ICCJ. Decizia nr. 532/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 532/2014
Dosar nr. 4473/3/2011
Şedinţa publică din 14 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1278 din 06 iulie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 4473 din 3 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC S.D. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC G.S. SRL şi O.S.I.M., având ca obiect anularea mărcii S.D., înregistrată de societatea pârâtă.
Prin Decizia nr. 279 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o în parte şi a trimis cauza, aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea cererii de anulare întemeiate pe existenţa unui drept anterior al reclamantei.
Curtea de Apel a reţinut că, prin sentinţa atacată, tribunalul a examinat cererea de anulare a mărcii S.D. exclusiv prin prisma motivului de nulitate al înregistrării cu rea-credinţă.
Nu au fost însă examinate susţinerile reclamantei referitoare la înregistrarea mărcii pârâtei cu încălcarea drepturilor sale anterioare, după cum nu au fost analizate nici susţinerile privitoare la pretinsa notorietate a mărcii, susţineri care, la rândul lor, tindeau a justifica existenţa unui drept anterior, apt a împiedica înregistrarea mărcii pârâtei şi a atrage nulitatea unei înregistrări realizate în aceste condiţii.
În privinţa celorlalte critici, referitoare la modul de soluţionare a cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, s-a constatat că acestea sunt nefondate.
Cauza a fost înregistrată, spre rejudecare, la aceeaşi secţie a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 417 din 20 februarie 2013, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut în esenţă că reclamanta este titulara mărcii S.D., înregistrată, din 05 noiembrie 2009, pe când pârâta a înregistrat la O.S.I.M. marca a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, respectiv marca S.D., cu element figurativ, din 22 octombrie 2008.
Se observă că pârâta a înregistrat anterior marca S.D., iar reclamanta, care este titulara mărcii a cărei denumire coincide cu numele său comercial - S.D. -, nu poate invoca drepturi anterioare, nici cu privire la o marcă şi nici cu privire la numele comercial, de vreme ce marca pârâtei are o denumire diferită.
Prima instanţă a constatat că şi desenul industrial a fost înregistrat ulterior de reclamantă, respectiv la 03 decembrie 2008, aşa încât nu se pot invoca nici cu privire la acest D.M.I. drepturi anterioare.
În ce priveşte notorietatea asupra denumirii S.D., folosită de reclamantă cu mulţi ani înainte ca pârâta să înregistreze marca S.D., s-a reţinut că se afirmă doar notorietatea şi succesul acestei denumiri pentru publicul vizat, dar la dosar nu s-au ataşat nici un fel de probe în acest sens, conform legii (studii de piaţă, rapoarte de vânzări, rezultate sondaje opinie etc.), din care să reiasă aria geografică de acoperire a folosirii mărcii, durata în timp a folosirii mărcii, gradul de cunoaştere a mărcii în rândul publicului vizat etc. Dispoziţiile art. 6 lit. f), invocate de reclamantă, care se referă la refuzul la înregistrare sau anularea mărcii înregistrate pentru motivul că există mărci anterioare notorii în România în sensul art. 6 bis al Convenţiei de la Paris, nu sunt aşadar aplicabile în speţă.
Prin Decizia nr. 103 din 23 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de către reclamanta SC S.D. SRL împotriva sentinţei civile nr. 417 din 20 februarie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii şi anulării înregistrării mărcii individuale combinate S.D., dată de depozit 22 octombrie 2008, având ca titular intimata-pârâtă SC G.S. SRL.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că rejudecarea, după desfiinţare cu trimitere, viza exclusiv cererea în anularea mărcii întemeiată pe existenţa unui drept anterior al reclamantei, deoarece statuările din decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual, privind corecta respingere a cererii de anulare a aceleiaşi mărci pentru înregistrare cu rea credinţă, au intrat în puterea lucrului judecat, prin neexercitarea recursului.
În ceea ce priveşte anulabilitatea mărcii înregistrate de societatea pârâtă pentru motivul încălcării drepturilor anterioare pretinse de reclamantă, în aplicarea prevederilor art. 47 lit. e) din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea de la data introducerii acţiunii, 20 ianuarie 2011), s-a reţinut că, prin apel, nu au fost contestate aprecierile primei instanţe privind nedovedirea de către reclamantă a pretinsei notorietăţi dobândite prin utilizarea semnului S.D. în activitatea sa comercială, anterior înregistrării mărcii pârâtei, iar în ce priveşte dreptul dobândit prin înregistrarea aceluiaşi semn s-a reţinut că acesta nu este anterior înregistrării de către pârâtă a mărcii a cărei anulare se solicită.
Criticile aduse de apelantă hotărârii instanţei de fond s-au referit exclusiv la modalitatea în care a fost analizat conflictul între marca S.D., a cărei anulare s-a solicitat, şi numele comercial („denumirea”) SC S.D. SRL, ca drept anterior.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că este eronată aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanta nu ar putea invoca drepturi anterioare, nici cu privire la marcă, nici cu privire la numele comercial, de vreme ce marca pârâtei are o denumire diferită: simpla observare a sintagmelor ce compun cele două semne generatoare de drepturi de proprietate intelectuală, respectiv numele comercial al reclamantei (care reprezintă, conform art. 30 alin. (1) şi (4) şi art. 36 din Legea nr. 26/1990, şi firmă - element al fondului de comerţ) şi marca înregistrată a pârâtei, relevă fără echivoc o puternică asemănare.
Acestea sunt compuse dintr-o construcţie verbală ce îşi are originea în limba engleză, singura deosebire dintre ele constând în terminaţia celui de-al doilea element verbal („E” în marca pârâtei, şi „I.N.G.” în numele comercial al reclamantei, care sunt alăturate rădăcinii „D.R.I.V.”).
Or, în condiţiile în care limba engleză nu este una folosită în mod uzual de consumatorul român (acesta fiind reperul de analiză, atâta vreme cât marca a căreia anulare se solicită este una naţională, şi astfel se bucură de protecţie numai pe teritoriul României), diferenţa nesemnificativă dată de menţionatul sufix este una care creează premisele unei confuzii între numele comercial sub care reclamanta îşi desfăşoară activitatea şi marca ulterior înregistrată de societatea pârâtă.
Anterioritatea numelui comercial al reclamantei - implicit a dreptului de proprietate industrială şi a protecţiei legale ce derivă din înregistrarea acestuia potrivit cu prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris - în raport de marca a cărei anulare se solicită a fost dovedită, în speţă, prin depunerea certificatului de înregistrare a societăţii reclamante, care atestă îndeplinirea formalităţii înregistrării ei în registrul comerţului la data de 05 iunie 2007, şi respectiv a certificatului de înregistrare a mărcii pârâtei, care atestă faptul începerii duratei protecţiei acesteia la data de 22 octombrie 2008.
În condiţiile în care, ca efect al înregistrării mărcii, pârâta nu numai că are dreptul de a pretinde exclusivitatea folosirii construcţiei verbale „S.D.” (care constituie elementul dominant al mărcii respective), dar a şi uzat de acest drept formulând plângeri faţă de utilizarea de către reclamantă a celor două cuvinte care se regăsesc în egală măsură în numele comercial al acesteia din urmă, existenţa înregistrării ulterioare a mărcii pârâtei este de natură a restrânge dreptul de folosinţă pe care reclamanta l-a dobândit asupra numelui său comercial, odată cu înregistrarea acestuia la data de 05 iunie 2007, dar şi de a expune societatea reclamantă unor situaţii conflictuale generate de dreptul concurent ce poate fi invocat de titularul unui drept ulterior.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC G.S. SRL, susţinând următoarele:
În fapt, în vara anului 2007, a înfiinţat şcoala de şoferi S.D. împreună cu numitul I.V., iar la momentul înregistrării la Registrul Comerţului, sediul a fost menţionat la adresa lui I.V. În realitate, şcoala a funcţionat pentru aproximativ un an în biroul reprezentantului pârâtei, P.I., care se afla cu un etaj mai jos.
Asocierea ulterioară în această firmă nu a mai avut loc, ca urmare a refuzului lui I.V. de a se prezenta la notar public în vederea perfectării actului în formă autentică.
Numele firmei a fost ales în faţa juristului de la Registrul Comerţului, la momentul înscrierii societăţii, de către P.I., care este şi cetăţean australian, desenul fiind făcut tot de către acesta, având experienţă în domeniu. Deci, nu poate fi vorba de rea credinţă, mai ales că toate demersurile întreprinse pentru înregistrarea mărcii au fost cunoscute de către I.V. încă din momentul stabilirii strategiei de marketing de la înfiinţarea firmei.
Notorietatea companiei pârâtei la nivelul judeţului Bacău poate fi probată cu actele contabile şi impozitele plătite la valori mult mai mari decât reclamanta. Pentru exemplificare, societatea pârâtă are în dotare 7 maşini şi 2 motociclete, în timp ce reclamanta are 3 maşini, dintre care doar una pe stradă din când în când.
La termenul de judecată din 14 februarie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Analizând excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cauză, deşi pârâta a indicat temeiul susţinerilor din motivarea recursului ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu s-au formulat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în aceste cazuri de recurs, ca de altfel, în niciunul dintre celelalte cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 304.
Astfel, prin decizia recurată s-a constatat că reclamanta SC S.D. SRL deţine un drept de proprietate intelectuală anterior înregistrării de către societatea pârâtă a mărcii S.D., drept constând în numele comercial, protejat ca atare prin art. 8 din Convenţia de la Paris, care conferă reclamantei exclusivitatea folosirii sale, context în care a apreciat că înregistrarea mărcii este lovită de nulitate, în temeiul art. 47 lit. e) din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea de la data introducerii acţiunii, 20 ianuarie 2011, ţinând cont şi de faptul că între numele comercial al reclamantei şi marca pârâtei există o puternică asemănare, ce creează premisele unei confuzii în rândul publicului.
În contextul acestor considerente, motivele de recurs ar fi trebuit să conţină critici referitoare la greşita aplicare a prevederilor legale menţionate, în analiza conflictului dintre marcă şi un nume comercial anterior.
Niciuna dintre susţinerile din motivarea recursului nu relevă atare critici de nelegalitate, în condiţiile în care se face referire doar la elemente de fapt, referitoare la înregistrarea societăţii reclamante la Registrul Comerţului, cu finalitatea demonstrării bunei - credinţe la înregistrarea mărcii de către pârâtă, totodată, se menţionează mijloacele de probă pentru dovedirea notorietăţii societăţii pârâte la nivelul judeţului Bacău.
Or, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, împrejurări de fapt precum cele invocate în recurs nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, finalitatea susţinerilor recurentei - pârâte excede cadrului procesual în care a fost analizat apelul reclamantei, fixat de limitele rejudecării fondului după o primă desfiinţare cu trimitere şi, în acelaşi timp, de cererile şi apărările părţilor în proces.
Astfel, după cum s-a reţinut prin decizia recurată, în urma desfiinţării primei sentinţe pronunţate în cauză, rejudecarea cererii în anularea înregistrării mărcii pârâtei a vizat doar motivul de anulare ţinând de preexistenţa numelui comercial al reclamantei, nu şi pe cel interesând reaua -credinţă la momentul înregistrării mărcii, motiv pentru care instanţa de apel, prin decizia recurată, a constatat că respingerea cererii pe temeiul relei -credinţe a intrat în puterea lucrului judecat. În acest context, susţinerile recurentei privind buna sa credinţă la momentul înregistrării mărcii nu au nicio legătură cu considerentele deciziei recurate şi, deci, nu pot reprezenta critici de nelegalitate a acestei hotărâri.
O constatare similară se impune şi în privinţa notorietăţii societăţii pârâte, în condiţiile în care pârâta nu a formulat în proces apărări pe acest aspect, motiv pentru care nici considerentele deciziei recurate nu conţin vreo apreciere în acest sens. De altfel, formulând atare susţineri, recurenta nu relevă legătura lor cu obiectul cererii de chemare în judecată şi nici relevanţa acestora în contextul raţionamentului juridic pe temeiul căruia instanţa de apel a adoptat soluţia de admitere a pretenţiilor reclamantei.
Este de precizat şi faptul că niciuna dintre susţinerile recurentei nu relevă incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., precizat explicit ca reprezentând temeiul juridic al motivelor formulate.
Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii”, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi).
În speţă, cauza cererii este reprezentată de actul de înregistrare a societăţii reclamante, din care s-a născut dreptul la numele comercial; or, referirile recurentei la înregistrarea societăţii reclamantei nu sunt legate de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci de elemente de fapt privind implicarea administratorului pârâtei în alegerea denumirii societăţii, împrejurare lipsită de relevanţă din perspectiva protecţiei legale recunoscute numelui comercial în conflictul cu o marcă ulterior înregistrată.
Se constată, în aceste condiţii, că recursul formulat nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Drept urmare, este operantă sancţiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului, dat fiind faptul că neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel.
Pe acest temei, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nul recursul declarat de pârâta SC G.S. SRL.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 1.700 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC S.D. SRL, constând în onorariu de avocat, conform chitanţei din 21 ianuarie 2014 (fila 85 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta SC G.S. SRL împotriva Deciziei nr. 103/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta pârâtă la 1.700 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC S.D. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 531/2014. Civil. Acţiune în contrafacere.... | ICCJ. Decizia nr. 533/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
