ICCJ. Decizia nr. 513/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 513/2014
Dosar nr. 4312/1/2013
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 octombrie 2005, reclamanţii P.M.E. şi P.A., au chemat în judecată pe P.I., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC T.A. SA, solicitând să se constate, prin compararea titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate, faţă de titlul de proprietate al primei pârâte, şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată prima pârâtă să le predea în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 7 situat la et. 1, din Bucureşti, str. S.M., sector 3.
După un prim ciclu procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre judecare în primă instanţă, tribunalului, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 688 din 15 aprilie 2011, a admis acţiunea principală, formulată de reclamanţi; a constatat că titlul reclamanţilor este preferabil faţă de cel al pârâtei P.I., pe care a obligat-o să lase acestora în deplină proprietate şi posesie imobilul; a admis cererea reconvenţională şi, în consecinţă, i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâta-reclamantă P.I., a sumei de 47.056 RON, reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de Municipiul Bucureşti în privinţa cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată; a admis cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta P.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti; a obligat chematul în garanţie, Ministerul Finanţelor Publice, la plata către pârâta-reclamantă P.I. a valorii de circulaţie a imobilului, în sumă de 231.922 RON.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta P.I. a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 253 din 20 iunie 2012, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală; a respins ca rămase fără obiect cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie; a respins, totodată, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Bucureşti şi de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 2893 din 28 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-pârâtă P.I. şi s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, fiind obligaţi recurenţii-reclamanţi la 500 RON, cheltuieli de judecată către intimata P.I.
Instanţa de recurs a reţinut că soluţionarea unor cereri, în care atât reclamantul, cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlu preferabil şi respectiv a unui "bun" în sensul Convenţiei, trebuie să ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei: imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraţilor proprietari; reclamanţii îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii, pe o hotărâre (Sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti) prin care nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului, împrejurare care nu se circumscrie noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemişcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti) are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu au putut dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea unei acţiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.
De altfel, deşi interpelaţi în acest sens, reclamanţii nu au fost în măsură să facă dovada că respectiva hotărâre judecătorească rămăsese irevocabilă la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996.
Hotărârea în discuţie confirmă ceea ce legislaţia în materie imobiliară a consacrat ulterior, şi anume că imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce deschide calea legilor speciale de reparaţie, de care reclamanţii nu au uzat.
Reclamanţii, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti invocate ca titlu, au rămas în pasivitate, nu i-au notificat pe pârâţi şi nu au făcut minime demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacţionând în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neînţelegând să introducă o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.
Intimata-pârâtă a dobândit în proprietate apartamentul revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 11 decembrie 1996 cu SC T.A. SA, mandatarul Municipiului Bucureşti, la o dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, preluările de imobile, realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, erau considerate ca fiind, "cu titlu" (conform art. 1 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 20/1996).
Titlul de proprietate al intimatei-pârâte s-a consolidat prin necontestarea lui, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, şi în termenul de prescripţie instituit prin alineatul final al acestui text.
Reclamanţii nu au înţeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziţie de legile speciale de reparaţie din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanţei la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării.
În contextul celor arătate şi al aprecierilor vizând menţinerea soluţiei curţii de apel, de respingere a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, ca fiind rămasă fără obiect, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici ale recurenţilor referitoare la obligaţia reţinută în sarcina acestora de prima instanţă, de a o despăgubi pe pârâtă pentru sporul de valoare adus imobilului.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare P.M.E. şi P.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivare, contestatorii au arătat că instanţa supremă a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea greşită a Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001.
Susţin că această omisiune s-a produs urmare a unei confuzii în care instanţa s-a aflat, considerând că reclamanţii nu au făcut dovada faptului că Sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 rămăsese irevocabilă până la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996.
Or, această hotărâre judecătorească a fost depusă de apărătorul reclamanţilor la termenul din 14 mai 2013, dată la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.
Neobservarea instanţei de recurs a faptului că această hotărâre a rămas irevocabilă, fapt ce atesta că bunul imobil nu a ieşit din patrimoniul reclamanţilor, reprezintă, în opinia contestatorilor, o greşeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.
Contestatorii au mai arătat că instanţa nu a cercetat şi nu s-a pronunţat cu privire la criticile invocate în recurs, nerespectându-se cerinţa motivării hotărârii, astfel după cum este reglementată de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", Înalta Curte constată că argumentele invocate în cadrul contestaţiei în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata P.I. este neîntemeiată.
Intimata P.I. a mai invocat şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, dar şi excepţia lipsei dovezii de reprezentant a avocatului N.C. pentru contestatori.
Înalta Curte va respinge aceste excepţii, având în vedere data depunerii contestaţiei în anulare - 23 august 2013, cu respectarea termenului de un an prevăzut de dispoziţiile art. 319 C. proc. civ., iar în privinţa dovezii de reprezentant, se constată că la dosar se află împuternicirea avocaţială acordată de către contestatori avocaţilor E.F. şi N.C.
Prezenta contestaţie în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., contestatorii susţinând că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. Când însă instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de o greşeală materială în sensul legii.
Art. 318 C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularităţi prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituţii.
Aşadar, greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
În speţă, însă, instanţa de recurs a cunoscut existenţa şi conţinutul Sentinţei civile nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 şi a reţinut că reclamanţii îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii pe o hotărâre (sentinţa invocată) prin care nu s-a dispus în mod expres restituirea imobilului, o hotărâre ce are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.
Prin urmare, instanţa de recurs a făcut aprecieri asupra acestui înscris, întrucât hotărârea pronunţată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent la dosarul cauzei, situaţie în care nu mai poate fi vorba de o greşeală materială în sensul legii, ci eventual de o greşeală de judecată care nu se poate îndrepta de aceeaşi instanţă prin retractarea propriei hotărâri.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestatori, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze unul din motivele de modificare sau de casare.
Prin cererea formulată, contestatorii au susţinut că instanţa supremă a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea greşită a Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001.
Examinând decizia a cărei retractare se solicită, se constată că în considerentele acesteia au fost reţinute, pe larg, criticile invocate de contestatori prin cererea de recurs, care au fost supuse analizei de instanţa de control judiciar.
Contrar celor susţinute de contestatori, se observă că instanţa de recurs a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraţilor proprietari; prin Sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului; hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemişcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti), are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi; reclamanţii nu i-au notificat pe pârâţi şi nu au făcut demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacţionând în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neînţelegând să introducă o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.
Instanţa a concluzionat că reclamanţii nu au înţeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziţie de legile speciale de reparaţie din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanţei la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării.
Prin urmare, Înalta Curte a răspuns criticilor formulate, reţinând că reclamanţii nu au uzat de legile speciale de reparaţie, care au fost de imediată aplicare, astfel că nu se poate susţine că aceste acte normative ar retroactiva prin aplicarea lor la speţa de faţă.
Pe de altă parte, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor susţinerilor recurenţilor în dezvoltarea unui motiv de casare, ci poate să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde la motivele de recurs printr-un raţionament comun.
Faţă de aspecte menţionate, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire, punctual, la toate argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare faţă de care Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii şi contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, ca neîntemeiate.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2893 din 28 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatorii P.M.E. şi P.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 512/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 514/2014. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
