ICCJ. Decizia nr. 531/2014. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 531/2014
Dosar nr. 44811/3/2007
Şedinţa publică din 14 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1066 din 31 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei M.I.P. M.G. I.P.G.C., astfel cum a fost precizată la data de 24 februarie 2011 şi a obligat pârâta SC K.D.A. SRL, la plata sumei de 22.315,37 lei către reclamantă, reprezentând profitul obţinut ca urmare a comercializării de produse contrafăcute, reactualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca rămase fără obiect.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de proprietate industrială conferite de marca „Sigma”; să se dispună obligarea pârâtei la încetarea imediată a activităţilor de import, stocare, distribuire, vânzare, export, publicitate, promovare sau a oricăror alte activităţi de comercializare a produselor contrafăcute, precum şi a oricăror alte produse ce emite în mod ilegal marca „Sigma”, sub sancţiunea daunelor cominatorii; obligarea pârâtei să retragă de pe piaţă toate produsele contrafăcute sub sancţiunea daunelor cominatorii, să distrugă toate produsele contrafăcute pe cheltuiala sa şi care imită în mod fraudulos marca „S.”; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă prin comercializarea produselor contrafăcute de reclamantă; să se dispună furnizarea tuturor informaţiilor de către pârâtă privind originea şi reţelele de distribuire, adresele şi numele producătorilor fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor a celorlalţi deţinători, angrosiştilor şi ale altor vânzători de marfă cu amănuntul; să pună la dispoziţie informaţii privind cantităţile de produse fabricate livrate primite sau comandate, precum şi preţul obţinut pentru mărfurile vândute; publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauză.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 85, 86, 89 alin. (2), art. 90 din Legea nr. 84/1998, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 9 şi următoarele din Legea nr. 11/2001 privind concurenţa neloială, art. 998 C. civ., art. 11 alin. (1) lit. a), c), art. 14, 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, art. 112 C. proc. civ.
În cursul judecăţii, faţă de concluziile expertizei administrate în cauză, reclamanta a precizat valoarea prejudiciului la suma de 280.892 lei fără T.V.A., reprezentând echivalentul sumei încasate de pârâtă din comercializarea produselor contrafăcute, conform constatărilor expertului.
Din analiza actelor cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta este titularul mărcii naţionale Sigma nr. 034854 din 02 februarie 1996 preluată prin cesiune şi reînnoită la 20 februarie 2006 pentru produsele de la clasele 9-16 şi 28 din clasificarea de la Nisa, incluzând şi protecţia pe C.D.-R, memorii cu citire de pe C.D. respectiv cititoare de C.D.-uri, ecrane cu cristale lichide.
Pârâta SC K.D.A.L. SRL a încheiat cu M.T.G. un contract prin care s-a convenit comercializarea pe piaţa românească a produselor inscripţionate Sigma, respectiv C.D.-R. şi D.V.D.-R. În urma notificărilor transmise de reclamantă pârâtei, administratorul firmei pârâte a decis stoparea comercializării produselor şi returnarea mărfii la furnizor. În acest sens, s-a depus la dosar actul adiţional nr. 1 la contractul dintre părţi.
În examinarea similarităţii dintre mărcile în discuţie, se are în vedere analiza acestora prin aprecierea de ansamblu din punct de vedere vizual, fonetic, conceptual şi asupra impresiei generale lăsată de marcă.
Din punct de vedere vizual şi fonetic, cele două mărci sunt similare prin prezenţa elementului verbal distinctiv comun Sigma. Conceptual, ambele mărci sunt văzute de publicul consumator din România drept mărci fanteziste, aspect ce face posibilă evidenţierea similarităţii dintre acestea, cu atât mai mult cu cât restul elementelor distinctive din marca pârâtei sunt evidenţiate cu caractere foarte mici, ceea ce predomină fiind cuvântul Sigma.
Analiza similarităţii se face ţinând cont de toţi factorii relevanţi care includ inter alia publicul ţintă, complementaritatea produselor/serviciilor, etc. în speţă, se reţine complementaritatea produselor protejate de mărcile în discuţie, fiind produse folosite în domeniul IT, aspect care pe fondul similarităţii semnelor în conflict evidenţiază existenţa unui risc de confuzie ce include riscul de asociere în rândul publicului ceea ce impune admiterea în parte a acţiunii. Prin înregistrarea mărcii R Sigmatm B.G.F.Y.D. se încalcă flagrant prevederile Regulii nr. 15 alin. (1) din Regulamentul Mărcilor, potrivit cu care un semn nu poate fi înregistrat ca marcă sau element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept anterior protejat, iar în cauză, marca pârâtei include elementul verbal ala mărcii reclamantului anterior înregistrată Sigma.
Prin folosirea de către pârâtă a mărcii Sigma în condiţiile existenţei unei similarităţi între cele două mărci şi complementaritatea produselor, publicul relevant poate reţine o legătură între pârâtă şi titularul mărcii înregistrate anterior, legătură care ar profita pe nedrept pârâtei, publicul relevant fiind acelaşi pentru ambele mărci, respectiv utilizatori în domeniul I.T. În situaţia prezumtivă în care consumatorul avizat nu va fi mulţumit de produsele pârâtei vor exista în mod direct şi repercusiuni negative asupra imaginii create de marca Sigma înregistrată de către reclamantă.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că, prin întâmpinarea depusă de către pârâtă, aceasta a învederat faptul că a decis stoparea comercializării produselor purtând marca Sigma, precum şi returnarea mărfii existente către furnizor. De asemenea, pârâta şi-a manifestat disponibilitatea cu privire la furnizarea informaţiilor ce i-au fost solicitate cu respectarea confidenţialităţii acestora, conform legii.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză se evidenţiază faptul că din verificările făcute la O.S.I.M., a rezultat că marca din 20 februarie 2007 nu mai există în baza de date publică iar pârâta a restituit furnizorului mărfurile aflate în stoc, aşa cum reiese din actul adiţional nr. 1 la contractul încheiat anterior de părţi. Materialul documentar care ar sta la baza efectuării expertizei vizează perioada anterioară promovării acţiunii, din 12 decembrie 2007, ceea ce conduce la concluzia că ulterior acestei date, pârâta nu a mai comercializat produse cu marca în litigiu.
Prin Decizia nr. 61 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul M.I.P. M.G.I.P.G.M.B.H.C.O. şi de către pârâta SC K.D.A. SRL.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, criticile privitoare la confuzia comisă de către Tribunal privitor la dreptul de proprietate industrială invocat în cauză de către reclamantă, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat atât marca sa naţională, cât şi marca comunitară purtând asupra aceluiaşi semn. Oricum chiar şi o eventuală confuzie asupra acestora nu poate atrage nelegalitatea soluţiei primei instanţe, câtă vreme, pe teritoriul României, protecţia acestor semne se suprapune astfel că oricare dintre cele două drepturi de proprietate industrială poate fi invocat în scopul obţinerii aceloraşi efecte.
Pe de altă parte, invocarea de către pârâtă a folosirii unui print privitor la protecţia mărcii comunitare şi a faptului că acest document nu îi este opozabil, deoarece conţinutul său nu a fost tradus, nu poate fi primită direct în apel pe calea excepţiei de nelegalitate.
Deşi părţile au obligaţia administrării probelor în limba oficială a jurisdicţiei, în speţă obligaţia traducerii în limba română a tuturor documentelor, nerespectarea acestei obligaţii este de natură a atrage o nulitate virtuală, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât lipsa traducerii documentului privind întinderea înregistrării mărcii comunitare putea fi invocată doar în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Termenul prescris de textul de lege nefiind respectat în cauză, nulitatea relativă virtuală s-a acoperit.
Analizând susţinerile privitoare la lipsa similarităţii produselor protejate de cele două semne, Curtea a reţinut că, deşi se invocă o anumită diferenţă în ceea ce priveşte funcţionalitatea produselor, aceasta nu este de natură a fi esenţială în aprecierea de către un consumator mediu.
Astfel, ceea ce observă consumatorul mediu informat şi diligent este aparenţa produselor, care în speţă este identică şi funcţia lor de a putea fi folosite ca suport de înregistrare şi redare a unui conţinut transpus prin înregistrare optică.
Faptul că acestea pot fi folosite la multiple înregistrări sau numai la o înregistrare depăşeşte elementul apreciat drept criteriu de analiză, adică atenţia consumatorului mediu diligent şi informat şi se adresează unui consumator instruit în domeniul I.T. Prin urmare această împrejurare nu poate fi luată în considerare în aprecierea gradului de similaritate al produselor.
Pe de altă parte, similaritatea poate fi reţinută chiar şi în situaţia în care produsele sunt cuprinse în clase diferite de produse, conform Clasificării de la Nisa, dacă ele sunt destinate aceleaşi sfere de activitate. Prin urmare, faptul că reclamanta are înregistrată marca doar privitor la o parte dintre produsele enumerate în clasa 9 a Clasificării nu este de natură să înlăture, prin el însuşi, riscul de confuzie.
În speţă, similaritatea produselor este dată şi de interdependenţa lor, având în vedere că C.D.-Rom ul este folosit pentru redarea înregistrărilor făcute pe C.D.-R. iar fabricarea acestora are, de obicei aceeaşi sursă. Or, câtă vreme marca indică provenienţa produselor, este logică concluzia potrivit căreia, aceste produse pot fi considerate de către publicul ţintă ca provenind de la acelaşi producător. Prin urmare, în speţă, similaritatea produselor este dată de complementaritatea lor.
Privitor la latura subiectivă, Curtea a constatat că motivele invocate în apel sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Obiectul cauzei de faţă nu îl constituie infracţiunea de contrafacere, ci fapta ilicită constând în încălcarea dreptului la marcă.
Or, în reglementarea ipotezelor pe care le poate îmbrăca această faptă, art. 36 din Legea 84/1998 stabileşte o răspundere obiectivă, independentă de orice intenţie a făptuitorului.
Caracterul obiectiv al răspunderii este dat de însemnătatea dreptului a cărui protecţie se asigură pe această cale şi a cărui apărare ar fi îngreunată în ipoteza în care, în cadrul procedurilor judiciare, ar fi necesară dovedirea unui element psihologic precum intenţia.
În analiza aceleaşi răspunderi, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei privitor la întemeierea în drept a prezentei acţiuni pe dispoziţiile O.U.G. nr. nr. 100/2005, câtă vreme acestea au caracter special în raport cu legea mărcilor şi urmăresc reglementarea unor măsuri cu caracter urgent.
Astfel, dreptul comun în materia protecţiei mărcilor îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 84/1998, mai precis art. 36 şi următoarele ce stabilesc răspunderea pentru situaţiile de încălcare a dreptului exclusiv a supra mărcilor, pe care le-a şi invocat reclamanta în motivarea în drept a acţiunii sale.
Pe de altă parte, atitudinea pârâtei de a sista orice activitate de comercializare a produselor ce fac obiectul cauzei, în urma notificării sale de către reclamantă, nu echivalează cu o bună credinţă de natură să înlăture existenţa însăşi a contrafacerii, ci doar are efecte asupra determinării întinderii încălcării şi a efectelor acesteia.
Privitor la apelul declarat de către reclamantă, Curtea a reţinut că susţinerile referitoare la determinarea cuantumului prejudiciului tind să mărească întinderea acestuia, în sensul adăugării la suma reprezentând profitul brut realizat de către pârâtă prin comercializarea produselor contrafăcute a sumei cu care produsele au fost achiziţionate, pentru motivul că achiziţionarea însăşi face parte din elementele constitutive ale acţiunii de contrafacere.
Or, în determinarea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere principiile generale aplicabile răspunderii civile delictuale. Potrivit acestora, răspunderea făptuitorului urmează a fi stabilită pentru beneficiul nerealizat de către titularul dreptului încălcat şi prejudiciul suferit.
Prin urmare, se urmăreşte determinarea beneficiului pe care titularul l-ar fi realizat în lipsa încălcării dreptului său de către autorul faptei ilicite. Simplul fapt că suma folosită pentru achiziţionarea produselor contrafăcute este unul din elementele faptei ilicite nu poate duce însă la concluzia că şi aceasta sumă trebuie stabilită ca prejudiciu, câtă vreme aceasta excede noţiunii de beneficiu.
Pe de altă parte, faptul că, în lipsa comiterii de către pârâtă a faptelor de contrafacere, reclamanta ar fi putut comercializa un număr egal de produse cu cele comercializate de către pârâtă nu poate fi reţinut, câtă vreme aceasta este doar o eventualitate ce nu poate fi un element în cauzalitatea prejudiciului efectiv suferit.
Curtea a constatat, aşadar că, în mod corect, în determinarea prejudiciului suferit de către reclamantă, prima instanţă a reţinut doar cuantumul brut al beneficiului realizat de către aceasta.
Privitor la obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată realizate de către reclamantă în faţa instanţei de fond, Curtea a constatat că un capăt de cerere în acest sens nu a fost formulat prin cererea introductivă de instanţă şi nici nu poate fi formulat direct în apel, având în vedere interdicţia instituită de art. 294 alin. 2 C. proc. civ., motiv pentru care criticile cu acest obiect sunt neîntemeiate.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.I.P. M.G.I.P.G.M.B.HC.O., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 6- 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Menţinând soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei la plata sumei de 22.315,37 lei, reprezentând profitul brut obţinut de societate, fără adăugarea costului de achiziţie a produselor contrafăcute, cuantum de 258.576,63 lei, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legale invocate ca temei de drept, respectiv prevederile art. 11, 14 şi art. 16 din O.U.G. nr. nr. 100/2005.
Astfel, scăderea sumei reprezentând costul de achiziţie a produselor contrafăcute nu îndeplineşte condiţia impusă de textele de lege menţionate, aceea ca măsura de reparare a daunelor să fie efectivă, proporţională, descurajatoare.
Achiziţionarea de produse contrafăcute şi punerea lor pe piaţă, încălcarea dispoziţiilor legale, fac parte din elementele constitutive ale faptei ilicite, mai exact în faza pregătitoare a acesteia. Din acest punct de vedere, instanţa a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii şi dispoziţiile legale invocate ca temei de drept, acordând despăgubiri diminuate.
Prejudiciul suferit de către reclamantă, ca titulară a dreptului asupra mărcilor înregistrate „Sigma”, încălcat de către pârâtă, este echivalent cu totalul sumelor încasate din comercializarea produselor contrafăcute (280.892 lei, conform expertizei contabile validate de instanţă), şi nu doar din profitul rezultat. Dacă pârâta nu săvârşea acte de contrafacere, titulara mărcilor „Sigma” şi-ar fi comercializat produsele într-o cantitate mai mare, care includea şi numărul de produse contrafăcute, comercializate în mod nelegal, deoarece oferta sa de produse originale ar fi atins un nivel al cererii consumatorilor, fără a fi astfel diminuat prin concurenţa cu oferta produselor contrafăcute.
2. În mod greşit, a fost respins capătul de cerere privind obligarea intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu ar fi fost solicitate.
În cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 19 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, se reţine solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin motivele de apel, a fost criticată soluţia primei instanţe, prin care a acordat doar onorariul de avocat în sumă de 1.530 euro, fără a lua în considerare celelalte cheltuieli de judecată efectuate în cauză, constând în taxa judiciară de timbru – 6.919 lei şi onorariul de expertiză achitat de către reclamantă - 3.500 lei, sume de bani care se impun a fi acordate în cauză.
Recurenta a mai susţinut că se impune obligarea intimatei-pârâte şi la cheltuielile de judecată efectuate în faza apelului, respectiv a sumei de 2.022 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează exclusiv în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, din perspectiva căruia urmează a fi analizate.
1. Prima instanţă a admis în cauză cererea în pretenţii formulată de către reclamantă decurgând din încălcarea de către pârâtă a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii comunitare combinate „Sigma”. A respins, ca rămase fără obiect, capetele de cerere vizând contrafacerea propriu - zisă, dintre cele prevăzute de art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, în forma de la data acţiunii introductive - 11 decembrie 2007.
Întrucât motivele de apel concepute de către reclamantă au vizat exclusiv modul de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor, respingerea celorlalte capete de cerere a intrat în puterea lucrului judecat.
Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat decizia de apel, care a menţinut hotărârea primei instanţe, exclusiv în legătură cu întinderea despăgubirilor acordate.
Aceste susţineri vor fi analizate prin considerentele ce vor fi expuse, pornindu-se de la premisa întrunirii cerinţelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, privind activitatea de contrafacere desfăşurată până la data de 12 decembrie 2007, respectiv existenţa faptei ilicite, a existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; în privinţa vinovăţiei, s-a apreciat că, în contextul Legii nr. 84/1998, răspunderea autorului faptei ilicite este una obiectivă, independentă de orice intenţie a autorului. Constatările instanţei de apel pe acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâta SC K.D.A. SRL nu a declarat recurs.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii în pretenţii, se reţine că reclamanta a făcut în mod expres referire şi la prevederile O.U.G. nr. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005.
Instanţa de apel, analizând apelul pârâtei pe aspectul vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite, a apreciat că O.U.G. nr. nr. 100/2005 nu este aplicabilă în cauză, deoarece ar constitui un act normativ special prin care se reglementează măsuri cu caracter urgent şi, ca atare, nu derogă de la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, mai precis art. 35 (actualmente 36), care stabileşte răspunderea pentru situaţiile de încălcare a dreptului exclusiv asupra mărcilor, pe care reclamanta l-a invocat în cererea de chemare în judecată.
Analizând apelul reclamantei, care conţinea, de asemenea, critici întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005, însă din perspectiva întinderii despăgubirilor cuvenite pentru fapta de încălcare a dreptului la marcă, instanţa de apel a apreciat că la determinarea cuantumului despăgubirilor, sunt aplicabile principiile generale ale răspunderii civile delictuale, constatându-se că reclamanta urmăreşte determinarea beneficiului nerealizat, dată fiind săvârşirea faptei ilicite.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 100/2005 de către instanţa de apel, iar această critică este suficientă pentru verificarea incidenţei în cauză a acestor dispoziţii legale, în condiţiile în care prin decizia recurată s-a făcut aplicarea principiilor generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998, 999 C. civ., fără vreo referire la actul normativ cu caracter special.
Este adevărat că, după cum s-a arătat, instanţa de apel a considerat că O.U.G. nr. 100/2005 nu derogă de la Legea nr. 84/1998, dar a formulat această apreciere în contextul motivelor de apel ale pârâtei, vizând condiţia vinovăţiei, nu şi în analiza apelului reclamantei, care se referea la cuantumul despăgubirilor.
Ca atare, urmează a se verifica dacă prevederile O.U.G. nr. 100/2005 sunt incidente în cauză şi, în caz afirmativ, dacă aplicarea acestora conduce la concluzia unui alt criteriu de calcul al despăgubirilor cuvenite titularului mărcii pentru încălcarea drepturilor sale exclusive.
O.U.G. nr. 100/2005 a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci (art. 1).
După cum rezultă din art. 2, ordonanţa de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională, fără a afecta dispoziţiile de drept comun ori dispoziţiile legilor speciale referitoare la sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate.
Aşadar, actul normativ are caracter special şi derogă de la dreptul comun ori de la alte legi speciale doar în legătură cu obiectul său de aplicare, respectiv în privinţa măsurilor şi a procedurilor expres reglementate (precum cele din materia probelor, cele privind dreptul la informare, măsurile provizorii şi asiguratorii etc.), însă şi în privinţa reparării daunelor create prin fapte de încălcare a drepturilor de proprietate industrială.
O.U.G. nr. 100/2005 nu vizează doar măsuri cu caracter urgent sau temporar (precum măsurile provizorii din art. 9 - 13), ci şi măsurile pe care instanţa le poate adopta ori actele pe care le poate dispune în cursul procesului în care se pretinde încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (art. 5 - 8) şi chiar dispoziţii cu caracter definitiv pe care instanţa le poate adopta atunci când a constatat o faptă de încălcare, în raport de pretenţiile concrete ale titularului.
În această ultimă categorie intră acordarea de daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului l-a suferit ca urmare a încălcării săvârşite, reparaţie expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Ca atare, nu există nici un motiv pentru ca acest act normativ să nu fie aplicabil, ca lege specială faţă de dreptul comun, reprezentat de principiile generale ale răspunderii civile delictuale, precum şi faţă de reglementarea specială în materia mărcilor, conţinută de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care nu cuprinde nicio prevedere referitoare la repararea daunelor.
Aplicarea O.U.G. nr. 100/2005 de către această instanţă de recurs nu semnifică, însă, reaprecierea vinovăţiei, ca cerinţă a răspunderii civile delictuale, chiar dacă art. 14 din acest act normativ se referă la desfăşurarea unei activităţi de contrafacere cu intenţie, în timp ce instanţa de apel a constatat că autorul faptei ilicite de încălcare a unui drept la marcă este ţinut la repararea pagubei independent de orice formă de vinovăţie.
Pârâta nu a declarat recurs împotriva deciziei de apel, astfel încât dispoziţia de respingere a apelului său a intrat în puterea lucrului judecat.
Astfel, pe de o parte, reaprecierea vinovăţiei excede limitelor învestirii Înaltei Curţi, iar, pe de altă parte, eventuala evaluare a acestui aspect (fie de către Înalta Curte, fie de către instanţa de apel, în cazul unei casări cu trimiterea cauzei spre rejudecare) ar fi lipsită de finalitate, cât timp nu ar fi posibilă reanalizarea apelului pârâtei. Dispoziţia primei instanţe de obligare a pârâtei la plata sumei de 22.315,37 lei nu poate fi, aşadar, cenzurată, situaţie în care trebuie acceptată premisa întrunirii cerinţelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, fiind indiferent, în acest cadru procesual, dacă pârâta a acţionat sau nu cu vinovăţie şi care este, eventual, forma vinovăţiei.
În acelaşi timp, pentru considerentele ce vor fi expuse, această instanţă de recurs consideră că reclamanta nu este îndreptăţită la diferenţa până la suma de 280.892 lei, nici pe temeiul dreptului comun, nici al O.U.G. nr. 100/2005, apreciere ce va fi făcută în limitele susţinerilor din motivarea recursului.
În cadrul judecăţii în primă instanţă, probatoriile pe aspectul cuantumului despăgubirilor au avut în vedere criteriul sumelor de bani încasate de către pârâtă din comercializarea produselor contrafăcute (C.D.-uri şi D.V.D.-uri inscripţionate cu semnul „SigmaTM B.G.F.Y.D.”), iar tribunalul a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 22.315,37 lei (fără T.V.A.), cu titlu de daune - interese reprezentând profitul obţinut ca urmare a acestei activităţi, reactualizată cu indicele de inflaţie, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.
Nu a fost, însă, avută în vedere, la calcularea despăgubirilor, suma de 258.576,63 lei (fără T.V.A.), reprezentând contravaloarea produselor importate, ce au fost ulterior comercializate. Această sumă de bani este solicitată prin recursul declarat în cauză.
Acest criteriu corespunde celui prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, normă care prevede că „ La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare (…) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat”.
În contextul acestei norme, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că, în absenţa contrafacerii, titularul mărcii „Sigma” ar fi comercializat un număr mai mare de produse, care includea şi numărul de produse contrafăcute.
După cum se observă din norma citată, beneficiul nerealizat de către titularul dreptului („pierderea câştigului”) este prevăzut drept un criteriu de calcul distinct de beneficiile injuste dobândite de către autorul contrafacerii.
Norma este formulată într-un mod echivoc, respectiv prin enumerarea exemplificativă („în special”) a unor consecinţe economice negative, fără a prevedea explicit dacă cele două criterii în discuţie se pot aplica sau nu în mod cumulativ. Art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G nr. 100/2005.
În acest context, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina intenţia legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.
Considerentul 26 al directivei prevede că „Pentru a repara prejudiciul (…), valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului, sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului.”
Din interpretarea gramaticală a prevederii citate, rezultă că cele două criterii sunt prevăzute alternativ, cumulul fiind posibil doar în privinţa altor criterii, cum este cel al prejudiciului moral, introdus în enumerare prin conjuncţia „şi”.
Ca atare, enumerarea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 trebuie înţeleasă, întocmai ca în cazul art. 13 din directivă, ca o alternativă între criteriul pierderii câştigului suferit de titular şi criteriul beneficiului injust al autorului contrafacerii.
În consecinţă, odată ce au fost acordate reclamantei daune - interese în considerarea criteriului beneficiului injust realizat de către pârâtă, nu ar putea fi aplicat şi criteriul beneficiului nerealizat de către titularul dreptului.
Pe de altă parte, este de precizat că beneficiul nerealizat de către titularul dreptului, în accepţiunea din dreptul comun (în absenţa unei semnificaţii contrare rezultate din O.U.G. nr. 100/2005), presupune beneficiul de care a fost lipsit titularul, pe baza unor dovezi certe referitoare la eventuala diminuare a vânzărilor propriilor produse ale titularului, inscripţionate cu semnul înregistrat ca marcă, în perioada derulării activităţii de contrafacere.
Comparaţia se realizează în raport de cantitatea de produse comercializată chiar de către titular anterior, şi nu de volumul vânzărilor pârâtei, întrucât prejudiciul suferit de titular trebuie să fie cert, atât în cazul pierderilor efective (damnum emergens), cât şi în cazul beneficiului nerealizat (lucrum cessans). Or, raportarea la cantitatea de produse comercializate de către pârâtă este speculativă, reflectând un prejudiciu eventual, şi nu cert, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Această distincţie, recunoscută în dreptul comun al răspunderii civile delictuale, este preluată şi în directivă, transpusă ca atare în art. 14 din ordonanţă, explicând separarea clară a celor două criterii în discuţie.
Înalta Curte va înlătura, totodată, susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat că achiziţionarea de produse contrafăcute şi punerea lor pe piaţă fac parte din elementele constitutive ale faptei ilicite, alături de comercializarea propriu - zisă.
După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, s-a confirmat plasarea operaţiunilor menţionate între elementele faptei ilicite, dar s-a apreciat că această împrejurare nu este suficientă pentru luarea în considerare a contravalorii cheltuielilor ocazionate de achiziţionarea produselor, ulterior comercializate, la cuantificarea despăgubirilor, deoarece respectivele sume de bani exced noţiunii de „beneficiu”.
În condiţiile în care recurenta nu a înfăţişat alte argumente, în afara celor deja analizate, referitoare la semnificaţia sintagmei „ beneficii realizate în mod injust”, utilizată în art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, precum şi a noţiunii de „profit”, avută în vedere în cauză la determinarea întinderii daunelor - interese, nu se vor expune considerente suplimentare pe acest aspect, care nu ar corespunde unor susţineri formulate prin motivele de recurs.
Reţinând şi faptul că recurenta nu a dezvoltat argumente în legătură cu neîndeplinirea, prin respingerea parţială a pretenţiilor, a cerinţei din art. 3 alin. (2) al O.U.G. nr. 100/2005, aceea ca repararea daunelor să fie efectivă, proporţională cu drepturile încălcate, descurajatoare, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs vizând modul de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor, ca nefiind fondat.
2. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de către prima instanţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei pe acest aspect sunt corecte.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanta nu ar fi solicitat cheltuieli de judecată în faţa tribunalului, în condiţiile în care din încheierea de şedinţă de la 19 mai 2011, în care s-au consemnat dezbaterile finale, rezultă contrariul, solicitarea reclamantei vizând atât taxa judiciară de timbru, onorariul de expert, cât şi onorariul de avocat.
Drept urmare, în mod greşit a fost respins motivul de apel, prin care s-a criticat neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, respectiv a taxei judiciare de timbru şi a onorariului de expert.
Din cuprinsul înscrisurilor aflate în dosarul primei instanţe, rezultă că reclamanta a efectuat următoarele cheltuieli: taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată - 6919 lei (fila 2 vol. II); onorariu expert - 3.500 lei (fila 190 vol. 1 şi fila 1 vol. II) şi onorariu avocat - 1.530 euro (fila 19 vol. II).
Prima instanţă a obligat pârâta la plata sumei de 1.530 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, fără vreo motivare, iar această dispoziţie de acordare a cheltuielilor de judecată doar în limita onorariului de avocat este nelegală, în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ. În condiţiile în care pretenţiile reclamantei au fost admise, reclamanta este îndreptăţită la restituirea şi a celorlalte cheltuieli pretinse, respectiv taxa judiciară de timbru şi onorariul de expert.
În privinţa contravalorii expertizei, aceasta urmează a fi suportată în totalitate de către pârâtă, atât timp cât prima instanţă a valorificat concluziile expertului în soluţia pronunţată, neavând relevanţă proporţia în care pretenţiile reclamantei au fost admise.
Acest aspect este, însă, esenţial în acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, atât timp cât taxa aferentă cererii de chemare în judecată se calculează la valoarea pretenţiilor, iar pentru partea din pretenţii respinsă pârâta nu datorează cheltuieli de judecată.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ. şi ţinând cont de proporţia în care pretenţiile pecuniare ale reclamantei au fost admise, Înalta Curte constată că pârâta datorează doar suma de 1.450 lei din totalul de 6919 lei, achitată ca taxă judiciară de timbru la judecata în primă instanţă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faza apelului, solicitate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că, deşi apelul reclamantei este fondat în privinţa cheltuielilor de judecată din faţa tribunalului, acordarea sumelor de bani cu acest titlu este condiţionată de formularea unei cereri cu un asemenea obiect, după cum rezultă explicit din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Or, din încheierea de şedinţă de la termenul din 4 aprilie 2012 (fila 128 verso dosar apel), ce reprezintă practicaua Deciziei nr. 61 din 4 aprilie 2012, reiese că reclamanta, prin avocat, şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe calea unei acţiuni separate.
În aceste condiţii, nu sunt întrunite cerinţele art. 274 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelurilor.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifică în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 1066 din 31 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În temeiul art. 296 C. proc. civ., va schimba în parte sentinţa, în sensul că va obliga pe pârâta SC K.D.A. SRL la plata către reclamantă şi a sumei de 4.950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ( 1.450 lei taxă judiciară de timbru şi 3.500 lei onorariu expert), menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv pe aceea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.530 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, respectiv respingerea apelului pârâtei, ca nefondat.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în recurs, respectiv 3.348,38 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar şi 2.000 euro onorariu avocat, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va acorda cheltuieli de judecată în cuantum redus la 500 euro, dat fiind că recursul reclamantei a fost admis exclusiv pe aspectul cheltuielilor de judecată acordate în faza judecăţii în primă instanţă, fiind înlăturate motivele de recurs care justificau recunoaşterea criteriilor referitoare la valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi munca prestată de către avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.I.P.M.G.I.P.G.M.B.H.C.O. împotriva Deciziei nr. 61/A din 4 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 1066 din 31 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:
Obligă pe pârâta SC K.D.A. SRL la plata către reclamantă şi a sumei de 4950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe intimata pârâtă SC K.D.A. SRL la plata sumei de 500 euro către recurenta reclamantă M.I.P.M.G.I.P.G.M.B.H.C.O. reprezentând cheltuieli de judecată reduse în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 530/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 532/2014. Civil → |
|---|
