ICCJ. Decizia nr. 533/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 533/2014
Dosar nr. 2720/2/2010
Şedinţa publică de la 13 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 19 aprilie 2006, sub nr. 14337/3/2006, reclamanta A.J.V.P.S. Bacău a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României prin reprezentanţii săi legau M.A.P.D.R. Şl M.F.P., pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.369.580 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat până la data de 31 ianuarie 2006, ca urmare a intrării în vigoare şi aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 140, publicată în M. Of. nr. 909 din 11 octombrie 2005, partea I, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a precizat că îşi rezervă dreptul la majorarea pretenţiilor în raport cu poziţia Guvernului, reprezentat de cele două pârâte, care au contrasemnat actul normativ, prin care Ie-a fost interzisă vânătoarea, pentru a preveni răspândirea gripei aviare pe teritoriul judeţului, unde se află fondurile sale de vânătoare.
Prin sentinţa civilă nr. 1374 din 27 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reţinând că O.U.G. nr. 140/2005 nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii delictuale a celor doi pârâţi, întrucât emiterea şi promulgarea unui act normativ nu poate reprezenta o faptă ilicită, scopul urmărit fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare.
Astfel, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 C. civ. şi nu se poate face nici aplicarea art. 1000 C. civ., întrucât nu s-a precizat existenţa unei răspunderi civile cauzate de fapta altei persoane.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, susţinând că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin O.U.G. nr. 140 din 11 octombrie 2005, prejudiciul nefiind reparat până în prezent.
Apelanta a precizat că s-a reţinut, eronat, că ar fi susţinut că emiterea O.U.G. nr. 140/2005 ar fi fost o faptă ilicită, în realitate, arătând că în temeiul art. 5 din ordonanţă, s-a născut obligaţia reparării prejudiciului, potrivit art. 986 C. civ., obligaţie asumată de pârâţi, care a rămas până în prezent neonorată.
Prin Decizia civilă nr. 466 din 9 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei şi a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 899.885,33 lei cu titlu de despăgubiri şi la 19.229,5 lei cheltuielile de judecată (fond şi apel) către reclamantă.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au fost instituite o serie de măsuri privind protecţia împotriva gripei aviare, această măsură vizând şi activitatea pârâtei, prin restrângerea sau interzicerea unor activităţi economice specifice, pe care le derula în mod obişnuit, aducătoare de profituri.
Previzionând că, prin măsurile restrictrive impuse, vor fi create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a prevăzut, în art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, dreptul acestora la despăgubire, acceptând implicit şi corelativ, obligaţia Statului Român de a suporta contravaloarea acestora.
S-a avut în vedere că, din corespondenţa purtată între părţi, a rezultat nu numai că pârâţii nu sunt împotriva acordării de despăgubiri, ci chiar mai mult, au procedat la demersuri concrete privind stabilirea cadrului organizatoric şi a metodologiei de evaluare a prejudiciilor şi, implicit, a despăgubirilor. în speţă, prejudiciul a fost stabilit şi evaluat prin expertiza efectuată în apel.
Recursurile declarate de M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi M.A.P.D.R. au fost admise prin Decizia nr. 249 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, constatând neconcordanţa dintre minută şi dispozitivul hotărârii recurate, a constatat nulitatea acesteia.
S-a reţinut că instanţa de apel a soluţionat acţiunea cu încălcarea principiului disponibilităţii şi depăşirea cadrului procesual, pe alt temei de drept, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 149/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006.
Pe de altă parte, deşi, în primul ciclu procesual, M.A.P.D.R. a stat în proces în calitate de reprezentant al Guvernului României, în apel toate apărările fiind formulate de acesta, în calitate de parte, fără ca instanţa să cenzureze poziţia sa procesuală, s-a îngrădit posibilitatea legală a Guvernului de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2720/2/2010.
La termenul din 26 aprilie 2010, M.A.P.D.R. a formulat cerere de introducere în cauză a M.M.P. pentru constatarea transmisiunii calităţii procesuale pasive şi, ca o consecinţă directă, constatarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, în temeiul dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 şi a art. 1 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1635/2009.
M.M.P. a formulat întâmpinări invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la dispoziţiile art. 25 din O.U.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi a arătat că plata despăgubirilor nu se asigură din bugetul fostului M.A.P.D.R. şi nici din cel al M.M.P., ci din cel al A.N.S.V.S.A.
Guvernul României a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că poate sta în justiţie, în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în considerarea capacităţii juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituţionale (art. 102 şi 108) şi pe dispoziţiile Legii speciale de organizare şi funcţionare - Legea nr. 90/2001.
La termenul din 7 februarie 2011, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 275/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei A.J.V.P.S. Buzău, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că temeiul de drept al cererii reclamantei l-au reprezentat atât dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, cât şi prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, abrogate prin O.U.G. nr. 11/2006, act normativ ce a menţinut, însă, prin art. 10, dispoziţiile referitoare la acordarea de despăgubiri, prevăzând că sumele necesare asigurării derulării acţiunilor de monitorizare, prevenire şi combatere a bolii, precum şi cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, la solicitarea fundamentată a fiecărui minister implicat şi se aprobă prin H.G.
Curtea de apel a constatat că dreptul la despăgubiri s-a născut din interzicerea vânătorii în baza O.U.G. nr. 140/2005, măsură având natura juridică a unui act administrativ, emis în regim de putere publică, de autoritatea administrativă competentă, în executarea dispoziţiilor legale aplicabile în această materie.
Totodată, având în vedere că şi procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor este tot un act administrativ, s-a considerat că litigiul este de competenţa instanţelor de contencios administrativ, şi nu de drept comun, fiind aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.
S-a apreciat că, deşi în prezent O.U.G. nr. 140/2005 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006, acest aspect nu afectează competenţa soluţionării acţiunii întrucât noul act normativ recunoaşte dreptul la despăgubirile solicitate de către reclamant.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal, pârâtul, prin M.M.P., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea acestuia, respingerea excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că în primul ciclu procesual, finalizat prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 22 ianuarie 2001 s-a calificat acţiunea ca o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., situaţie în care, în rejudecare nu se mai putea da o altă calificare, contrară acesteia.
S-a susţinut, totodată, că s-a încălcat decizia de casare şi sub aspectul aplicabilităţii dispoziţiilor OUG nr. 140/2005, greşit reţinute de instanţa de trimitere.
Intimatul, M.A.D.R. a formulat întâmpinare, solicitând să se constate lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportat la dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 şi a art. 1 alin. (2), (3) şi (5) din H.G. nr. 1635/2009, în baza cărora a transmis calitatea sa procesuală recurentului.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a l-a civilă, prin Decizia nr. 1015 din 16 februarie 2012 a admis recursul declarat de pârâtul M.M.P., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În primul ciclu procesual, finalizat prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 21 ianuarie 2010, s-a reţinut că este fondată critica formulată de recurenţii pârâţi M.E.F., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi M.A.D.R., întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea principiului disponibilităţii, prin depăşirea cadrului procesual, urmare a admiterii apelului reclamantei pe alt temei de drept decât cel invocat.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta a promovat o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 948 - 999 C. civ., şi nu pe art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006.
S-a impus ca rejudecarea să aibă loc cu respectarea limitelor soluţionării apelului, conform art. 293 C. proc. civ. şi cu respectarea cadrului procesual stabilit de parte prin cererea de chemare în judecată, respectiv părţile, cauza şi obiectul cererii.
Pe cale de consecinţă, la rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să respecte îndrumările instanţei de recurs, obligatorii în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării de probe, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată de A.J.V.P.S. Buzău a fost calificată de instanţa de casare ca fiind o acţiune de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., în rejudecare nu se putea da o altă calificare, contrară acesteia.
Pronunţând decizia recurată şi recalificând acţiunea în sensul că aceasta ar avea un obiect care s-ar circumscrie materiei contenciosului administrativ, cu consecinţa înlăturării aplicabilităţii dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a încălcat decizia de casare, care a stabilit, în mod irevocabil, incidenţa art. 998 -999 C. civ.
Totodată, s-a reţinut că, în acelaşi context al încălcării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată este nelegală şi sub aspectul aplicabilităţii dispoziţiilor O.U.G. nr. 140/2005, înlăturate de instanţa de casare.
Contrar considerentelor din motivarea deciziei recurate, în cauză nu prezintă relevanţă, faţă de calificarea acţiunii dată de instanţa de casare, calitatea pârâţilor, de autorităţi publice centrale, nefiind de natură să atragă competenţa curţii de apel în soluţionarea litigiului în primă instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate: a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A.J.V.P.P. împotriva sentinţei civile nr. 1374 din 27 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 14337/3/2006, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Guvernul României, M.A.D.R., M.F.P. prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi M.M.P.
Cu opinia separată a doamnei judecător D.F., în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei, admiterii acţiunii, obligării pârâtului, M.M.P., la plata sumei de 899.885,33 lei reprezentând despăgubiri, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa care rejudecă apelul trebuie să se raporteze, în analizarea pretenţiilor reclamantei, la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., aşa cum s-a statuat prin decizia de casare din primul ciclu procesual.
Examinând cauza în aceste limite, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar conform art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi pe acela ceea ce a cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa.
Din aceste prevederi legale concluzionăm că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.
Aceste condiţii nu sunt întrunite cumulativ, în speţă, neexistând o faptă ilicită săvârşită de pârâţi împotriva recurentei - reclamante, toate măsurile luate cu privire la aceasta fiind o consecinţă a aplicării legii, emiterea şi promulgarea unui act juridic neputând constitui o faptă ilicită în sensul art. 998- 999 C. civ.
Actul normativ adoptat şi intrat în vigoare se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că susţinerea apelantei nu poate fi primită.
În lipsa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie nu putem vorbi de antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 998 - 999 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta -reclamantă A.J.V.P.S. Buzău, âducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 999 şi 998 C. civ., fiind evident faptul că prin O.U.G. nr. 140/2005, s-a cauzat recurentei - reclamante un prejudiciu, astfel că este necesară repararea acestei pagube, textul de lege nefăcând nicio distincţie în raport de mijloacele prin care paguba a fost cauzată.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În cauză sunt întrunite condiţiile pentru răspunderea delictuală civilă, conform art. 998 şi 999 C. civ.
Astfel, deşi impusă printr-un act normativ, respectiv O.U.G. nr. 140/2005, acţiunea de combatere a situaţiei epidemiologice reprezentată de gripa aviară, a vizat şi interzicerea vânatului, inclusiv în raza fondurilor de vânătoare gestionate de către recurentă, însă caracterul păgubitor, deci ilicit, al acestei acţiuni, relativ la gestionarul fondului de vânătoare, a fost recunoscut chiar de către legiuitor, prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, care a arătat că sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri gestionarilor fondurilor de vânătoare se asigură din fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Deşi este adevărat că O.U.G. nr. 140/2005 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006, în art. 10 al acestui din urmă act normativ sunt menţinute dispoziţiile cu privire la acordarea de despăgubiri rezultate în urma acţiunilor de monitorizare, prevenire şi combatere a gripei aviare.
Deoarece, celelalte condiţii ale răspunderii delictuale civile, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu sunt dovedite, se impune acordarea de despăgubiri recurentei - reclamante pentru prejudiciul suferit.
Însă, cum instanţa de recurs nu poate administra probe pe întinderea prejudiciului, sub acest aspect starea de fapt nefiind pe deplin stabilită, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel, pe baza probelor deja administrate, dar şi a altor probe pe care le va considera necesare, să stabilească întinderea prejudiciului şi să pronunţe o soluţie în acest sens.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., la art. 998 şi 999 C. civ. şi la art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005ă A.J.V.P.S. Buzău împotriva Deciziei civile nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.J.V.P.S. Buzău împotriva Deciziei civile nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 530/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 538/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
