ICCJ. Decizia nr. 507/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 507/2014

Dosar nr. 14695/3/2008

Şedinţa publică din 13 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 62 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii V.R., V.L. şi V.C. împotriva pârâţilor Statul Român prin C.N.A.D.N.R. şi C.N.A.D.N.R., a fost modificată Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008 emisă de pârâtă, în sensul că s-a recunoscut reclamanţilor dreptul la suma de 1.354.896 RON, despăgubiri pentru terenul expropriat în sumă de 1.054 mp şi a fost menţinut restul dispoziţiilor actului normativ contestat. În consecinţă, au fost obligaţi pârâţii la plata sumei anterior menţionată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pârâta C.N.A.D.N.R. SA fiind obligată şi la plata sumei de 2.501,70 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut de către prima instanţă că Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008 emisă de către pârâtă, privitoare la exproprierea terenului în suprafaţă de 1.054 mp din Bucureşti, sector 1, a fost contestată de către reclamanţi exclusiv sub aspectul întinderii despăgubirilor propuse de către pârâtă, despăgubiri care au fost stabilite la suma de 387.113,12 RON.

În vederea determinării valorii reale a despăgubirii cuvenite reclamanţilor pentru terenul expropriat, prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize care a estimat valoarea despăgubirilor la suma de 1.354.896 RON.

Prima instanţă nu a primit pretenţiile reclamanţilor, care au contestat acest cuantum, pretinzând că ar fi mai mic decât valoarea de piaţă, întrucât a reţinut că aceştia nu au făcut dovezi concrete pentru a-şi proba susţinerile şi întrucât expertiza s-a efectuat şi prin mijlocirea unui expert propus de către reclamanţi, ce a reprezentat interesele acestora, care însă a semnat expertiza fără nicio opinie separată, în sensul celor susţinute de reclamanţi.

S-a mai avut în vedere şi faptul că despăgubirea estimată prin expertiză a propus o valoare de 3 ori mai mare decât cea oferită de către expropriator. Împrejurarea că terenul ce a constituit proprietatea reclamanţilor este necesar statului pentru dezvoltarea unor proiecte locale nu se poate constitui într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză prin pretinderea unor despăgubiri în cuantum peste cel caracteristic zonei şi realităţii pieţei imobiliare.

Tribunalul a făcut aplicare în cauză dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că sumele pretinse drept onorariu de avocat sunt nejustificat de mari în raport cu gradul de dificultate a cauzei şi cu durata de soluţionare a acesteia.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R. şi reclamanţii.

Prin Decizia civilă nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâta C.N.A.D.N.R., a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul diminuării despăgubirilor cuvenite la suma de 619.317,225 RON, îndepărtarea dispoziţiei privind obligarea la plata despăgubirilor în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi majorarea cheltuielilor de judecată cuvenite reclamanţilor la suma de 3.504,7 RON, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât modalitatea de evaluare a despăgubirii utilizată de comisia de experţi cu ocazia întocmirii raportului de expertiză în faţa primei instanţe nu corespunde exigenţelor acestui text legal, deoarece a avut la bază oferte de vânzare.

În aplicarea dispoziţiilor acestui text legal, instanţa de apel a ordonat efectuarea unei noi expertize evaluatorii prin mijlocirea aceleiaşi comisii de experţi la patru momente diferite prin raportare la criteriul preţurilor cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială şi a constatat că evaluarea prin comparaţie în funcţie de tranzacţiile din anul 2011 este cea care dă expresie deplină unei corecte aplicări a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât are în vedere preţurile de vânzare "la data întocmirii raportului de expertiză".

Prin această evaluare, în cuprinsul răspunsului comisiei de experţi la obiecţiunile formulate s-a estimat o despăgubire de 135 euro/mp, iar instanţa a avut în vedere că, dintre cele trei comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, doar cel autentificat sub nr. AA din 29 aprilie 2011 fiind privitor la un imobil cu caracteristici similare celui expropriat.

Prin Încheierea de la 23 iunie 2011, instanţa a înlăturat critica potrivit căreia experţii şi-ar fi spus părerea. S-a reţinut că efectuarea expertizei de aceiaşi experţi care au realizat lucrarea la fond nu este de natură să atragă incompatibilitatea acestora, în condiţiile în care obiectivele stabilite în apel sunt diferite faţă de cele din faţa instanţei de fond.

Faptul că instanţa de judecată din apel a recurs, pentru motive de uşurinţă a procedurii şi celeritate, la sprijinul aceleiaşi comisii ce a întocmit expertiza şi în primă instanţă, nu înseamnă că s-au anulat criteriile de compunere a comisiei de experţi menţionate în cuprinsul art. 25 din Legea nr. 33/1994, de vreme ce se constată că acestea au fost respectate cu ocazia formării comisiei la momentul iniţial.

S-a mai reţinut că, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanţei, experţii au precizat că în urma exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea reclamanţilor şi care nu a fost expropriat nu a dobândit niciun spor de valoare, dar şi că apelanţilor-reclamanţi nu li s-au provocat alte daune ca urmare a exproprierii.

Această din urmă concluzie a expertizei a fost contestată de către apelanţii-reclamanţi care au pretins că urmare a acţiunii de expropriere, contractul de închiriere pe care îl aveau încheiat prin societatea lor (SC R.C.T. SRL), cu SC E.T. SRL pentru folosirea clădirii cu destinaţia de sediu firmă şi service auto, situată pe teren, a suferit modificări prin diminuarea chiriei, iar ulterior a şi fost reziliat din cauza diminuării prin expropriere a suprafeţei de teren ce a antrenat lipsa unui spaţiu de expunere adecvat, blocarea accesului la suprafaţa închiriată, modificarea esenţială a structurii bunului închiriat.

Instanţa a constatat că această apărare este una cu totul nouă, formulată pentru prima oară în apel şi că nu este de natură să contrazică concluziile suplimentului la expertiză întrucât înşişi reclamanţii au afirmat prin cererea de chemare în judecată că au fost înştiinţaţi printr-o adresă din 2006 a d-nei avocat S.T., în calitate de reprezentant al C.N.A.D.N.R., în legătură cu demararea lucrărilor privind extinderea centurii rutiere în zona de nord a municipiului Bucureşti. Tot aceştia au afirmat că la 17 octombrie 2006 au pus la dispoziţia C.N.A.D.N.R., prin avocat, documentele doveditoare a dreptului lor de proprietate, dovezile în acest sens fiind ataşate cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, la data obţinerii autorizaţiei de construire, 24 august 2006 sau, cel mai târziu imediat ulterior acestui moment, apelanţii-reclamanţi au cunoscut despre intenţia realizării unui obiectiv de interes public ce avea să le afecteze proprietatea, de vreme ce la 17 octombrie 2006 au predat apelantei-pârâte documentele lor de proprietate.

Aceasta dovedeşte că, acceptând să continue planurile lor investiţionale, prin edificarea unei construcţii de amploare care a presupus efectuarea şi a unor dotări speciale şi specifice unui spaţiu destinat service auto, pe care ulterior au închiriat-o unui terţ, apelanţii-reclamanţi şi-au asumat riscul acestei afaceri concepute în atare condiţii de vulnerabilitate.

Experţii au precizat că, la data notificării exproprierii, terenul era liber de construcţii, amenajat pentru parcare, astfel că proprietarii erau obligaţi să respecte destinaţia pentru utilitate publică şi să ţină cont în proiectele lor de eventuala destinaţie a terenului.

S-a reţinut că prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 33/1994 în condiţiile în care norma de trimitere cuprinsă în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 supunea acţiunea în contestarea despăgubirilor doar dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv sub aspectul stabilirii despăgubirii; în privinţa condiţiilor şi termenelor de plată a despăgubirii rămân aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.

Curtea a apreciat ca fiind întemeiate şi criticile apelanţilor-reclamanţi prin care s-au plâns faţă de neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii de expert, observându-se că aceştia au făcut dovada plăţii cu acest titlu şi a sumei de 1.003 RON. În privinţa celorlalte tipuri de cheltuieli, s-a constatat că nu au existat dovezi, iar a onorariului de avocat, că a fost corect diminuat prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., măsura primei instanţe fiind şi motivată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1994, nu a permis reclamanţilor să-şi aleagă un expert parte, încălcând dreptul acestora la apărare. Astfel, instanţa a omis să pună în vedere părţilor să-şi desemneze câte un expert parte şi a numit, din oficiu, o comisie formată din aceiaşi experţi care realizaseră raportul de expertiză înaintea instanţei de fond, experţi care nu-şi mai puteau spune părerea în apel, conform art. 204 alin. (1) şi art. 24 C. proc. civ.

Se susţine că pentru aceste motive, sancţiunea ce intervine este nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că a fost încălcat principiul constituţional al despăgubirii juste şi prealabile.

Cât priveşte caracterul just al despăgubirii, art. 26 din Legea nr. 33/1994 îl explicitează, arătând că aceasta trebuie să se compună din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar cuantumul despăgubirii se raportează la valoarea de circulaţie a bunului de la momentul exproprierii.

Imperativul constituţional al caracterului prealabil al despăgubirii impune cu necesitate raportarea valorii de circulaţie a bunului expropriat la momentul luării măsurii exproprierii, data de 25 februarie 2008.

Susţin că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 33/1994 când a apreciat ca moment de referinţă "data întocmirii raportului de expertiză", prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului de la nivelul anului 2011, adică de la o dată ulterioară întocmirii raportului de expertiză.

Se mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere asupra daunelor cauzate de măsura exproprierii. Astfel, ulterior rămânerii în pronunţare asupra fondului cauzei, instanţa de apel, pronunţând Încheierea din data de 23 aprilie 2012, a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării unui supliment la raportul de expertiză, iar la termenul de judecată din data de 30 mai 2012, Curtea de apel Bucureşti a fixat obiectivele suplimentare, respectiv să se stabilească dacă s-au înregistrat ca urmare a exproprierii, daune aduse proprietarilor-reclamanţi.

În probaţiune, reclamanţii au depus înscrisuri care dovedeau că pe terenul expropriat existau construcţii, însă aceste înscrisuri au fost ignorate cu desăvârşire de către experţi cu ocazia întocmirii raportului suplimentar.

Prin urmare, reclamanţii au formulat obiecţiuni împotriva suplimentului la raportul de expertiză, solicitând refacerea acestuia şi audierea experţilor în vederea stabilirii adevărului tehnic. Deşi nici pârâta şi nici procurorul nu s-au împotrivit acestei cereri, instanţa de judecată a respins cererile subsemnaţilor, susţinând că ar reprezenta apărări noi, făcute direct în apel.

Instanţa de apel a omis faptul că demersurile pentru edificarea construcţiilor fuseseră iniţiate cu mult anterior emiterii autorizaţiei de construcţie, contractul de antrepriză însuşi fiind anterior acesteia; că prima notificare referitoare la măsura concretă a exproprierii le-a fost adresată abia la data de 10 ianuarie 2008; că prin adresa doamnei avocat S.T., de la finalul anului 2006 erau înştiinţaţi generic asupra unor lucrări de extindere a centurii rutiere de nord a municipiului Bucureşti, fără a le fi puse la dispoziţie date concrete privitoare la data, întinderea şi certitudinea luării unor măsuri de expropriere; că autorul măsurilor de expropriere nu putea pretinde persoanelor expropriate să se abţină de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs şi pârâţii, susţinând că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a art. 274 C. proc. civ., ceea ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că, prin apelul declarat în cauză, au arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză criticabil sub aspectul evaluării făcute de către experţi.

Pentru efectuarea expertizei la solicitarea pârâţilor, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în sarcina acestora obligaţia de plată a onorariului de expertiză, iar aceştia s-au conformat, dovadă fiind ordinele de plată ce totalizează 1.600 RON.

Instanţa de apel a respins cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, motivat de faptul că acestea nu au fost dovedite.

Recurenţii-pârâţi învederează că onorariul de expert a fost achitat în două etape, 1.000 RON cu OP din 4 iunie 2010 şi 600 RON cu OP din 11 iulie 2012.

Analizând recursurile din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În ce priveşte recursul reclamanţilor, se constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 martie 2010 s-a încuviinţat proba cu expertiză tehnică evaluatorie solicitată de pârâţi, instanţa numind aceiaşi experţi desemnaţi de instanţa de fond, iar la acel termen, deşi prezent în sală, apărătorul reclamanţilor nu s-a opus efectuării unei noi expertize. Deşi aveau posibilitatea recuzării experţilor în termen de 5 zile de la numirea acestora, în temeiul art. 204 pct. 2 C. proc. civ., reclamanţii nu au înţeles să formuleze cerere în acest sens.

După întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, reclamanţii au formulat obiecţiuni, la data de 15 septembrie 2010, însă acestea vizau neconvocarea părţilor la efectuarea expertizei şi modalitatea de evaluare a terenului.

De altfel, astfel cum rezultă din Încheierea din 9 decembrie 2010, la momentul concluziilor asupra nulităţii raportului de expertiză efectuat fără convocarea părţilor, apărătorul reclamanţilor nu a invocat împrejurarea că raportul de expertiză a fost întocmit de aceeaşi comisie de experţi.

Abia la data de 10 iunie 2011 reclamanţii au depus obiecţiuni la noul raport de expertiză întocmit în cauză, solicitând anularea acestuia faţă de încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1994 şi art. 4 alin. (9) din Legea nr. 194/2008, care stabilesc componenţa comisiei de experţi ce întocmeşte expertiza.

Se observă, totodată, că obiectivele expertizei efectuate în apel sunt diferite de cele încuviinţate de prima instanţă. Astfel, în timp ce expertiza de la fond viza evaluarea terenului expropriat, la data exproprierii, iar întocmirea raportului de expertiză s-a făcut prin raportare la preţurile de ofertare, în apel instanţa a fixat ca obiectiv evaluarea imobilului prin raportare la preţurile efective de tranzacţionare imobiliară pentru perioadele: februarie 2008 (momentul exproprierii), decembrie 2008 (momentul efectuării expertizei la fond), iunie 2010 (expertiza din apel), cât şi la momentul actual.

Prin suplimentul la raportul de expertiză, instanţa a solicitat lămuriri în legătură cu terenul rămas neexpropriat, în sensul dovedirii unui eventual spor de valoare ori a intervenirii unor daune aduse reclamanţilor, dar şi clarificări sub aspectul precizării dacă experţii au avut în vedere şi înscrisurile depuse la dosarul de apel de către reclamanţi.

De asemenea, raportul de expertiză tehnică a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.

Expertul propus de reclamanţi în faţa primei instanţe, dl. V.G., a participat şi la efectuarea expertizei în apel, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor că nu li s-a dat posibilitatea de a-şi alege liber un specialist care să participe la lucrările de expertizare şi determinare a valorii despăgubirilor, ceea ce le-ar încălca dreptul la apărare.

Trecând peste aceste considerente, se constată că în virtutea rolului activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanţa de apel a stabilit ca expertiza să fie efectuată de aceiaşi trei experţi care au realizat lucrarea la fond şi din raţiuni ce ţin de soluţionarea cauzei cu celeritate, având în vedere că acea comisie cunoştea deja actele şi înscrisurile dosarului, a identificat deja imobilul şi putea răspunde obiecţiunilor stabilite de instanţă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 nefiind incident.

Critica reclamanţilor, în sensul că momentul în raport cu care se stabileşte valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat este data exproprierii, este nefondată.

Prealabil analizei acestei critici, se constată că Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008, contestată de reclamanţi, a fost emisă în baza dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.

Această hotărâre fiind emisă sub imperiul acestei legi, şi contestaţia formulată împotriva acestei hotărâri este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 198/2004, chiar dacă nu ar fi fost în vigoare la data introducerii contestaţiei, având în vedere principiul că legea civilă nu retroactivează, ea se aplică numai pentru viitor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Constituţie, potrivit cu care "legea dispune numai pentru viitor".

Deşi prin art. 35 din Legea nr. 255/2010 a fost abrogată Legea nr. 198/2004, Legea nr. 255/2010 produce efecte la momentul intrării în vigoare, acţionează doar pentru viitor şi se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei şi nu asupra raporturilor născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamanţi, respectiv Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008, precum şi pe parcursul soluţionării cauzei pe fond în procedura judiciară), prevede că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (...)".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a prevederilor art. 21 - 27 din aceeaşi lege, care reglementează procedura judiciară a exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanţei de judecată.

În atare condiţii, cum reclamanţii au înţeles să-şi asume demersul judiciar prin intermediul căruia au înţeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceştia trebuie să-şi asume şi momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment.

Aşadar, Legea-cadru în materia exproprierilor nr. 33/1994 stabileşte un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experţi, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.

În sistemul Legii nr. 33/1994 legiuitorul a legat cele două momente - ale transferului dreptului de proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a statului şi cel al plăţii despăgubirii efective - de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituţional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 28 din Legea nr. 33/1994, "Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, "Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea ţinând seama, pentru drepturile reale prevăzute la alin. (3), de dispoziţiile art. 26".

Din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului sumele aferente despăgubirii. Prin această modalitate de reglementare sunt respectate imperativele constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituţie, ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii.

Cu privire la condiţia ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă, la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească instanţa este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căruia, "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", precum şi în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căreia "Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator (...)".

Înalta Curte constată că, prin actele normative adoptate în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, a fost stabilită ca moment al despăgubirii data efectuării raportului de expertiză.

O asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislaţie prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmăreşte realizarea unui scop de utilitate publică şi este consecinţa unor reforme economice sau sociale (parag. 15 din cauza Granitul contra României, Hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat statuează Curtea Europeană în jurisprudenţa sa şi în cauzele Papamichalopoulos et autres c. Grèce din 31 octombrie 1995, cauza Scordino c. Italie nr. 36813/97, § 249, Kozacioglu c. Turquie [GC], nr. 2334 din 3 din 19 februarie 2009.

În cauza de faţă, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social al declanşării exproprierilor de utilitate publică pentru fluidizarea traficului şi modernizarea centurii rutiere a municipiului Bucureşti, prin H.G. nr. 1519/2007 pentru completarea H.G. nr. 948/2007, iar valoarea despăgubirii a fost stabilită de către instanţa de apel în funcţie de criterii obiective (respectiv în raport de preţurile de tranzacţionare), care permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.

Prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, Curtea Constituţională a reţinut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii şi de momentul transferului dreptului de proprietate. Prin urmare, instanţa nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanşat procesul între părţi, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere.

Creşterea sau descreşterea valorii imobilului supus exproprierii, consecinţă a fluctuaţiei pieţei în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecţia acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.

În ce priveşte prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a observat că necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menţionată, dar a fost impusă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absenţa indemnizării, protecţia asigurată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ar fi iluzorie şi ineficace. Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenţia "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piaţă a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunţată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia.

Reclamanţii au mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere asupra daunelor cauzate în măsura exproprierii, ignorând înscrisurile depuse de aceştia şi respingând obiecţiunile împotriva suplimentului la raportul de expertiză.

Or, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanţei şi la întocmirea căruia apărătorul reclamanţilor s-a opus, experţii au precizat că, în urma exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea reclamanţilor, neexpropriat, nu a dobândit niciun spor de valoare şi nici nu li s-au provocat alte daune. Această concluzie a experţilor a fost contestată de reclamanţi, în sensul că urmare a exproprierii, contractul de închiriere pe care-l aveau cu un terţ a fost modificat în sensul micşorării chiriei, iar ulterior reziliat.

Înalta Curte observă că prin aceste susţineri se critică modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt în prezenta pricină. Or, asemenea critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, susţinerile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Referitor la recursul declarat de pârâţi, se constată că acesta vizează neacordarea, de către instanţa de apel, a cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a încuviinţat proba cu expertiză tehnică solicitată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, fiind stabilit şi onorariul provizoriu în sumă de 1.000 RON în sarcina acestuia.

Deşi recurenţii-pârâţi au susţinut prin motivele de recurs că au achitat onorariul de expert prin OP din 4 iunie 2010, se constată că, prin adresa formulată de expert C.A.A., aceasta învederează instanţei că până la data de 2 decembrie 2010 nu s-a depus la dosar chitanţa de plată a onorariului dispus prin Încheierea din 11 martie 2010.

Acest ordin de plată din anul 2010 nu se regăseşte printre înscrisurile celor trei volume ale instanţei de apel, astfel că în mod corect instanţa a respins aceste cheltuieli, ca nefondate.

În ce priveşte Ordinul de plată din 11 iulie 2012, în cuantum de 600 RON, achitat urmare a efectuării suplimentului la raportul de expertiză, se constată că la dosar apel, se află o xerocopie a acestuia, transmisă prin fax.

Numai că, pentru a fi admis petitul referitor la cheltuieli de judecată nu este suficient ca acestea să fie solicitate, ci trebuie să fie şi însoţite de dovezi în acest sens. În cauza de faţă dovada privind plata onorariului pentru suplimentul la raportul de expertiză o reprezintă o xerocopie, neconformată cu originalul.

Aşadar, lipsa de diligenţă a pârâţilor sau a apărătorului acestora de a depune la dosar înscrisurile doveditoare nu poate afecta legalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de judecată.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii V.R., V.L. şi V.C. şi de pârâţii C.N.A.D.N.R. SA şi Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 505/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 171/2014. Civil. Strămutare. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 508/2014. Civil. Expropriere. Recurs