cu cea din Dosarul nr. 30000/3/2006, privind litigiul având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de către SC O.I.I.E. SRL, în calitate de succesor cu titlu particular al SC T.C.C. SA, împotriva pârâtei SC B. SA, având ca obiect imobilul din C.R., compus din suprafaţa totală de teren de 788 mp şi construcţiile aflate pe acesta, imobil aflat în aceeaşi incintă cu cel ce formează obiectul prezentei acţiuni şi învecinat cu acesta.
În acel dosar, prin sentinţa nr. 165 din 1 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea, iar SC B. SA a fost obligată să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilele revendicate. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 129 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, confirmată prin Decizia nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 10036/2/2009.
Comun celor două litigii este modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate (teren şi construcţii) în temeiul Legii nr. 15/1990 de către autoarea ambelor reclamante, fostul T.A.G.C., iar în primul litigiu s-a confirmat irevocabil - pe baza aceluiaşi probatoriu ca în dosarul de faţă - dobândirea în acest mod a dreptului de proprietate, dată fiind calitatea de titular al dreptului de administrare directă asupra imobilului revendicat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, drept ce a aparţinut autoarei comune reclamantelor, şi nu fostei I.C.R.A., autoarea pârâtei SC B. SA.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a negat dezlegarea de drept dată în litigiul deja soluţionat irevocabil de instanţa supremă, regăsită şi în hotărârea primei instanţe din prezenta cauză, pe motiv că nu ar exista autoritate de lucru judecat, dând, însă, o hotărâre nelegală, prin separarea regimului juridic al construcţiilor de cel al terenului şi prin interpretarea nelegală a obiectului actelor normative incidente.
Pârâta SC B. SA nu deţinea în administrare imobilele la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, iar contrar susţinerilor pârâtei, această împrejurare nu este atestată de adresa din februarie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Această adresă reprezintă comunicarea pe care Primăria Municipilui Bucureşti a transmis-o către I.C.R.A. Bucureşti şi prin care atestă că în şedinţa din 1 februarie 1990, Consiliul administraţiei locale al Primăriei Municipiului Bucureşti a aprobat retransferarea spaţiilor din C.R.
Aşa cum rezultă din Decizia nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 10036/2/2009, în acel litigiu, instanţa de recurs, prin decizia de casare, cu privire la această adresă, a dat indicaţii instanţei de rejudecare să depună procesul verbal al şedinţei primăriei şi hotărârii, dacă aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanţa acestora cu adresa comunicată pârâtei şi cu dispoziţiile Decretului nr. 409/1955.
Conformându-se indicaţiilor date prin decizia de casare, instanţa de apel a făcut verificările necesare şi a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti referitoare la şedinţa din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrări a şedinţei, adresa din 6 februarie 1990 către I.C.R.A. şi adresa din 30 ianuarie 1990 prin care I.C.R.A. a cerut retransferarea bunurilor.
În acest context, prin decizia menţionată a Înaltei Curţi s-a apreciat că nu s-a dovedit faptul că instituţia competentă a aprobat retransferarea bunurilor în administrarea I.C.R.A. şi nici faptul că un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul instituţiei tutelare a unităţii la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comerţului Interior.
Prin decizia recurată în prezenta cauză, în mod vădit nelegal s-a conferit eficienţă juridică unei hotărâri administrative inexistente, atunci când s-a considerat că faptul că în arhivele Primăriei Bucureşti nu s-a găsit actul administrativ care să conţină dispoziţia/decizia autorităţii administrative sau că acest act nu a fost întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură a înlătura efectele produse de hotărârea autorităţii locale, anume transferul dreptului de administrare asupra terenului, cât timp existenţa sa este confirmată prin adresa nr. 122/6 februarie 1990.
Pentru a fi valabil şi pentru a produce efecte juridice, un act administrativ trebuie să fie materializat în formă scrisă şi să fie semnat de persoana împuternicită să reprezinte autoritatea publică emitentă şi de secretarul de şedinţă, condiţii ce nu sunt îndeplinite.
Deşi instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic al acestei adrese/hotărâri l-ar fi reprezentat prevederile Decretului nr. 409/1955, nu sunt respectate condiţiile de fond şi de formă reglementate de acest act normativ.
Recurenta a arătat că, şi dacă s-ar admite prin absurd că o astfel de hotărâre a Primăriei Municipiului Bucureşti ar fi fost emisă, ea n-ar fi putut produce efecte juridice valabile, întrucât imobilul în litigiu avea un alt regim juridic şi nu se putea transfera în modalitatea imaginată de instanţa de apel din administrarea directă a autoarei reclamantei în administrarea directă a autoarei a pârâtei.
Astfel, nu s-a contestat că, prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 ale M.C.E.C.E.I., mijloacele fixe ce formează obiectul prezentei acţiuni au trecut în administrarea directă a autoarei reclamantei pentru organizarea de şantier în vederea construirii obiectivului „Casa Republicii”.
În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că Decretul nr 26 din 23 ianuarie 1986 ar fi produs efecte în privinţa terenului, în sensul indisponibilizării şi trecerii la dispoziţia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a suprafeţei de 5,2 ha situate în C.R. - 200 Bucureşti, terenul fiind până la acea dată în administrarea I.C.R.A. autoarea pârâtei, aflată în subordinea M.C.I.
Contrar aprecierii instanţei, obiectul acestui decret indicat în anexă nu este o suprafaţă de teren de 5,2 ha, ci un „depozit general alimentar” în suprafaţă de 5,2 ha, astfel încât nu a produs nicio modificare a regimului juridic al imobilelor mijloace fixe aflate în administrarea directă a autoarei reclamantei prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986.
Decretul nr. 26/1986 a fost emis în scopul „unei mai bune utilizări a depozitelor cu diverse destinaţii, aflate în administrarea unor întreprinderi de stat cu profil de baze de aprovizionare, care nu erau necesare desfăşurării activităţii acestora”.
Aşadar, ceea ce a format obiectul „disponibilizării şi trecerii la dispoziţia” Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti a fost un depozit în suprafaţă de 5,2 ha care nu era necesar desfăşurării activităţii I.C.R.A. Bucureşti. Acest depozit nu a fost identificat în niciun fel în cuprinsul decretului, neputându-se concluziona asupra identităţii acestuia cu imobilele ce formează obiectul prezentei acţiuni în revendicare imobiliară.
Aşadar, în ceea ce priveşte mijloacele fixe ce formează obiectul prezentei acţiuni, ele nu se aflau la data emiterii Decretului nr. 26/1986 în administrarea directă a I.C.R.A., ci a T.A.G.C.. Indisponibilizarea depozitului respectiv s-a realizat în patrimoniul acestuia, iar nu al fostei I.C.R.A., care nu mai deţinea nicio prerogativă asupra sa la data de 23 ianuarie 1986.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a interpretat greşit schimbul de adrese dintre Comitetul executiv al Consiliului Popular al sectorului 5 şi I.C.R.A. referitor la eliberarea spaţiilor disponibilizate din C.R. (cererea din 6 februarie 1987 şi adresa din 5 martie 1987) în favoarea pârâtei SC B. SA, concluzionând în mod greşit că terenul se afla deja în administrarea municipalităţii, iar nu a trustului de construcţii.
Teoria nelegală a instanţei de apel este contrazisă şi de realitatea de fapt, fiind de notorietate că T.A.G.C. a fost antreprenorul general al Casei Republicii, mijloacele fixe rămânând în posesia sa, nefiind predate Primăriei Municipiului Bucureşti ori I.C.R.A.L. Cotroceni, aşa cum i se cerea pârâtei prin adresa din 6 februarie 1987.
Pe de altă parte, terminologia utilizată de Decretul nr. 26/1986 - disponibilizare şi trecere la dispoziţie - este improprie în raport de prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 409/1955, act normativ care reglementa transmiterea dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate de stat, care a consacrat sintagma „transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului”.
Cu toate că suprafaţa depozitului alimentar general care figura la poziţia 121 din lista anexă la Decretul nr. 26/1986 era de 52.000 mp (5,2 ha), Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 24 iunie 1994 emis de către Ministerul Comerţului pârâtei SC B. SA priveşte o suprafaţă totală de teren de numai 16.389 mp, iar pârâta nu explică ce s-a întâmplat cu diferenţa de cca. 35.500 mp.
Recurenta a susţinut şi faptul că motivarea deciziei din apel priveşte chestiuni nediscutate în contradictoriu în apel, căci niciodată pe parcursul acestei faze procesuale instanţa de apel ori pârâta SC B. SA nu au pus în discuţia părţilor eventuala incidenţă a prevederilor art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955, evocarea lor prin considerentele deciziei recurate încălcând dreptul la apărare al reclamantei, care nu a avut posibilitatea de a formula apărări cu privire la aceste aspecte.
La termenul de judecată din 3 octombrie 2014, intimata - reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece din conţinutul motivelor de recurs nu rezultă în ce constă neaplicarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a unei prevederi legale.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că nu este fondată, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C. proc. civ.
Cu toate acestea, sancţiunea nulităţii recursului nu operează, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare descrise de art. 304 C. proc. civ.
Or, din criticile formulate de către recurenta - reclamantă, reiese că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care se pretinde ignorarea regimului juridic al dreptului de administrare directă recunoscut în legislaţia anterioară anului 1990, prin disocierea greşită, de către instanţa de apel, a situaţiei juridice a terenului de cea a construcţiilor amplasate pe acesta, din perspectiva dreptului real de administrare. În acelaşi timp, s-a susţinut aprecierea greşită a obiectului Decretului nr. 26/1986, precum şi ignorarea cerinţelor de formă prevăzute pentru însăşi valabilitatea unui act administrativ emis în baza Decretului nr. 409/1955.
Faptul că recursul conţine şi susţineri referitoare la situaţia de fapt, în privinţa construcţiilor existente pe terenul în litigiu, nu impune aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, care operează, după cum s-a arătat, doar dacă niciuna dintre susţinerile recurentului nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. Dacă pot fi, însă, identificate asemenea critici, acestea vor fi analizate, înlăturându-se susţinerile ce nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs.
Drept urmare, excepţia nulităţii recursului este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea unei suprafeţe de 10.715,20 mp teren, pentru care ambele părţi deţin certificate de atestare a dreptului de proprietate privată, emise în baza H.G. nr. 834/1991. Suprapunerea terenurilor identificate prin cele două titluri pentru o suprafaţă de 10.628,875 mp a fost stabilită în fapt de către ambele instanţe de fond din cauză, pe baza probelor administrate.
Premisa de analiză a cererii în revendicare efectuată de cele două instanţe a fost aceea că cele două acte administrative menţionate constituie titluri declarative, şi nu constitutive de proprietate, în condiţiile în care emiterea lor în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat a avut în vedere patrimoniul societăţii comerciale existent la data înfiinţării acesteia.
Ca atare, fiind vorba despre un raport juridic de drept public, în cadrul comparării titlurilor înfăţişate de către părţi cu privire la acelaşi teren nu a fost aplicat criteriul priorităţii intabulării (specific dreptului privat), ci s-a cercetat respectarea dispoziţiilor legale în temeiul cărora acestea au fost eliberate părţilor, respectiv a prevederilor Legii nr. 15/1990, dat fiind că H.G. nr. 834/1991 a fost adoptată în aplicarea art. 19 şi 20 din acest act normativ.
Astfel, instanţele au avut în vedere că, prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unităţile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităţilor economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate.
Cu privire la dreptul de administrare directă, prima instanţă a reţinut că, anterior Legii nr. 15/1990, unităţile economice de stat dobândeau un asemenea drept asupra bunurilor ce le erau atribuite, cu caracterul unui drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile, cu excepţia statului, care păstra atributul dispoziţiei juridice, în virtutea căruia putea proceda la redistribuiri ulterioare către alte entităţi juridice ale bunurilor date în administrare.
Prin motivele de recurs, nu numai că nu s-a contestat acest regim juridic al dreptului de administrare directă, însă chiar s-a pretins că, la data înfiinţării ca societate comercială - alături de alte şapte societăţi, ca urmare a reorganizării RA C.P.C. SA (fostul T.A.G.C.) -, reclamanta SC C.C. SA era titulară a unui asemenea drept real asupra terenului în litigiu, ceea ce justifică dobândirea unui drept de proprietate asupra acestui bun, în aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Ceea ce contestă, în esenţă, recurenta - reclamantă este aprecierea instanţei de apel privind întinderea dreptului de administrare dobândit de către T.A.G.C. prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emise de ministrul C.E.C.E.I., în sensul că dreptul de administrare astfel transferat a vizat nu numai construcţiile menţionate în procesele - verbale la care se face referire în cele două acte juridice, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci şi terenurile pe care acestea erau amplasate.
Faţă de aceste susţineri, se constată că recurenta nu pretinde, în realitate, ignorarea ori interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 de către instanţa de apel, din moment ce nu contestă aprecierea că recunoaşterea dreptului de proprietate în temeiul acestui act normativ este condiţionată de existenţa unui drept de administrare directă asupra bunurilor din patrimoniul de la data înfiinţării societăţii comerciale. Dimpotrivă, susţinând că a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 în considerarea unui asemenea drept real de administrare, recurenta confirmă aprecierea instanţei de apel privind cerinţele de aplicare a dispoziţiilor actului normativ în discuţie.
Criticile recurentei vizează separarea regimului juridic al construcţiilor de cel al terenului, în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că transferul dreptului de administrare prin cele două ordine menţionate anterior a vizat exclusiv construcţiile.
Cele două acte juridice în discuţie s-au referit explicit la „mijloacele fixe” identificate în procesele - verbale de predare - primire, în conţinutul cărora se precizează că este vorba despre clădiri, iar acestea sunt descrise explicit, după cum au reţinut ambele instanţe de fond din cauză.
Contrar susţinerilor recurentei, transferul dreptului de administrare asupra construcţiilor nu implica în mod necesar transferul aceluiaşi drept asupra terenului pe care se aflau respectivele construcţii, deoarece ar trebui acceptat că terenul este un accesoriu al construcţiilor aflate pe acesta şi nu putea face obiectul unui transfer al dreptului de administrare distinct de cel vizând construcţiile.
Or, terenul reprezintă tot un bun principal, iar amenajarea sa în scopul utilizării construcţiei nu înseamnă că terenul nu ar putea fi folosit cu altă destinaţie. Pe de altă parte, terenul încorporează o valoare economică distincte de cea a construcţiei amplasate pe acesta şi se regăseşte ca atare în orice patrimoniu.
Din acest motiv şi în absenţa vreunui text de lege care să prevadă contrariul, terenul putea face obiectul unui transfer distinct al dreptului de administrare directă al unităţilor socialiste de stat.
Mai mult, în conformitate cu H.C.M. nr. 260/1967 privind experimentarea unor noi norme de amortizare a fondurilor fixe, nu sunt considerate fonduri fixe terenurile „care nu sunt rezultatul unei munci” (pct. 4 lit. g) din anexa nr. 2), ceea ce înseamnă că, în măsura în care erau amenajate, aveau acest caracter, în echivalentul valoric al investiţiei efectuate pentru amenajare (pct. 3 lit. c)).
Ca atare, terenurile puteau face obiect al unui transfer al dreptului de administrare, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea şi conducerea unităţilor socialiste de stat prevedea că fondurile fixe puteau fi transferate, impunându-se menţionarea lor explicită ca obiect al transferului.
Pe acest temei, în cauză, identificarea obiectului transferului ca fiind exclusiv construcţiile, fără vreo referire la teren şi fără indicarea valorii acestuia - spre deosebire de construcţii -, denotă intenţia emitentului actului de a dispune doar cu privire la construcţii, terenul pe care acestea erau amplasate rămânând în administrarea titularului iniţial.
Faptul că, în mod evident, terenul nu mai putea fi folosit de către acesta, cât timp construcţiile erau folosite de către titularul dreptului de administrare asupra acestora, nu infirmă cele arătate anterior.
Cu toate că beneficia de două dintre prerogativele dreptului de administrare asupra terenului, respectiv folosinţa şi dispoziţia (în sens material, deoarece dreptul de dispoziţie juridică nu intra, oricum, în conţinutul dreptului real de administrare), titularul dreptului asupra construcţiilor era un simplu detentor al terenului, astfel încât posesia sa întrunea doar elementul material, nu şi pe cel intenţional animus (unul corespunzător dreptului de administrare, nu celui de proprietate).
Nefiind întrunite toate atributele dreptului de administrare, titularul dreptului asupra construcţiilor nu putea fi considerat şi titular al dreptului de administrare asupra terenului, iar această constatare este valabilă cu atât mai mult în contextul faptic reţinut în cauză, în care dreptul asupra construcţiilor a fost transferat temporar, cu un anumit scop - organizarea de şantier pentru lucrările la C.R. - urmând ca acestea să fie demolate la terminarea lucrărilor. În absenţa oricărei prevederi referitoare la teren în ipoteza demolării construcţiilor, se poate considera că s-a intenţionat să revină în folosinţa unităţii căreia i-a fost iniţial încredinţat pentru desfăşurarea activităţii, reîntregindu-se, astfel, în patrimoniul său, conţinutul dreptului de administrare.
În consecinţă, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emise de ministrul C.E.C.E.I. nu au avut ca efect transferul dreptului de administrare asupra terenului, astfel încât dreptul de administrare asupra terenului în litigiu nu exista în mod valabil în patrimoniul autoarei reclamantei la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi nu s-a transmis în patrimoniul reclamantei societate comercială.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că această concluzie este confirmată prin analiza modului de aplicare a Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986, prin care s-a dispus indisponibilizarea şi trecerea la dispoziţia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti a depozitului alimentar aflat în administrarea I.C.R.A., autoarea pârâtei, în suprafaţă de 5,2 ha, situat în Bucureşti (cap. XVII pct. 121).
Contrar susţinerilor recurentei, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că măsura de punere la dispoziţia autorităţii administrative locale a terenului în litigiu a vizat prerogativa dispoziţiei juridice, diferită de dreptul de administrare directă (ce nu implica, oricum, decât dispoziţia materială, care permitea unităţii să consume bunurile şi să le transforme în desfăşurarea activităţii specifice). Dreptul de a dispune de bunuri aparţinea exclusiv titularului dreptului de proprietate socialistă de stat, care îl exercita prin intermediul persoanelor anume abilitate în acest sens, în condiţiile expres reglementate.
Astfel, Decretul nr. 409/1955 - pe temeiul căruia au fost emise Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986 de către ministrul C.E.C.E.I., menţionate anterior - reglementa transmiterea bunurilor aflate în proprietatea statului, prevăzând persoanele care emiteau actul juridic (ordin sau decizie, după caz) privind transferul dreptului de administrare şi condiţiile de efectuare a acestuia.
Obiectul Decretului nr. 26/1986 este similar, în parte, celui al Decretului nr. 409/1955, anume reglementarea modului de transmitere a bunurilor aflate în proprietatea statului, indicând, de asemenea, persoana care poate dispune de bunuri, prin transferul dreptului de administrare, şi condiţiile transferului, însă doar în privinţa bunurilor individualizate în cuprinsul Decretului nr. 26/1986.
Acest act normativ a fost emis de către Consiliul de Stat, ce reprezenta organul suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat M.A.N. (art. 62 din Constituţia de la 1965) şi emitea norme cu putere de lege (art. 64 pct. 1).
Ca atare, actul avea o forţă juridică egală Decretului nr. 409/1955, motiv pentru care deroga de la acesta în privinţa aspectelor comune din cele două reglementări, în primul rând, a persoanei care putea dispune de bunurile individualizate în cuprinsul Decretului nr. 26/1986 - Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti.
Ceea ce prevedea, însă, în plus, Decretul nr. 26/1986 era indisponibilizarea bunurilor expres prevăzute, măsură a cărei semnificaţie juridică este legată de atributele dreptului de administrare (posesia, folosinţa şi dispoziţia materială), în sensul că acestea nu mai puteau fi exercitate de către titular, ceea ce echivala cu încetarea a însuşi dreptului de administrare, urmând ca persoana indicată de către legiuitor să dispună (din moment ce bunurile erau „puse la dispoziţia sa”) în privinţa noului titular al dreptului de administrare.
Faţă de forţa juridică a Decretului nr. 26/1986, respectiv de normă cu putere de lege, egală cu cea a Decretului nr. 409/1955, dar superioară actelor administrative reprezentate de Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986, iar, pe de altă parte, faţă de conţinutul acestui act normativ şi de cronologia emiterii actelor, instanţa de apel a constatat în mod corect că măsurile prevăzute prin acest act normativ au condus la încetarea oricăror efecte ale măsurilor adoptate prin cele două ordine. Astfel, însuşi dreptul de administrare a încetat, indiferent de titularul diferitelor prerogative din conţinutul acestuia, fie că s-ar considera că autoarea reclamantei beneficia de prerogativele dreptului de administrare, cu excepţia elementului intenţional al posesiei, fie chiar dacă s-ar accepta că autoarea reclamantei era însuşi titularul dreptului de administrare.
Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanţă împrejurarea invocată de către recurentă, anume că Decretul nr. 26/1986 nu făcea vorbire despre teren, ci doar despre un depozit alimentar în suprafaţă de 5,2 ha. Dacă s-a admis, în cazul Ordinelor nr. 1 din 17 ianuarie 1984 şi nr. 1 din 18 ianuarie 1986, că acestea au produse efecte şi cu privire la teren, în sensul transmiterii unora dintre prerogativele dreptului de administrare, dată fiind afectarea terenului utilizării construcţiilor transferate, pentru identitate de raţiune, trebuie acceptat că, şi în cazul Decretului nr. 26/1986, măsurile vizând construcţiile ce formează depozitul alimentar produc efecte şi cu privire la teren. De această dată, fiind vorba despre încetarea a însuşi dreptului de administrare asupra construcţiilor, se poate considera că acelaşi efect s-a produs şi în privinţa terenului, din moment ce autoritatea administrativă locală urma a identifica un nou titular al dreptului de administrare, în funcţie de viitoarea destinaţie a depozitului şi a dispune în consecinţă.
Este motivul pentru care instanţa de apel, în mod corect, a apreciat că dreptul de administrare asupra terenului a încetat în patrimoniul I.C.R.A., autoarea pârâtei (care conservase acest drept chiar după emiterea celor două ordine din 1984, respectiv 1986), analizând ulterior dacă acest drept a reintrat în patrimoniul său în anul 1990, ca urmare a hotărârii adoptate de Primăria Municipiului Bucureşti, totodată, că Decretul nr. 26/1986 ar fi produs acelaşi efect chiar în ipoteza în care prin cele două ordine s-ar fi transmis în patrimoniul autoarei reclamantei însuşi dreptul de administrare asupra terenului.
Constatările instanţei de apel, relevate anterior, interesează exclusiv din perspectiva titlului reclamantei, întrucât în cadrul oricărei cereri în revendicare, reclamantul trebuie să probeze existenţa dreptului de proprietate afirmat în patrimoniul său, conform art. 1169 C. civ., iar nedovedirea calităţii de proprietar impune respingerea cererii în revendicare.
Este lipsită, aşadar, de relevanţă împrejurarea dacă, urmare a încetării dreptului de administrare asupra terenului în patrimoniul I.C.R.A., autoarea pârâtei, astfel cum a constatat instanţa de apel, acest drept i-a fost, într-adevăr, retransmis în anul 1990, prin hotărârea autorităţii administrative locale din 1 februarie 1990, ce nu a fost înfăţişată în materialitatea ei, dar a fost atestată prin adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria Bucureşti.
Singura consecinţă ce trebuie desprinsă din considerentele expuse anterior este aceea a inexistenţei dreptului de administrare asupra terenului în litigiu în patrimoniul autoarei reclamantei la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi a inaplicabilităţii art. 20 din această lege în privinţa reclamantei, la data înfiinţării sale ca societate comercială.
Pe de altă parte, susţinerile recurentei referitoare la adresa din 6 februarie 1990 şi la hotărârea Primăriei Municipiului Bucureşti din 1 februarie 1990 sunt lipsite de finalitate în cadrul cererii în revendicare formulate de o persoană care nu a dovedit calitatea de proprietar, întrucât, în raport de limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, nu s-ar putea ajunge la invalidarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 pe numele pârâtei, cu atât mai mult cu cât cererea în constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic a fost deja formulată de către reclamanta din prezenta cauză şi respinsă prin sentinţa civilă nr. 992/1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, irevocabilă.
Din acest motive, nu vor fi analizate aprecierile instanţei de apel referitoare la adresa din 6 februarie 1990 şi la hotărârea Primăriei Municipiului Bucureşti din 1 februarie 1990, prin prisma motivelor de recurs pe acest aspect şi chiar a celor referitoare la litigiile anterioare purtate între pârâta din cauză şi alţi succesori, alături de reclamanta din cauză, ai T.A.G.C., pentru terenuri învecinate cu cel în litigiu. Recurenta nu a reiterat puterea de lucru judecat în cauză a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate în acele cauze (nefavorabile pârâtei, tot în cadrul unor cereri în revendicare), dar a pretins o dezlegare asemănătoare a aspectului privind nedovedirea emiterii hotărârii Primăriei Municipiului Bucureşti din 1 februarie 1990.
Or, cât timp, în prezenta cauză, nu se impune cercetarea aprecierilor instanţei de apel referitoare la hotărârea Primăriei Municipiului Bucureşti din 1 februarie 1990, referirile recurentei la alte hotărâri judecătoreşti irevocabile care au vizat acest aspect sunt nerelevante şi vor fi înlăturate ca atare.
În ceea ce priveşte restituirea construcţiilor de pe terenul în litigiu, susţinerile recurentei pornesc de la premisa greşită că instanţa de apel ar fi apreciat nelegalitatea dispoziţiei primei instanţe cu acest obiect cu motivarea că pe terenul în litigiu nu ar fi amplasate construcţii.
În realitate, instanţa de apel a constatat, în fapt, pe baza probelor administrate, că există construcţii pe teren, dar că acestea aparţin pârâtei, cu atât mai mult cu cât au fost predate pârâtei la data de 3 aprilie 1990 de către A.C.
Această situaţie de fapt nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de cazurile de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei deciziei, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, prin prisma probelor administrate.
În consecinţă, susţinerile recurentei vor fi înlăturate şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar C. Sprl împotriva Deciziei nr. 82/Ap din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2526/2014. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2608/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act,... → |
|---|
