ICCJ. Decizia nr. 505/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 505/2014

Dosar nr. 6442/63/2009*

Şedinţa publică din 13 februarie 2014

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 iunie 2006, reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. şi Ş.L. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Craiova, Agenţia Naţională Pentru Sport, Direcţia de Sport Dolj, Municipiul Craiova, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren intravilan de aproximativ 2.350 mp situată în Craiova, str. E.T., nr. X (fost Y) şi obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani, iar pârâtele să fie obligate să-şi ridice construcţiile existente pe teren. În măsura în care aceste construcţii nu se pot demola, reclamantele solicită să le fie achitat preţul pentru terenul ocupat la valoarea de piaţă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanta S.V.A.M., împreună cu soţul acesteia, S.M., au dobândit imobilul situat în Craiova, str. E.T., nr. Y (actual nr. X) compus din casă de locuit şi suprafaţă de 4.000 mp, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA/1954 la notariatul de Stat, imobilul fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice. Urmare a promovării unui recurs în anulare, prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2406/1997, imobilul de la adresa menţionată a reintrat în patrimoniul autorului lor, fiind înlăturată măsura confiscării averii. S-a arătat că, din suprafaţa de 4.000 mp, SC F.C. Dolj ocupă suprafaţa de 850 mp, iar restul suprafeţei de teren, de 2.350 mp, este ocupată de Consiliul Local Craiova şi Direcţia de Sport Dolj, pe teren fiind amplasată o serie de construcţii uşoare care se pot ridica, iar pe suprafaţa ocupată de Consiliul Local Craiova au fost amenajate străzi şi stadionul Ion Oblemenco.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.

În şedinţa publică din 24 noiembrie 2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă Agenţia Naţională pentru Sport.

Prin Sentinţa civilă nr. 6710 din 2 mai 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 530/215/2006, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. şi Ş.L. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Craiova, Agenţia Naţională pentru Sport, Direcţia de Sport Dolj şi Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 190 din 19 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admis apelul reclamantelor, a fost anulată procedura urmată şi sentinţa apelată, iar cauza a fost reţinută în primă instanţă la Tribunalul Dolj, pentru judecare, reţinând că în raport de valoarea obiectului litigiului care este mai mare de 500.000 RON, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului, iar nu judecătoriei.

Pe rolul Tribunalului Dolj, dosarul a fost înregistrat la data de 13 mai 2009, sub nr. 6442/63/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 155 din 31 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. şi Ş.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Local Craiova, Agenţia Naţională pentru Sport, Direcţia de Sport Dolj, Municipiul Craiova, prin primar.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 6888 din 14 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. 5311/2000, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 3266 din 28 mai 2001 a Curţii de Apel Craiova, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M., G.I. împotriva pârâţilor RAADPFL Craiova, Consiliul Local Craiova, DGFP Dolj - Ministerul Finanţelor, L.G., T.I., I.G. şi I.P. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, str. E.T. nr. Y (actualmente X), imobil compus din casă de locuit cu 8 camere şi teren în suprafaţă de 4.000 mp.

S-a reţinut în considerentele acestei hotărâri că prin Sentinţa penală nr. 632 din 16 octombrie 1959, autorul reclamantelor, S.M.A., a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată şi confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa de 18 ani închisoare, avere în care se găsea şi imobilul revendicat. Urmare promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2406/1997, a casat Sentinţa penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În executarea acestei hotărâri s-a constituit Dosarul de executare nr. 332/E/2001 la executor judecătoresc B.T., iar creditoarea G.I. a fost pusă în posesia imobilului situat în Craiova str. E.T., nr. Y, compus din casă de locuit cu 8 camere şi teren aferent existent şi împrejmuit. Conform procesului-verbal nu s-a putut proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafeţe de 4.000 mp întrucât era ocupată în parte.

Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 5767 din 26 mai 2003, cu motivarea că solicitanţii au obţinut imobilul prin Sentinţa civilă nr. 6888 din 14 aprilie 2000 a Judecătoriei Craiova. Ulterior respingerii notificării, reclamantele au formulat acţiune în contradictoriu cu SC F.C. Dolj, care ocupa suprafaţa de 850 mp, precum şi prezenta acţiune în revendicare, pentru restul de teren pentru care nu au putut proceda la punerea în posesie şi care, au susţinut reclamantele, este în parte, în administrarea Consiliului Local Craiova, iar în parte în administrarea Direcţiei pentru Sport Dolj.

Tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 1201 C. civ., în raport de Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, sentinţă pronunţată într-un dosar care a avut acelaşi obiect (revendicarea terenului în suprafaţă de 4.000 mp din care face parte şi suprafaţa de 2.350 mp revendicată prin prezenta cerere) şi aceeaşi cauză (dispoziţiile art. 480 C. civ.). În ceea ce priveşte părţile pârâte, tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de Consiliul Local Craiova, care figurează în ambele dosare în calitate de pârât, iar referitor la ceilalţi pârâţi nu a fost reţinută autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în dosarul respectiv. Or, în cauză, atât timp cât prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, s-a stabilit definitiv şi irevocabil că statul, reprezentat în acel proces de Ministerul Finanţelor, prin DGFP Dolj, nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se impune cu titlu de lucru judecat şi instituţiilor în a căror administrare a fost dat acest teren, iar în situaţia imposibilităţii punerii în executare a hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de proprietate, fiind exclusă însă promovarea unei noi acţiuni în revendicare. De altfel, cu privire la suprafaţa de 190 mp, deşi în raportul de expertiză se precizează că ar fi în administrarea "Direcţiei de Sport Dolj", tribunalul a constatat că acest aspect şi implicit calitatea procesuală pasivă a instituţiei în cauză nu este dovedită cu certitudine în sensul că nu există niciun act în acest sens, iar pârâta a susţinut că nu are în administrare respectivul teren.

Cât priveşte capetele de cerere subsecvente acţiunii în revendicare şi anume obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani şi la ridicarea construcţiilor existente pe teren, iar în măsura în care aceste construcţii nu se pot demola, achitarea preţului pentru terenul ocupat la valoarea de piaţă a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite. Reclamantele deţin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu şi nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării, situaţie în raport de care nu poate fi reţinută culpa pârâtelor.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. şi Ş.L., solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei în sensul admiterii acţiunii promovate. În cauză, s-a învederat faptul că reclamanta S.V.A.M. a decedat. Au fost indicate ca moştenitoare numitele N.E.R.M. şi Ş.L., care aveau deja calitatea de părţi în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenţii şi obligaţii de a face, în rejudecare cauza fiind înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 6442/63/2009*.

În cauză, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele arătate în Decizia nr. 286 din 30 septembrie 2010, iar faţă de dezlegarea dată cererii formulate de Direcţia pentru Sport Dolj, prin decizia de casare, în sensul că această cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului, tribunalul a dispus introducerea în cauza a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că acesta a dobândit calitatea de intervenient forţat, raportat la dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 21 septembrie 2012, reclamantele au precizat cuantumul pretenţiilor solicitate la 430.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2.150 mp şi la 954.600 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren, 38.000 euro, în echivalent în lei la data plaţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 190 mp şi suma de 82.080 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul D.D.

Prin Sentinţa civilă nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în Dosar nr. 6442/63/2009*, s-a respins cererea în pretenţii formulată de reclamantele N.E.R.M., Ş.L., în nume propriu şi ca moştenitoare ale S.V.A.M. - decedată, împotriva pârâţilor Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Local Craiova, Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, Direcţia de Sport Dolj.

Totodată, s-a admis acţiunea în pretenţii formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, şi în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 430.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2.150 mp şi suma de 954.600 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat către reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 190 mp şi la plata sumei de 82.080 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren. Pârâţii Municipiul Craiova şi intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost obligaţi către reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.280 RON (pentru toate fazele procesuale).

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 286/2010, reţinând că reclamantele au interes să solicite obligarea pârâtelor de a ridica construcţiile existente pe teren, iar în măsura în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata contravalorii de piaţă a terenului; obligarea aceloraşi pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în executare a Sentinţei civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut obiectul hotărârii judecătoreşti au intrat în posesia reclamantelor, iar restul bunurilor, respectiv suprafaţa de 2.350 mp teren nu a fost predată nici până în prezent acestora. Executarea parţială a respectivei hotărâri şi promovarea unui litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că reclamantele, în calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de voinţa lor.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, s-a mai statuat că este admisibilă acţiunea în pretenţii şi în obligaţie de a face formulată de reclamante întrucât prin aceasta se urmăreşte a se obţine contravaloarea unor bunuri pentru care există o hotărâre judecătorească de restituire, întrucât se solicită o transformare a obligaţiei de restituire în natură în obligaţie de restituire prin echivalent şi că revine tribunalului obligaţia de a analiza în fond cererea reclamantelor şi a hotărî în ce măsură obligaţia stabilită în sarcina pârâtelor, prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000, de a restitui suprafaţa de 2.350 mp teren poate fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.

Din raportul de expertiză întocmit de expertul D.D., tribunalul a constatat că suprafaţa de teren de 2.350 mp pentru care reclamantele deţin hotărâre judecătorească de restituire este ocupată de stadionul Ion Oblemenco, cu elementele adiacente, inclusiv centura de asfalt, de construcţii ale Consiliului Local Craiova cu structură permanentă, ce nu se pot ridica, şi o platformă de asfalt aflată în administrarea Direcţiei pentru Sport Dolj. Din acelaşi raport de expertiză rezultă că faţă de modul de folosire a terenului în litigiu şi aspectul că nu pot fi ridicate construcţiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi restituit în natura terenul pentru care deţin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, definitivă şi irevocabilă, astfel încât, în temeiul art. 1073 - 1075 şi 1082 C. civ., s-a considerat întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâţilor Municipiul Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligaţia stabilită prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000. Instanţa a avut în vedere faptul că stadionul Oblemenco este proprietatea publică a Municipiului Craiova potrivit H.G. nr. 305/2000 şi H.G. nr. 141/2008 şi construcţiile permanente identificate de expert pe terenul în litigiu aparţin Consiliului Local Craiova, potrivit evidenţelor acestei instituţii, iar platforma de asfalt ce ocupă suprafaţa de 190 mp şi care este folosită de Direcţia pentru Sport Dolj este bun domeniu public al statului, dat în administrarea acestei direcţii de Statul Român.

În ceea ce priveşte pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Local Craiova, Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, Direcţia de Sport Dolj şi Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret Bucureşti, tribunalul a constatat că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în privinţa cererii de restituire prin echivalent a terenului în litigiu, întrucât din raportul de expertiză întocmit de expertul D.D. rezultă fără dubiu că aceşti pârâţi nu ocupă şi nu au legătură cu restituirea efectivă a terenului de 2.350 mp.

În ceea ce priveşte cererea formulată de Direcţia de Sport Dolj, calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin Decizia de casare nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi art. 12 alin. (4) şi 45 din Legea nr. 213/1998, întrucât în speţă, din anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 rezultă fără dubiu că Direcţia de Sport nu deţine bunul aflat pe terenul de 190 mp în litigiu (platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea statului, iar în plus prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de restituire a terenului în litigiu către reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 190 mp şi a lipsei de folosinţă a terenului respectiv, în calitate de intervenient forţat, potrivit art. 66 alin. (2) şi art. 58 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Consiliul Local Craiova, Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În cauză s-a dispus introducerea Ministerului Tineretului şi Sportului, continuator al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Ministerului Educaţiei Naţionale, fost Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Prin Decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâţii Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova, şi Statul Român, împotriva Sentinţei civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009, sentinţă ce a fost schimbată în parte în sensul că a respins cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului şi, prin urmare, a înlăturat obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 RON şi obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 RON. Totodată, a obligat pârâtul Municipiul Craiova către reclamante la plata sumei de 6.697 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român la fost obligat la plata sumei de 583 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele N.E.R.M. şi Ş.L., menţinând restul dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009*. Totodată, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local împotriva Sentinţei civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009*.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În privinţa excepţiei de netimbrare a acţiunii ridicate de Statul Român, s-a reţinut netemeinicia acestei apărări având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, apreciindu-se că instanţa de apel nu poate aplica sancţiunea anulării acţiunii, ca netimbrată, chiar dacă ar aprecia că în mod greşit prima instanţă a considerat că reclamantele nu au obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru, într-o astfel de situaţie având posibilitatea de a dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

S-a reţinut ca nefondată critica apelantului referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acţiunea promovată de reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietăţii ce le-a fost preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului. Dispoziţiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum foştii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o acţiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează şi atunci când executarea în natură a obligaţiei de restituire nu este posibilă, cum este cazul în speţă, reţinându-se şi faptul că, în primul ciclu procesual instanţele de control judiciar nu au dispus obligarea părţilor care au declarat căile de atac la achitarea taxei judiciare de timbru şi nici nu au aplicat dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

În ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii s-a reţinut a fi nefondată, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind corect aplicate de prima instanţă, în sensul că, ţinând seama de dezlegările date de instanţa de casare unor probleme de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor şi apărărilor formulate de pârâţi, în condiţiile legii, controlul judiciar putând fi exercitat pe baza situaţiei de fapt şi de drept ce rezultă din considerentele sentinţei.

Instanţa de apel a înlăturat critica privind încălcarea regulii unanimităţii în promovarea acţiunii de toţi moştenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri. S-a avut în vedere că al doilea capăt al acţiunii (formulat iniţial cu caracter subsidiar) şi cererea iniţială în pretenţii, nu sunt asimilate unui act de dispoziţie pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moştenitorilor în promovarea cererii, nefiind o acţiune în revendicare, ci una în pretenţii, în care se pune în discuţie aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani care înlocuieşte un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de folosinţă acţiunea fiind un act de administrare a patrimoniului pentru a cărei exercitare nu este necesar acordul tuturor proprietarilor. În plus, potrivit art. 643 C. civ., regula unanimităţii nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar putând să stea în justiţie singur, inclusiv în acţiunea în revendicare, dispoziţiile din noul C. civ. aplicându-se şi proceselor în curs de judecată, în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a codului, cum este cazul dosarului de faţă.

Criticile celor doi apelanţi privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de introducere în cauză a statului şi asimilarea celor două instituţii reprezentative ale autorităţii locale s-au apreciat a fi nefondate.

Astfel, prin acţiunea iniţială, reclamantele au chemat în judecată Direcţia pentru Sport, Consiliul Local şi Municipiul Craiova, apreciind că aceste instituţii au calitate procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în posesie, la executarea Sentinţei civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, caz în care calitate procesuală pasivă o are Municipiul, reprezentat prin primar. Faptul că în Dosarul nr. 5311/2000 acţiunea în revendicare a fost promovată împotriva consiliului local nu are relevanţă pentru a stabili că acesta are calitate procesuală pasivă şi în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost admise şi care fac obiectul apelului se pun în discuţie chestiuni de fapt şi de drept diferite. S-a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii în pretenţii formulată împotriva Consiliului Local pe considerentul că nu are calitate procesuală pasivă este în acord cu dispoziţiile Legii nr. 215/2000, invocate chiar de apelant, acţiunea fiind însă admisă faţă de Municipiu tocmai pentru faptul că această autoritate este titularul drepturilor şi obligaţiilor ce derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al localităţii.

În ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat s-a reţinut că a fost tranşată anterior, în primul ciclu procesual de instanţa de apel, reţinându-se că există autoritate de lucru judecat inclusiv faţă de Consiliul Local doar pentru acţiunea în revendicare, nu şi pentru cererea în pretenţii. Instanţa a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea în revendicare) decât cel din prezenta pricină. În manifestarea sa de excepţie procesuală autoritatea de lucru judecat a fost reţinută doar pentru unul din capetele de acţiune. Pentru celelalte cereri, s-a avut în vedere că acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a statului, s-a reţinut că prin cererea formulată de Direcţia de Sport Dolj la data de 15 septembrie 2006 s-a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi s-a indicat titlul sub care este folosit terenul de această instituţie. Cererea a fost calificată ca fiind o cerere de arătare a titularului dreptului, prin Decizia nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, care a desfiinţat prima sentinţă pronunţată în cauză, dispunând a se analiza dacă cererea este întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă Statul Român este titularul dreptului ce se exercită de către Direcţia pentru Sport pe suprafaţa de 190 mp.

În ce priveşte suprafaţa de 190 mp., ocupată de o platformă betonată, s-a avut în vedere că este menţionată în anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 ca fiind proprietatea statului, în sarcina căruia s-a reţinut şi obligaţia de restituire a terenului prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000, aşa încât s-a apreciat reţinerea corectă a calităţii statului de intervenient forţat. S-a reţinut că, prin H.G. nr. 305/2000, s-a dispus trecerea unei părţi din stadionul Ion Oblemenco din proprietatea publică a statului (şi din administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, reprezentat la data introducerii acţiunii de Agenţia Naţională pentru Sport) în proprietatea publică a Municipiului Craiova, fiind menţionate care sunt parcelele ce revin fiecărei autorităţi. Experţii numiţi în cauză au identificat parcelele de teren şi au stabilit că suprafaţa de 2.150 mp se află în patrimoniul municipiului, iar restul de 190 mp este o parcelă care a rămas în proprietatea publică a statului, regimul juridic al terenului existent în anul 2000 nefiind modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosinţă (administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului, de-a lungul timpului, agenţia pentru sport.

Situaţia juridică a terenului a fost confirmată de Agenţia Naţională pentru Sport care a recunoscut dreptul de administrare al agenţiei şi dreptul de proprietate publică al statului, în cuprinsul H.G. nr. 305/2000 fiind precizat faptul că ministerele de resort au asupra terenului un drept de administrare. S-a avut în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului, prin instituţiile reprezentative, reţinându-se că acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de proprietate, însă a fost obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează cu recunoaşterea posesiei statului. Au fost apreciate ca nefondate susţinerile apelanţilor privind lipsa calităţii procesuale pasive a statului, bunul nefiind în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află Direcţia pentru Sport, ci figurează în evidenţe ca fiind în domeniul public al statului.

În ce priveşte caracterizarea acţiunii promovate de reclamante, s-a avut în vedere că aceasta a fost făcută atât prin cererile acestora, cât şi prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual. Astfel, acţiunea promovată a avut un capăt de cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluţia s-a stabilit cu putere de lucru judecat şi care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, un alt capăt de cerere accesoriu privind obligaţia de a ridica de pe teren construcţiile existente şi un capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcţiile.

Prin decizia de casare s-a statuat irevocabil că acţiunea privind plata contravalorii terenului nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligaţia de restituire a terenului nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea prin echivalent. Instanţa de control s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii, dispunând administrarea de probe pentru a se verifica temeinicia acesteia şi de a constata în ce măsură este mai economic a se proceda la restituirea prin echivalent. Soluţia dispusă în apel a fost confirmată prin Decizia nr. 6223 din 21 septembrie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut desfiinţarea sentinţei din primul ciclu procesual, instanţa supremă statuând şi cu privire la admisibilitatea acţiunii de preschimbare a obligaţiei de restituire în natură, în obligaţie de a plăti contravaloarea bunului. Înalta Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligenţe pentru a pune în executare Sentinţa civilă nr. 6888/2000, arătând că acţiunea de faţă a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum şi cele care priveau obligaţia reclamantelor de a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi inadmisibilitatea unui alt demers judiciar. Ca urmare a faptului că aceste aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluţionate, s-a constatat a fi inadmisibil a fi reluate aceste critici.

Instanţa de apel a constatat din raportul de expertiză efectuat şi procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit Sentinţei civile nr. 6888/2000 că o parte din terenul ce a făcut obiectul acestei sentinţe este ocupat de obiective de investiţii, caz în care obligaţia de executare în natură a sentinţei pronunţate în acţiunea în revendicare nu mai poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita executarea prin echivalent.

S-au apreciat a fi nefondate susţinerile apelantului Municipiul Craiova privind inadmisibilitatea acţiunii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2000 şi ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât nu sunt aceleaşi premise de fapt, astfel încât nu pot fi aplicate în speţă considerentele deciziei în interesul legii. A fost subliniat faptul că acţiunea de faţă nu are ca obiect obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acţiune de drept comun deschisă creditorului care a obţinut un titlu executoriu având ca obiect predarea unui bun, dar care constată că această obligaţie este imposibil de executat în natură.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii şi invocarea dispoziţiilor art. 1073 şi urm. C. civ., s-a constatat că în aplicarea dispoziţiilor art. 84 şi art. 129 C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a da o calificare corectă cererii, calificare care exclude însă posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea. În speţă, s-a apreciat că în mod greşit s-au invocat de tribunal dispoziţiile art. 1073 C. civ., care reglementează dreptul creditorului de a obţine executarea obligaţiei asumate de debitor, instanţa de apel evocând prevederile art. 572 şi 574 C. proc. civ., dispoziţii în baza cărora reclamantele puteau cere executarea silită a titlului lor în cadrul unei proceduri simplificate.

Instanţa de apel a reţinut că, în acelaşi timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acţiuni de drept comun, calificată ca atare de instanţa supremă şi de instanţa de apel în primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect, acţiune care are aceeaşi finalitate, însă care urmează o altă procedură. În ambele cazuri situaţia debitorului obligaţiei este aceeaşi, în sensul că este obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent al bunului ce nu se poate restitui în natură. Alegerea unui anumit tip de acţiune este lăsată de lege la latitudinea reclamantului, cât timp sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, care, în speţă, au făcut deja obiectul unei judecăţi devenite irevocabile.

A fost subliniată practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului care este constantă în a afirma obligaţia statului şi a instituţiilor publice, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a lor, termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art. 6 din Convenţie fiind aplicabil şi în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei sentinţe, imputabilă autorităţilor care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere şi dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei. Lipsirea de proprietate datorată activităţii statului echivalează cu o expropriere de fapt, în condiţiile în care reclamantele au un "bun" în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, pentru că reclamantele sunt titularele unui drept real, de proprietate şi nu au o simplă "speranţă legitimă" sau o "valoare patrimonială", asimilabile noţiunii de "bun". S-a reţinut de instanţa de apel că nu s-a pus în discuţie o acţiune directă împotriva statului prin care să se pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăţilor, ci obligarea la executarea prin echivalent a unei obligaţii de restituire în natură, deja statuată prin titlu executoriu, considerente în baza cărora au fost înlăturate, ca nefondate, criticile apelanţilor care vizează cadrul procesual, calităţile părţilor din proces, admisibilitatea şi temeiul de drept al acţiunii.

Referitor la criticile care vizează raportul de expertiză realizat în cauză, instanţa a constatat netemeinicia acestora. Astfel, apelantul Statul Român a susţinut că expertul desemnat de instanţă nu este autorizat să efectueze lucrări de evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimaţiei sale, care face dovada că este membru titular ANEVAR. În ce priveşte modalitatea de evaluare a terenului, s-a constatat că expertul a luat în calcul ofertele care au fost corectate cu coeficientul de corecţie între ofertă şi preţul posibil de obţinut. La evaluare s-au avut în vedere terenuri cu caracteristici asemănătoare. Expertiza realizată a stabilit un preţ inferior de 200 euro/mp pentru terenul în litigiu, situat pe aceeaşi stradă cu un teren cumpărat de autoritatea administrativă.

Astfel, susţinerea apelantului referitoare la supraevaluarea terenului s-a reţinut a fi nejustificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiţii care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacţionat pe piaţa imobiliară nu constituie un element pentru scăderea preţului, deoarece obligaţia instituită în sarcina pârâtelor este de a achita preţul real al bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii judecătoreşti pronunţate în anul 2000. Instanţa de apel a concluzionat că pârâţii au obligaţia de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piaţă a terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă evaluare, iar pârâtul-apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar fi fost supraevaluat.

Au fost constatate a fi fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluţionării capătului de acţiune având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani, calculaţi anterior introducerii acţiunii, adică începând cu data de 9 iunie 2006.

Sub acest aspect s-a reţinut că, odată cu rămânerea definitivă a Sentinţei civile nr. 6888/2000, Municipiul Craiova şi Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari şi pârâtele au fost obligate la restituire. Obligaţia de executare în natură a titlului executoriu s-a transformat în obligaţie de restituire prin echivalent, iar prejudiciul suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil, aşa cum a fost calculată de expert. Acest preţ acoperă atât prejudiciul efectiv, cât şi foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului, cât timp se acordă preţul la valoarea actuală, iar obligarea pârâţilor la plata cumulată a contravalorii terenului şi a contravalorii lipsei de folosinţă ar reprezenta o dublă despăgubire a reclamantelor, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire a lor fără justă cauză. Din aceste motive, s-a apreciat a fi nelegală soluţia de obligare a celor doi pârâţi la plata sumelor de 954.000 RON şi de 82.080 RON, sens în care soluţia a fost schimbată sub acest aspect, fiind înlăturată obligaţia de plată.

Instanţa de apel a reţinut întemeiată critica Statului Român referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a impus tuturor pârâţilor obligaţia de a restitui o anumită suprafaţă de teren. Cu ocazia executării silite s-a constatat că terenul este ocupat de mai multe entităţi juridice, iar prin expertiza realizată s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi pârâţi-apelanţi, Statul Român ocupând doar o suprafaţă de 190 mp. Cum obligaţia impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligaţia celuilalt, nefiind părţi ale unui raport juridic cu obligaţii solidare, s-au reţinut ca aplicabile dispoziţiile art. 277 C. proc. civ., cheltuielile de judecată fiind suportate de fiecare pârât, proporţional cu partea sa de culpă procesuală. Aşadar, s-a concluzionat că nu este legală soluţia de obligare, în solidar, a celor doi pârâţi la plata sumei de 7.280 RON deoarece Statul Român ocupă o parcelă de 190 mp, iar Municipiul Craiova o alta, de 2.340 mp, astfel că din totalul obligaţiei statului îi revine un procent de 8%, care se impută şi asupra cheltuielilor de judecată. Aşadar, din suma totală plătită de reclamante şi acordată de prima instanţă drept cheltuieli de judecată, s-a apreciat că Municipiului Craiova îi revine obligaţia de a plăti 6.697 RON, iar statului diferenţa de 583 RON.

În consecinţă, potrivit art. 296 C. proc. civ., au fost admise cele două apeluri, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, fiind înlăturată obligarea pârâţilor de la această plată. Pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 6.697 RON cheltuieli de judecată, iar statul la diferenţa de 583 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate. Apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Craiova a fost respins, ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.E.R.M. şi Ş.L. şi pârâţii Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Dolj şi Primarul Municipiului Craiova.

1. În motivarea recursului declarat, pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova au criticat decizia atacată ca fiind nelegală. Se invocă faptul că nu au fost respectate dispoziţiile Deciziei nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova în sensul că, potrivit îndrumărilor date, instanţa de rejudecare trebuia să verifice în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., care reglementează instituţia arătării titularului dreptului, fără însă ca instanţa de casare să fi realizat o atare calificare juridică. Pârâţii au apreciat că în mod eronat s-a dispus obligarea Statului Român la plata contravalorii bunului imposibil de restituit în natură, întrucât s-a considerat eronat că cererea formulată de Direcţia Judeţeană de Sport Dolj ar fi fost calificată drept cerere de arătare a titularului dreptului de către instanţa de casare.

O altă critică vizează nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare sub aspectul că nu a fost analizată posibilitatea executării în natură sau prin echivalent a bunului ce face obiectul Sentinţei civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Recurenţii susţin că instanţa de fond nu a analizat modul în care este folosită suprafaţa ce face obiectul hotărârii judecătoreşti şi nu a comparat titlurile de proprietate deţinute de părţile litigante în cadrul acţiunii în revendicare în care pârâţii sunt titulari ai unui drept de proprietate şi posesorii imobilului din litigiu.

Sunt formulate critici şi din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei privind autoritatea de lucru judecat, apreciindu-se că excepţia operează faţă de Consiliul Local Craiova, Ministerul Finanţelor şi DJFP. Se arată că în mod greşit instanţa de fond a asimilat Consiliului Local Craiova cu Municipiul Craiova întrucât cele două entităţi juridice au competenţe diferite în baza Legii nr. 215/2001.

În privinţa cererii privind lipsa de folosinţă formulată de reclamante, recurenţii invocă inadmisibilitatea acesteia întrucât titularul dreptului real asupra bunului imobil, cum este Municipiul Craiova, nu poate fi obligat la plata contravalorii fructelor bunului său. Argumentează că inadmisibilitatea acestei cereri rezultă şi din împrejurarea că dreptul reclamanţilor nu este născut deoarece a fost realizată doar o executare parţială a hotărârii judecătoreşti asupra imobilului construcţie şi teren, iar aceştia nu au demarat procedura contencioasă prevăzută de art. 399 C. proc. civ. referitoare la imposibilitatea executării silite ori a impedimentelor la executare.

Inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor este invocată de recurenţi şi din perspectiva încălcării regulii unanimităţii care guvernează acţiunea în revendicare întrucât nu a fost promovată de toţi moştenitorii fostului proprietar al imobilului, dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Arată că reclamanţii, ca persoane interesate, au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, astfel încât acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială. În acest sens este evocată Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cărei dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţele inferioare conform art. 329 C. proc. civ. Se arată că din actele dosarului rezulta că Dispoziţia nr. 5767 din 26 mai 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova este actul final de soluţionare a Notificării 466/N/2001 formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţie a cărei emitere impunea şi clarificarea obiectului acţiunii în sensul statuării învestirii instanţei cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. sau cu o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului având ca temei dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Sunt formulate critici şi în privinţa reţinerii greşite a dispoziţiilor 1073 C. civ. ca temei legal, precum şi a modului de evaluare a terenului. Se arată că metoda comparaţiei directe ar trebuit să fie determinată de regimul juridic al imobilului şi afectaţiunea acestuia, funcţie de care se impunea tipul evaluării. Se detaliază faptul că terenul evaluat este ocupat de Stadionul Ion Oblemenco şi, pe cale de consecinţă, imobilul nu poate fi evaluat prin metoda comparaţiei. Apreciază că valoarea de circulaţie la care expertul face trimitere, de asemenea nu poate fi apreciată funcţie de zonă, de proprietăţile riverane, opinând că evaluarea trebuia efectuată în funcţie de destinaţia imobilului, utilitatea acestuia şi randamentul exploatării lui, de preţurile concrete acceptate de cumpărător la încheierea actelor juridice.

În concluzie, pârâţii solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii şi, în fond, respingerea în totalitate a acţiunii formulate de către reclamante iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. În motivarea recursului declarat, reclamanţii N.E.R.M. şi Ş.L. au arătat că hotărârea atacată este nelegală, arătând că instanţa de apel nu a respectat Decizia de casare nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 6223 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, detaliind în cuprinsul cererii de recurs îndrumările obligatorii ale deciziei de casare date instanţei de fond în vederea rejudecării cauzei. Susţin reclamantele că au demonstrat în cauză imposibilitatea executării silite în natură a obligaţiei de restituire a terenului, stabilită prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 întrucât construcţiile existente pe teren au un caracter permanent, situaţie în care acţiunea privind plata contravalorii terenului şi a lipsei de folosinţă este admisibilă, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.

Se motivează că instanţa de apel a reţinut greşit împrejurarea că prejudiciul suferit ar fi acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil. Consideră greşit punctul de vedere deoarece contravaloarea terenului reprezintă doar valoarea de piaţă a imobilului, care nu acoperă şi foloasele nerealizate ca efect a lipsei de folosinţă a acestuia. Susţin că pe terenul din litigiu se află edificate de pârâţi construcţii permanente, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceste construcţii au fost închiriate de pârâţi, care au condus la obţinerea de beneficii materiale. Opinează greşit punctul de vedere potrivit căruia obligarea pârâţilor la plata cumulată a contravalorii terenului şi a lipsei de folosinţă ar reprezenta o dublă despăgubire care ar echivala cu îmbogăţire fără justă cauză. După rămânerea definitivă şi irevocabilă a Sentinţei civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia imobilului ce a făcut obiectul acestei hotărâri, lipsite de finalitate însă din motive independente de voinţa lor, împrejurare în care apreciază eronată exonerarea pârâţilor Municipiul Craiova şi Statul Român de plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului.

3. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Dolj, critică decizia recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor prezentate arată că instanţa de apel în mod greşit a dispus obligarea statului la plata sumei de 38.000 euro reprezentând contravaloarea suprafeţei de 190 mp. Raportat la problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 286 din 30 septembrie 2010 se susţine că instanţele nu au verificat posibilitatea executării în natură a obligaţiei de restituire a terenului de 190 mp, cu toate că această posibilitate de executare rezultă din probatoriul administrat.

Hotărârea este criticată şi din perspectiva menţinerii greşite a soluţiei instanţei de fond de obligare a Statului Român la plata către reclamante a despăgubirilor în cuantum de 38.000 euro, fără a se analiza şi posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 190 mp. Consideră că suma de 38.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 190 mp, a fost stabilită eronat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Este criticat modul de determinare a valorii terenului şi se pretinde că valoarea stabilită de expert depăşeşte cu mult valoarea euro/mp a terenului situat în acea zonă, care este în prezent sub 150 euro/mp. Precizările depuse la raportul de expertiză nu au fost însoţite de înscrisuri din care să rezulte care sunt preţurile practicate pe piaţa liberă la bunurile imobile, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social. Pârâtul susţine că în mod greşit nu s-a avut în vedere că pe suprafaţa de teren aflată în administrarea Direcţiei de Sport Dolj se află nişte construcţii uşoare care se pot ridica, aspect menţionat şi în raportul de expertiză efectuat în cauză.

În raport de jurisprudenţa europeană, se susţine că statul şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a terenului preluat abuziv, fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă în acest sens, neputând fi reţinută culpa sa în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti într-un termen rezonabil.

Hotărârea atacată este criticată şi sub aspectul obligării greşite a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON, susţinând pe de o parte că, în raport de art. 274 C. proc. civ., nu se poate reţine culpa sa procesuală, iar pe de altă parte pretinde că s-a aflat în imposibilitate să solicite reducerea onorariului de avocat conform art. 274 alin. (3) din moment ce chitanţa de plată a onorariului s-a depus la închiderea dezbaterilor.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul înlăturării obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamante a sumei de 38.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 190 mp, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON.

Intimatul Ministerul Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, respectiv a Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Tineretului şi Sportului.

La data de 1 februarie 2014, intimata-reclamantă N.E.R.M. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, deşi recurenţii au încadrat criticile formulate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea pot fi încadrate şi în cazul descris de pct. 5 al aceleiaşi norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanţa de apel, şi implicit, a celei de fond, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici - comune recursurilor declarate - vor fi analizate, urmând a se răspunde prin considerente unice.

Din această perspectivă, criticile comune formulate de recurenţi referitoare la nerespectarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt nefondate. Înalta Curte reţine că, prin Decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamante, sentinţa fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la cererile având ca obiect obligaţia la ridicarea construcţiilor de pe teren, iar în măsura în care obligaţia nu poate fi executată în natură, obligarea pârâtelor la plata contravalorii de piaţă a terenului şi, de asemenea, obligarea aceloraşi pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani. Prin decizia de casare s-a reţinut irevocabil că acţiunea privind plata contravalorii terenului este admisibilă impunându-se analiza în fond a cererii pentru a se hotărî în ce măsură obligaţia stabilită în sarcina pârâtelor prin hotărâre judecătorească, de a restitui suprafaţa de 2.350 mp teren, poate fi executată în natură sau se impune a fi executată în echivalent bănesc. S-a dispus ca instanţa de fond, în rejudecare, să administreze probe pentru a verifica modul în care este folosit terenul litigios, dacă aceasta face parte dintr-o suprafaţă mai mare de teren pe care este amplasat un obiectiv de utilitate publică şi, de asemenea, dacă construcţiile şi celelalte amenajări existente pe teren pot fi ridicate sau se impune o restituire prin echivalent. În ceea ce priveşte dezlegarea dată de tribunal capătului de cerere principal, în revendicare, instanţa de control judiciar a apreciat-o ca fiind corectă.

Dezlegările date prin decizia de casare chestiunilor de fapt şi de drept sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul obiectului cererii şi a cadrului procesual. Caracter obligatoriu au şi îndrumările instanţei de control judiciar în privinţa suplimentării probatoriului şi a conţinutului verificărilor ce urmau a fi întreprinse de instanţa de rejudecare în privinţa cererii privind plata contravalorii terenului, apreciată admisibilă, dacă obligaţia de restituire instituită prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova nu ar putea fi executată în natură.

Nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanţei de fond care în rejudecare, în contextul dezlegărilor obligatorii, din primul ciclu procesual, a procedat corect la verificarea concretă a situaţiei juridice a bunului în privinţa căruia există o hotărâre judecătorească de restituire. În contextul cadrului procesual stabilit, instanţa de fond a administrat probatoriul necesar lămuririi dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare, statuând judicios în fond asupra raportului juridic litigios. Instanţa de fond a reţinut, din situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 2.350 mp teren, obligaţie impusă în sarcina pârâtelor prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Ipoteza premisă relevă întrunirea condiţiilor care fac posibilă transformarea obligaţiei de restituire în natură, în cea de restituire prin echivalent bănesc. În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de recurs referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. este neîntemeiat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 305 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova au formulat critici referitoare la neclarificarea obiectului cererii de învestire a instanţei în sensul că nu a fost lămurit faptul dacă instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun sau o contestaţie având ca temei juridic art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Criticile subsumate acestui motiv care vizează admisibilitatea acţiunii nu mai pot constitui obiect de analiză într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat. Modalitatea în care instanţa de control judiciar, prin Decizia de casare nr. 286/2000 a Curţii de Apel Craiova (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6223 din 21 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a dat dezlegare unor aspecte litigioase, se impune, fără a da posibilitatea ca problemele de drept să poată fi reiterate cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, prin care s-a tranşat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului. În atare condiţii, criticile referitoare la neclarificarea obiectului cererii de învestire a instanţei ori cele care vizează inadmisibilitatea capetelor de cerere privind contravaloarea terenului ori a lipsei de folosinţă nu mai pot fi repuse în discuţie fără a încălca normele de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar şi cele de drept internaţional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanţa de contencios european a stabilit în jurisprudenţa sa (cauza Amurăriţei contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma principiului securităţii juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea europeană a statuat că instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare, fiind obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuţie a situaţiilor soluţionate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţie.

Hotărârea atacată a fost criticată de pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova şi sub aspectul modalităţii greşite prin care a fost calificată şi soluţionată cererea de arătare a titularului dreptului, care a avut drept efect introducerea în cauză şi reţinerea calităţii procesuale a Statului Român. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine lipsa de interes a pârâţilor în formularea unor critici de nelegalitate (neîncadrabile în categoria celor de ordine publică) care să vizeze soluţia dată cererii reclamantelor privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii bunului imposibil de restituit. În acest context, se are în vedere că nu este suficient a fi justificată doar calitatea de parte în proces în scopul declanşării unei căi de atac, ci este necesar ca cel care o exercită să justifice şi interesul în atacarea hotărârii, acesta constituind o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.

În aceste condiţii, justificarea legitimării procesuale şi a interesului o poate avea numai partea care a pierdut procesul şi ale căror drepturi au fost lezate. Prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova au obligaţia justificării unui interes legitim în exercitarea controlului de nelegalitate prin care să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege, precum şi obligaţia de a dovedi că interesul lor este personal şi direct, născut şi actual prin care urmăresc un folos practic judiciar ca titulari ai dreptului de recurs. Or, modalitatea prin care s-a statuat asupra calităţii de titular al dreptului al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., precum şi soluţia (de admitere) dată acţiunii reclamantelor în contradictoriu cu intervenientul forţat ca efect al cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de Direcţia pentru Sport Dolj, nu are vreo consecinţă directă asupra drepturilor şi intereselor legitime ale recurenţilor Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova. Din perspectiva formulării acestei critici, condiţia ce vizează ca interesul să fie direct şi personal nu este îndeplinită atât timp cât atacarea soluţiei de admitere a acţiunii în contradictoriu cu intervenientul forţat vizează o altă parte litigantă, respectiv Statul Român, singurul în măsură să justifice un atare interes şi care însă (în recursul declarat) nu a formulat critici de nelegalitate sub acest considerent. Atacarea soluţiei care vizează o altă parte litigantă nu are vreo consecinţă asupra drepturilor şi intereselor legitime ale recurenţilor Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova pentru a le justifica un interes personal şi direct în formularea unor critici de nelegalitate care să conducă la reformarea soluţiei atacate.

Sub aceeaşi argumentaţie juridică va fi înlăturată şi critica pârâţilor Municipiul Craiova şi a Primarului Municipiului Craiova care vizează soluţia instanţei de apel în privinţa capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului litigios, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile necesare justificării interesului pârâţilor în atacarea acestei dispoziţii. Astfel, prin Decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost admise cererile de apel formulate de Municipiul Craiova - Primarul Municipiului Craiova şi Statul Român, instanţa de apel dispunând schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 281/2012 a Tribunalului Dolj, în sensul respingerii capătului de cerere formulat de reclamante având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului litigios şi, drept efect, a fost înlăturată dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 RON şi a pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 RON. Or, în contextul în care pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova nu au fost obligaţi către reclamante la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, Înalta Curte constată că dispoziţia instanţei de apel, de respingere a cererii, nu cauzează vreo consecinţă negativă asupra patrimoniului pârâţilor, situaţie în care interesul acestora în formularea unui atare motiv de recurs nu este justificat.

Cât priveşte susţinerea referitoare la asimilarea greşită a unităţii administrative a Municipiului Craiova cu instituţia consiliului local, critica nu este fondată şi nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Municipiul Craiova este, potrivit Legii nr. 215/2000, titularul drepturilor şi obligaţiilor ce derivă din administrarea bunurilor care aparţin domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, inclusiv a imobilelor din speţă care ocupă (în parte) terenul care constituie obiectul obligaţiei de executare a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare. Verificările întreprinse şi probatoriul administrat, în rejudecare, au condus la identificarea construcţiilor care prezintă o structură permanentă aflate pe terenul litigios, instanţa clarificând judicios regimul lor juridic, respectiv al bunurilor incluse în categoria celor care fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, circumstanţă în raport cu care a fost reţinută corect calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, în privinţa căreia acţiunea a fost admisă, dar respinsă (pentru lipsa calităţii procesuale pasive) în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Craiova, în considerarea atribuţiilor diferite ce revin celor două instituţii juridice în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 215/2000.

Pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova au susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, motivat de faptul că reclamantele au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiindu-le emisă Dispoziţia nr. 5767/2003 a Primarului Municipiului Craiova. Critica formulată nu este întemeiată raportat la cadrul procesul şi limitele rejudecării configurate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, dar şi a împrejurării că imobilul reclamantelor nu poate face obiectul de reglementare a respectivului act normativ, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 exista deja pronunţată o hotărâre judecătorească de retrocedare a bunului în favoarea reclamantelor, context în care decizia în interesul legii evocată de recurenţi nu este aplicabilă. Reclamantele sunt titularele unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, iar Decizia în interesul legii nr. 33/2008 (la care fac referire recurenţii) statuează asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare a bunurilor imobile preluate abuziv de stat promovată de foştii proprietari după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, punând în discuţie raportul dintre legea specială şi legea generală. În speţă, reclamantele sunt titularele unui drept de proprietate recunoscut după anul 1994, când România a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acţiunea în revendicare, finalizată prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aflându-se în posesia unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 4.000 mp din care face parte şi terenul din litigiu, ce le conferă în patrimoniu un bun în sensul Convenţiei europene, aflat sub protecţia art. 1 din Primul protocol.

S-a invocat de pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate încălcarea regulii unanimităţii în acţiunea în revendicare întrucât nu ar fi fost promovată de toţi moştenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate. Critica însă nu poate să vizeze decât soluţia în urma căreia pârâţii au fost obligaţi către reclamante, ca efect al admiterii cererilor acestora privind plata contravalorii terenului în suprafaţă de 2.150 mp. Or, regula unanimităţii era recunoscută de doctrină şi practica judiciară anterioară Codului civil din 2009 doar în privinţa acţiunilor în revendicare, nu şi a cererilor în pretenţii astfel cum este cea admisă în cauză, prin care instanţa a dispus obligarea pârâţilor la plata unor sume de bani care înlocuieşte un bun care face obiectul unei obligaţii imposibil de executat. De altfel, regula este înlăturată de art. 643 din noul C. civ. a căror dispoziţii sunt de imediată aplicare, astfel cum se stipulează prin art. 63 din Legea nr. 71/2011, normă legală ce constituie o excepţie de la principiul tempus regit actum, ceea ce confirmă faptul că anumite norme din noua reglementare sunt de imediată aplicare, în sensul aplicării lor şi proceselor declanşate anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat în cazul în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, astfel cum este şi cazul de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la reţinerea greşită a temeiului juridic al acţiunii fundamentat pe art. 1073 C. civ., critica nu poate fi primită. Raportat la fundamentul pretenţiilor reclamantelor constând în solicitarea executării prin echivalent a obligaţiei de predare a bunului ce nu mai este posibilă, instanţa de apel în considerentele deciziei a apreciat asupra reţinerii greşite a dispoziţiilor art. 1073 C. civ., deficienţă care a înţeles să o suplinească în cuprinsul considerentelor care au argumentat decizia pronunţată în sensul trimiterii la prevederile înscrise în art. 572 şi 574 C. proc. civ., care reglementează o procedură specială derulată în faza execuţională. Cu toate acestea, cadrul procesual şi temeiul de drept al demersului judiciar întreprins de reclamante pe calea dreptului comun, calificat cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, are aceeaşi finalitate cu cea a procedurii execuţionale la care face referire instanţa de apel, opţiune care nu este de natură să afecteze drepturile procesuale ale recurenţilor şi nici să justifice aplicarea vreunei sancţiuni procedurale în lipsa unui prejudiciu, atât timp cât aceştia rămân obligaţi la plata prin echivalent bănesc a bunului care s-a dovedit a fi imposibil de restituit, astfel cum s-a dispus prin Sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Mai mult chiar, indicarea greşită ori lipsa temeiului de drept al acţiunii din perspectiva cerinţelor înscrise în art. 112 pct. 4 C. proc. civ. nu afectează valabilitatea cererii, deoarece această menţiune nu este obligatorie. Fundamentul pretenţiilor formulate în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situaţiei de fapt, fără a fi obligatorie indicarea textelor de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile deoarece încadrarea juridică constituie atributul instanţei, operaţiune care se realizează în funcţie de obiectul şi motivele de fapt prezentate în cerere, reprezentând un act de judecată.

În privinţa criticilor comune învederate prin cererile de recurs formulate de Primarul Municipiului Craiova, Municipiul Craiova şi Statul Român referitoare la modalitatea şi procedura de evaluare a terenului realizată prin raportul de expertiză, Înalta Curte va reţine că susţinerile vizează aspecte de fapt şi apreciere a probelor care nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, ci unor critici netemeinice a deciziei recurate. Recurenţii reiau susţinerile formulate şi în apel privitoare la criteriile de evaluare ce au fost avute în vedere de expert, exprimându-şi nemulţumirea asupra neuzitării unor metode de determinare a valorii de circulaţie a terenului care să aibă în vedere acei parametri apreciaţi oportuni care vizează destinaţia imobilului, utilitatea acestuia şi randamentul exploatării lui, fiind apreciate greşit criteriile reţinute de expert care se referă la amplasarea terenului în zonă şi compararea acestuia cu o serie de proprietăţi limitrofe ce prezintă caracteristici asemănătoare. Or, aceste nemulţumiri ale pârâţilor nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât nu reprezintă neregularităţi procedurale în admiterea şi administrarea probei, ci aspecte de netemeinicie care implică reevaluarea situaţiei de fapt, care se plasează în afara cazurilor de nelegalitate înscrise strict în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea atacată şi sub aspectul dispoziţiei care vizează obligarea sa la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 190 mp. Susţinerea nu poate fi primită. În conformitate cu îndrumările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 286/2000 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, instanţa de rejudecare a administrat probe în scopul clarificării regimului juridic al construcţiilor şi al amenajărilor existente pe terenul litigios în suprafaţă de 2.350 mp, fiind întreprinse verificări şi în privinţa determinării opţiunilor economice între ridicarea construcţiilor sau restituirea terenului prin echivalent bănesc. În acest context, situaţia de fapt corect determinată de instanţa de fond, confirmată în apel, relevă împrejurarea că terenul în privinţa căruia reclamantele deţin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire este ocupat de stadionul Ion Oblemenco, cu elementele adiacente, care constituie un obiectiv de utilitate publică, imobil care are o structură permanentă, fără posibilitate de ridicare, terenul fiind afectat şi de o platformă betonată în suprafaţă de 190 mp aflată în proprietatea publică a statului în conformitate cu H.G. nr. 2060/2004 al cărui regim juridic s-a menţinut pe parcursul timpului, recurentul neadministrând alte dovezi contrare.

Statul Român a invocat ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate şi aspectul referitor la reţinerea greşită a condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, ca fundament al obligării sale la plata contravalorii suprafeţei de 190 mp. Susţinerea nu poate fi primită, întrucât este lipsită de relevanţă atât timp cât instanţa nu a reţinut această formă de răspundere ca fundament juridic al admiterii cererii reclamantelor, ce s-a axat pe imposibilitatea executării integrale a obligaţiei rezultate din titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 6888/2000 pronunţată în acţiunea în revendicare. Ipoteza confirmată în cauză a avut drept consecinţă transformarea în echivalent bănesc a obligaţiei impuse Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, de a restitui o anumită suprafaţă de teren, critica fiind astfel neîntemeiată din perspectiva motivului invocat.

Decizia instanţei de apel este legală şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată. Critica Statului Român invocată sub aspectul obligării sale greşite la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON nu poate fi primită întrucât cererea a fost soluţionată cu aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale. Raportul juridic litigios nu antrenează obligaţii solidare, context în care instanţa de prim control judiciar a stabilit corect, conform art. 277 C. proc. civ., în sarcina fiecărui pârât, potrivit argumentaţiei prezentate, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată proporţional cu partea de culpă procesuală reţinută în sarcina fiecăruia, ca aplicare a principului înscris în art. 274 C. proc. civ. În ceea ce priveşte imposibilitatea prevalării de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., susţinerea pârâtei este neîntemeiată întrucât pe de o parte instanţa de fond a determinat cuantumul tuturor cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul tuturor fazelor procesuale anterior derulate, iar pe de altă parte se constată că la termenul de judecată din 16 noiembrie 2012, când au avut loc dezbaterile în fond la tribunal, reprezentantul Statului Român nu a fost prezent la şedinţa de judecată pentru a se prevala de norma legală invocată.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de reclamantele N.E.R.M. şi Ş.L. sub aspectul soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani calculaţi anterior introducerii acţiunii. Critica este neîntemeiată şi nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Premisa de analiză a pretenţiilor reclamantelor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligaţiei nu îşi execută obligaţia cu vinovăţie sau fără justificare, situaţie care implică ideea de culpă în neexecutarea obligaţiei. În cauză însă, raţionamentul judiciar expus de instanţa de apel în justificarea soluţiei de respingere a pretenţiilor a pierdut din vedere că acordarea despăgubirilor solicitate nu poate fi realizată decât prin prisma îndeplinirii condiţiei care impune existenţa unei fapte ilicite imputabile debitorilor obligaţiei.

Condiţia premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor nu este îndeplinită în circumstanţele particulare ale cauzei, întrucât numai întârzierea sau neexecutarea nejustificată a obligaţiei acestora ar putea avea natura unei fapte ilicite, săvârşită cu vinovăţie.

Reclamantele au invocat în justificarea acţiunii imposibilitatea executării în natură a obligaţiei rezultate din hotărârea judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate argumentând că terenul litigios nu este liber, ci este ocupat de Stadionul Ion Oblemenco cu elementele adiacente, fiind un obiectiv de investiţie de interes public, astfel cum s-a dovedit în cauză. Caracterul permanent şi afectaţiunea specială a imobilelor a generat imposibilitatea ridicării construcţiilor şi amenajărilor adiacente de pe terenul litigios, imposibilitate recunoscută chiar de reclamante care au solicitat şi obţinut executarea prin echivalent. În circumstanţele relevate de poziţionarea terenului şi afectaţiunea specială dată acestuia de baza sportivă construită pe teren nu poate fi reţinută culpa debitorilor obligaţiei rezultate din titlul executoriu. Prin urmare, neexecutarea obligaţiei impuse Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiului Craiova prin hotărârea judecătorească irevocabilă nu poate fi imputabilă acestora întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exterioară acestora, care înlătură caracterul ilicit al faptei, context în care răspunderea pârâţilor nu poate fi antrenată. În acelaşi timp, sub aspectul analizării condiţiei referitoare la vinovăţie, ca element distinct al răspunderii civile delictuale, împrejurările concrete relevate deja în legătură cu caracterul ilicit al faptei conduc la concluzia neîntrunirii şi a acestei condiţii.

Circumstanţele concrete care au determinat imposibilitatea executării în natură a obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor îmbracă forma cazului fortuit conform definiţiei pe care art. 1082 C. civ. o dă acestei cauze exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei sau întârzierea executării, iar în absenţa unei fapte ilicite imputabile debitorilor obligaţiei, nu poate fi reţinută nici întrunirea condiţiei privind legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, pentru considerentele expuse care suplinesc motivarea instanţei de apel, Înalta Curte va înlătura criticile formulate de reclamante şi va constata justeţea soluţiei prin care au fost respinse pretenţiile acestora privind obligarea pârâţilor Statul Român şi Municipiul Craiova la plata lipsei de folosinţă a terenului litigios.

În privinţa motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7, şi 8 C. proc. civ. indicate în memoriul de recurs al pârâţilor şi al intervenientului forţat, Înalta Curte reţine că textele au fost indicate doar formal, fără posibilitate de analiză întrucât nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea acestora în motivele de nelegalitate invocate, controlul judiciar fiind realizat doar din perspectiva cazurilor deja analizate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, care complinesc considerentele instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Primarul Municipiului Craiova, reclamanţii N.E.R.M. şi Ş.L. şi pârâţii Municipiul Craiova, prin primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Dolj împotriva Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Primarul Municipiului Craiova, de reclamanţii N.E.R.M. şi Ş.L. şi de pârâţii Municipiul Craiova, prin primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Dolj împotriva Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 504/2014. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii....		ICCJ. Decizia nr. 507/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 502/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 504/2014. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs