ICCJ. Decizia nr. 57/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 57/2014

Dosar nr. 247/3/2009

Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 247/3/2009, la data de 06 ianuarie 2009, reclamantele D.M.J. şi D.I.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, SC A. SA şi C.I.Ş. (chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere), solicitând:

1) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului apartament 2, situat în Bucureşti str. Spătarului;

2) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare câştigat de imobil prin lucrările efectuate;

3) obligarea la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 13 decembrie 2007 şi până la data plăţii efective;

4) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 2.000 euro în echivalent lei la data plăţii, ca despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuinţă;

5) constatarea dreptului de retenţie al reclamantelor asupra imobilului, până la data achitării integrale şi definitive a sumelor de bani solicitate.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că apartamentul a fost dobândit de către reclamanta D.M.J. şi soţul acesteia, D.I., în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996.

Ulterior, pârâtul C.I.Ş. a dobândit imobilul printr-o acţiune în revendicare, astfel că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamante (D.I.C. fiind, alături de mama sa, moştenitoare a lui D.I.) îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 1337 C. civ. privitoare la răspunderea pentru evicţiune.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au arătat că înţeleg să îşi întemeieze acţiunea şi pe prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.

Prin cererea precizatoare şi completatoare formulată la data de 16 aprilie 2009, reclamantele au arătat că au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al Statului Român. De asemenea, au arătat că înţeleg să se judece, în calitate de pârât, şi cu Ş.C. şi că precizează capătul 2 de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâtul C.Ş. şi ca fiind întemeiat juridic pe dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată la 13 februarie 2009, pârâta SC A. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut doar calitatea de mandatar al proprietarului Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de care sunt operante dispoziţiile art. 1336, 1337 şi 1441 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la aceeaşi dată, pârâta SC A. SA a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de beneficiar al sumelor obţinute din vânzarea imobilului, în baza art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 din H.G. nr. 20/1996.

Prin cererea reconvenţională formulată la data de 19 iunie 2009, pârâtul C.Ş. a solicitat: obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării efective, estimată ipotetic la 13.000 euro; restrângerea spaţiului locativ, actualmente compus din 4 camere şi dependinţe, la un spaţiu de 2 camere şi dependinţe în comun, iar în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria şi cu restrângerea din spaţiu, evacuarea reclamantelor din imobil.

În motivarea cererii, pârâtul-reclamant a arătat că a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza deciziei nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Reclamantele-pârâte ocupă imobilul şi garajul fără să achite chirie din 01 ianuarie 2008, pârâtul-reclamant suferind astfel un prejudiciu al dreptului său de proprietate, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.

Cu titlu de întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii formulate împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, arătând că nu există identitate între pârâtul-reclamant şi debitorul sporului de valoare şi dreptului de retenţie. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că prin hotărârile menţionate s-a constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat şi s-a reţinut reaua-credinţă a reclamantelor, care au cumpărat imobilul deşi în privinţa acestuia exista o cerere de restituire în natură, formulată de autorul pârâtului-reclamant.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17 septembrie 2009, reclamantele-pârâte au arătat că cererea reconvenţională este lipsită de temei atât în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, cât şi restrângerea spaţiului locativ şi evacuarea; că se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data promovării acţiunii, respectiv art. 14 din art. 1 al Legii nr. 1/2009 şi art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea completatoare formulată la aceeaşi dată şi calificată drept cerere de chemare în garanţie la cererea reconvenţională, reclamantele au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti şi SC A. SA să achite pârâtului C.Ş. contravaloarea lipsei de folosinţă pretinsă.

Prin încheierea din 19 februarie 2010, s-a luat act că pârâtul-reclamant a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvenţională, cu excepţia celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă din ianuarie 2008 şi până la zi.

Prin încheierea din 19 martie 2010, s-a luat act de renunţarea reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului C.Ş. la plata sumei de 5000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.

Prin întâmpinarea formulată la data de 20 februarie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de acţiunea principală, arătând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există sentinţă de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului Bucureşti, calitatea procesuală pasivă revenindu-i Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, conform art. 1337 şi următoarele C. civ.

În acelaşi sens, s-a arătat şi că prevederile art. 50 se referă la restituirea preţului actualizat de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, şi nu de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte cererea de obligare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile efectuate, a arătat că nu există un temei legal care să instituie o astfel de obligaţie în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, obligaţia de despăgubire revenind persoanei îndreptăţite indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la plata dobânzii legale şi plata sumei de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri, s-a arătat că acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar între reclamante şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu există raporturi contractuale.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 20 februarie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat chemarea în garanţie a SC A. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 şi art. 5 şi 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

La termenul de judecată din 11 decembrie 2009, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.Ş. şi a pârâtei SC A. SA pe cererea principală şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe cererea principală, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea principală formulată şi completată de reclamantele D.M.J. şi D.I.C. împotriva pârâţilor SC A. SA şi C.Ş., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea principală formulată şi completată de aceleaşi reclamante în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.

A luat act de renunţarea reclamantelor la judecata cererii completatoare împotriva pârâtului-reclamant C.Ş.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA împotriva Ministerului Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA, ca rămasă fără obiect.

A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant C.Ş. împotriva reclamantelor-pârâte D.M.J. şi D.I.C.

A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 01 ianuarie 2008-15 iunie 2010.

A dispus anularea, ca netimbrate, a celorlalte capete de cerere din cererea reconvenţională.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantele-pârâte D.M.J. şi D.I.C. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerului Finanţelor Publice, Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, în raport de cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA, D.I. şi D.M.J. au dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. Spătarului, compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie, baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, pod la etaj, culoar, casa scării, balcon, boxă, pivniţă în suprafaţă de 181,41 mp şi garaj în cotă indiviză de 1/2.

Prin decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă acţiunea formulată de C.I.Ş. şi continuată de succesorul său C.Ş. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA, D.I. şi D.M.J. şi alţii, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reţinându-se că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se încadra în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au fost de bună-credinţă, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere de restituire la Primăria Sectorului 2 Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În raport de dispoziţiile încheierii din 11 decembrie 2009 (fila 100), se va respinge cererea principală, astfel cum a fost completată, faţă de pârâţii SC A. SA şi C.Ş., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi 50¹din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În raport de dispoziţiile încheierii din 19 martie 2010, se va lua act de renunţarea reclamantelor la cererea completatoare împotriva pârâtului-reclamant C.Ş.

În ceea ce priveşte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, în raport de situaţia de fapt menţionată mai sus, aceasta este neîntemeiată.

Astfel, cererea principală are ca obiect plata valorii de piaţă a imobilului, dobânda legală datorată în raport de aceasta de la 13 decembrie 2007, plata cheltuielilor necesare mutării şi este întemeiată pe mecanismul răspunderii pentru evicţiune.

Sub un prim aspect, este de reţinut că în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, înstrăinate de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziţii legale de excepţie, care se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în Codul civil.

Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

2¹) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”

De asemenea, potrivit art. 50¹din aceeaşi lege, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.”

Reclamantele au solicitat prin primul petit obligarea pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului a cărui proprietate au pierdut-o prin hotărârile judecătoreşti menţionate.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că, în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au dreptul doar la restituirea preţului plătit actualizat, având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor numai cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În cauză, prin hotărârile menţionate s-a dispus constatarea nulităţii contractului, reţinându-se că imobilul ce forma obiectul contractului nu se încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu, precum şi faptul că acest contract nu poate fi salvat de la efectele nulităţii de buna-credinţă a cumpărătorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză nu se poate reţine incidenţa acestei excepţii de la regimul nulităţii, cumpărătorii neputând fi socotiţi de bună-credinţă pentru că nu au făcut minimele diligenţe care să le permită să ia cunoştinţă de adevărata situaţie juridică a imobilului, de faptul că titlul statului este contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.

Prin urmare, nu este întrunită prima condiţie impusă de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acţiuni în restituirea preţului de piaţă al imobilului către chiriaşii-cumpărători şi succesorii acestora, primul petit al acţiunii fiind, pentru acest motiv, neîntemeiat.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale şi petitul având ca obiect plata dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piaţă a imobilului începând cu data 13 decembrie 2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost desfiinţat titlul reclamantelor-pârâte) este neîntemeiat, fiind evident că în măsura în care nu se poate reţine în sarcina pârâţilor existenţa obligaţiei de plată a sumei pretinse cu titlu de valoare de piaţă a imobilului, nu se poate reţine nici existenţa obligaţiei acestora la daune-interese conform art. 1088 C. civ.

De asemenea, potrivit aceluiaşi principiu este neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de retenţie al reclamantelor asupra imobilului, până la plata creanţei pretinse, pentru care cererea a fost respinsă.

În ceea ce priveşte petitul doi al acţiunii, având ca obiect plata sporului de valoare al imobilului, reclamantele au renunţat la judecata acestuia.

În ceea ce priveşte petitul al patrulea al acţiunii, având ca obiect plata sumei de 2.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuinţă, acesta este neîntemeiat.

Astfel, acest petit a fost întemeiat pe art. 1337 şi următoarele C. civ., deci pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Or, în cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera ca temei al cererii de despăgubire mecanismul evicţiunii reglementat de art. 1337 şi următoarele C. civ., ci instituţia juridică a repunerii părţilor în situaţia anterioară, care presupune doar restituirea prestaţiilor efectuate, respectiv restituirea preţului actualizat, nu şi alte despăgubiri în sens larg, astfel cum sunt reglementate de art. 1337 şi art. 1341 C. civ.

În consecinţă, se impune respingerea cererii principale împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.

Faţă de soluţia dată cererii principale, cererile de chemare în garanţie formulate de SC A. SA împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA au rămas fără obiect, urmând a fi respinse ca atare.

În privinţa cererii reconvenţionale, s-a reţinut că pârâtul-reclamant nu a înţeles să achite obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru pentru cererile având ca obiect restrângerea spaţiului locativ al reclamantelor-pârâte şi în subsidiar evacuarea acestora, astfel cum rezultă din declaraţia expresă de care instanţa a luat act în încheierea din 19 februarie 2010.

Prin urmare, se va face aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi se vor anula aceste capete de cerere, ca netimbrate.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu 01 ianuarie 2008 la zi, aceasta este întemeiată.

Astfel, de la data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reclamantele-pârâte nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar având-o pârâtul-reclamant.

În virtutea acestei calităţi şi a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de proprietate conform art. 480 şi art. 485 C. civ., pârâtul-reclamant poate pretinde obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care reclamantele-pârâte l-au împiedicat să le obţină.

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expert C.R., pe perioada 01 ianuarie 2008 - 15 iunie 2010 reclamantele-pârâte datorează cu titlu de lipsă de folosinţă suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plăţii.

În consecinţă, se impune admiterea în parte a cererii reconvenţionale, în sensul obligării reclamantelor-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada menţionată.

În ceea ce priveşte cerere de chemare în garanţie formulată de către reclamantele-pârâte la cererea reconvenţională, prin care au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A. SA, în ipoteza admiteri cererii reconvenţionale, la achitarea către pârâtul-reclamant C.Ş. a contravalorii lipsei de folosinţă, aceasta este neîntemeiată.

Astfel, reclamantele-pârâte au arătat că eventuala lipsă de folosinţă este în sarcina chematelor în garanţie ca o consecinţă a evicţiunii.

Or, pentru motivele arătate mai sus, este de reţinut, pe de o parte, că în această materie au fost adoptate dispoziţii exprese derogatorii de la dreptul comun, care nu acoperă, prin conţinutul lor normativ, şi obligaţia de restituire a eventualelor sume la care chiriaşii cumpărători ar fi obligaţi cu titlu de lipsă de folosinţă, iar, pe de altă parte, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, pe care reclamantele-pârâte şi-au întemeiat cererea.

Totodată, întrucât nu există nicio dispoziţie normativă care să instituie o asemenea obligaţie în sarcina chemaţilor în garanţie, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantele-pârâte în raport de cerere reconvenţională apare ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 449/ A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantelor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A luat act de renunţarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinţei, la restrângerea dreptului locativ şi la evacuarea reclamantelor-pârâte.

A luat act de renunţarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant.

A admis acţiunea formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, în parte, şi a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preţ actualizat.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

În timpul soluţionării apelului, la data de 06 iunie 2012, s-a încheiat între intimaţii C.Ş., pe de o parte, şi apelantele D.M.J. şi D.I.C., pe de altă parte, o tranzacţie privind rezolvarea pe cale amiabilă a pretenţiilor reciproce.

În baza art. 246 C. proc. civ., se va lua act de această tranzacţie, urmând a se modifica dispozitivul sentinţei în sensul celor consfinţite în acordul părţilor referitor la aspectele ce privesc prezenta cauză, respectiv la cererea pârâtului-reclamant privind obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, precum şi la cererea reclamantelor-pârâte privind obligarea pârâtului-reclamant la plata de despăgubiri.

Ca atare, în speţă, au rămas de analizat numai motivele de apel privind plata preţului apartamentului, care sunt întemeiate în parte, în sensul celor ce succed.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Rezultă că legiuitorul condiţionează restituirea preţului de piaţă al imobilului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă.

În verificarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa de fond s-a raportat la decizia nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, preluând constatările jurisdicţionale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantelor din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

Susţinerea apelantelor în sensul că prima instanţă a apreciat în mod greşit că au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu ar fi depus diligenţele necesare pentru a se interesa cu privire la situaţia juridică a imobilului, este neîntemeiată întrucât instanţa a avut în vedere elementele de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătoreşti anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumţie absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Este întemeiat însă motivul de apel prin care se arată că acţiunea putea fi admisă în parte şi obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat.

Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.”

Or, este tocmai situaţia în care se află apelantele-reclamante, al căror contract de vânzare-cumpărare (din 24 octombrie 1996) a fost constatat nul prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).

Neîntemeiate sunt şi criticile privind respingerea capătului de cerere privind chemarea în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a SC A. SA, întrucât în mod corect a reţinut instanţa de fond că această cerere este nefondată, la fel şi capătul de cerere privind dreptul de retenţie.

Plata preţului actualizat a fost prevăzută în norma specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ca atare aplicându-se norma specială sunt înlăturate de la aplicare normele dreptului comun privind dreptul de retenţie în virtutea regulii conform căreia „specialul derogă de la general”.

Faţă de cele reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., s-a apreciat că se impune admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul că: se va lua act de renunţarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinţei, la restrângerea dreptului locativ şi la evacuarea reclamantelor-pârâte; se va lua act de renunţarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant; se va admite acţiunea formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, în parte, şi se va obliga acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preţ actualizat.

Se va menţine restul dispoziţiilor sentinţei, inclusiv cele prin care s-a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA, întrucât prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune, prevăzută în art. 1337 - 1341 C. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel chemat să răspundă, în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile) este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea a apreciat că prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a recurentului în acest caz. Că este aşa, rezultă şi din faptul că, în aceste situaţii particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condiţiile Legii 112/1995, cel care a încasat efectiv preţul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului Bucureşti şi nici SC A. SA, ci Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă şi în cazul desfiinţării contractelor.

Intimata SC A. SA nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 0,1% tot pentru aceleaşi considerente, Legea nr. 10/2001 stabilind numai în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul (actualizat sau de piaţă).

Ca urmare, în mod corect a fost stabilită ca aparţinând Ministerului Finanţelor Publice calitatea procesuală pasivă, aceasta fiind persoana juridică obligată în raportul dedus judecăţii.

De asemenea, pentru considerentele expuse privind aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în mod corect cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a SC A. SA a fost respinsă.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care a invocat pronunţarea ei cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat către reclamante, fără a avea în vedere că acestea solicitaseră altceva prin cererea de chemare în judecată, şi anume restituirea preţului de piaţă.

Conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.

Prin urmare, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care reclamantele au investit instanţa prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu şi nicidecum cu restituirea preţului actualizat, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, nepronunţându-se în consecinţă doar pe ceea ce s-a cerut.

2. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin „calitate procesuală” se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.

Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (în acest sens este decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică:

a) ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare;

b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., „legea părţilor”, neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002), s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

c) pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea.

Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia SC A. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.

3. În mod greşit instanţa a admis acţiunea, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

Prin urmare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora, „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului Bucureşti) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.”

4. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul obligării Ministerului Finanţelor Publice la suma de 832.236,47 lei (echivalentul a 189.402 euro, 1 euro = 4,394 lei), pentru că deşi instanţa acordă preţul actualizat, această sumă depăşeşte chiar şi preţul de piaţă al apartamentului.

Valoarea contractului de vânzare-cumpărare este în sumă de 3.172,46 lei, această sumă urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie, care, conform Institutului National de Statistică, este de 2515,66% (noiembrie 1996 până la data de 31 august 2012).

Or, formulele de calcul pentru actualizarea unor valori utilizând Indicele Preturilor de Consum (IPC) sunt:

A = Suma iniţială de actualizat ori IPC împărţit la 100

B = Suma iniţială de actualizat ori Rata Inflaţiei plus Suma iniţială de actualizat împărţit la 100

Indiferent de metoda de calcul folosită, rezultatul actualizării este acelaşi, deoarece Rata Inflaţiei = IPC minus 100.

Astfel, preţul actualizat este: 37.246 ori 2.515 egal 79.808,31 lei.

Rezultă astfel, că suma de 79.808,31 lei este preţul actualizat corect şi în nici un caz suma de 832.236,46 lei calculată de către expert, care deşi trebuia să se raporteze la debitul iniţial, face o „actualizare a actualizării”, uitând de asemenea să împartă rezultatul înmulţirii la 100.

Aşadar, suma stabilită de către expert reprezintă mai mult şi decât preţul de piaţă, având în vedere faptul că imobilul din litigiu se află pe Lista imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere al riscului seismic la poziţia 128, condiţie care conduce la scăderea semnificativă a valorii.

Imobilele de 4 camere adiacente zonei celei în cauză, aflate pe site-ul imobiliar, se situează la o valoare între 78.000 euro şi 149.900 euro, neajungând nici unul la o valoare de 189.402 euro, aşa cum a reieşit din expertiza contabilă din cauză.

Astfel, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că acea valoare nu reprezintă în nici un caz preţul actualizat cu indicele de inflaţie, ci reprezintă efectiv o valoare mai mare decât însăşi valoarea de piaţa a imobilului.

5. Instanţa de apel, în mod greşit a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea întregului preţ actualizat, fără a avea în vedere cererea de chemare în garanţie formulată împotriva SC A. SA.

Astfel, prin această cerere s-a solicitat şi restituirea comisionului de 1% încasat de SC A. SA, cerere pe care instanţa de fond a omis să se pronunţe.

Având în vedere că SC A. SA a încasat un comision de 1% din preţul achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, instanţa de apel, în condiţiile în care a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului reactualizat, trebuia să admită cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA, precum şi obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, „Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile SC B.C.R. SA, după caz.”

Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti fiind SC A. SA, care a şi încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.

Aşa fiind, instanţa trebuie să dispună ca procentul de 1%, prevăzut de dispoziţiile normative sus-evocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din preţul actualizat.

6. În mod greşit, instanţa de apel a stabilit obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 lei, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine, ci Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Contrar susţinerilor recurentului, prin stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de despăgubire a reclamantelor la nivelul preţului actualizat plătit, curtea de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, aşa încât nu a încălcat principiul disponibilităţii, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat despăgubiri pentru pierderea dreptului lor de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, echivalente preţului de piaţă al imobilului.

Conform cererii precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au invocat ca temei juridic al acestor pretenţii dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.

Rezultă că, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenţie rezidă în dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă preţul de piaţă al imobilului (art. 50¹), cât şi în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă preţul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).

Or, cât timp obiectul acţiunii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar legea specială în temeiul căreia au fost solicitate reglementează în mod diferit întinderea acestor despăgubiri, în funcţie de respectarea/nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, nu se poate reţine că acordând despăgubiri la nivelul preţului actualizat plătit, instanţa de apel şi-ar fi depăşit limitele învestirii şi ar fi încălcat astfel principiul disponibilităţii, în condiţiile în care reclamantele pretinseseră prin acţiune ca despăgubirile să le fie acordate la nivelul preţului de piaţă al imobilului. Aceasta deoarece, obiectul acţiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente preţului actualizat sau valorii de piaţă a imobilului (în funcţie de încadrarea situaţiei deduse judecăţii în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001) ţine exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii, ceea ce nu semnifică depăşirii obiectului cererii deduse judecăţii, care rămâne acordarea de despăgubiri, pretenţie asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat prin hotărârea recurată, cu respectarea principiului disponibilităţii.

2-3. Criticile dezvoltate la pct. 2 şi 3 din cererea de recurs vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii.

Aceste critici nu sunt fondate şi nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi alin. (2)¹ (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, aşadar, ex lege, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.

Susţinerile recurentului în sensul că, în absenţa îndeplinirii condiţiilor de drept comun ale novaţiunii de debitor, nu se poate reţine ex lege calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanţa să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanţa fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată.

Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine recurentului în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuţie.

Nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului actualizat.

Cât priveşte susţinerile recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următoarele C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabileşte, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în cererile de restituire a preţului actualizat plătit sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilului. Această dispoziţie are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susţinerilor recurentului.

În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat şi curtea de apel.

4. Criticile vizând greşita determinare a cuantumului sumei acordate drept preţ actualizat aduc în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ele sunt fondate din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul celor ce succed.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat plătit.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în speţă se regăseşte ipoteza reglementată de norma enunţată şi că astfel reclamantele sunt îndreptăţite la restituirea preţului actualizat plătit, în condiţiile în care există hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în care s-a reţinut încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140/13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, filele14-20 dosar fond, vol. I).

Instanţa de apel a făcut, însă, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte determinarea cuantumului preţului actualizat, ignorând scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei în discuţie, acela de a dezdăuna chiriaşul cumpărător cu echivalentul la zi al sumei plătite drept preţ al contractului desfiinţat. Astfel, raportat la interpretarea teleologică a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sintagma din text „preţ actualizat plătit” nu poate fi altfel înţeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a preţului achitat de chiriaşul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflaţie din anul stabilirii obligaţiei de restituire raportat la data plăţii. În felul acesta, chiriaşul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit.

Or, instanţa de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a „preţului actualizat plătit”, însuşindu-şi suma stabilită drept preţ actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul A.I. (filele 85-97 dosar apel), care nu respectă criteriul legal menţionat.

Astfel, expertul concluzionează că preţul actualizat din contractul în litigiu este de 832.236,47 lei, urmare a actualizării sumei achitate ca preţ la data de 24 octombrie 1996, aceea de 3.172,46 RON, cu indicele de inflaţie şi rata dobânzii de referinţă, respectiv rata dobânzii de politică monetară, după una din următoarele formule de calcul:

A = Suma iniţială de actualizat ori IPC împărţit la 100

B = Suma iniţială de actualizat ori Rata Inflaţiei plus Suma iniţială de actualizat împărţit la 100

În cuprinsul lucrării tehnice nu se indică, însă, indicele preţurilor de consum sau rata inflaţiei folosite la actualizare, integrate în una din formulele de calcul prezentate, pentru a se putea verifica respectarea criteriului legal din art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că expertul a făcut trimitere în acest sens la anexa 3 a lucrării, numai că din această anexă (fila 97 dosar apel) rezultă că expertul a stabilit cât reprezintă suma actualizată a preţului din contract (plătit în octombrie 1996) la sfârşitul anului 1996, la această sumă actualizată a aplicat indicele de actualizare pe anul următor, 1997, ajungând la o nouă sumă actualizată, la care a aplicat indicele de actualizare pe anul 1998 şi aşa mai departe până în anul 2011, ajungând ca pe baza acestui mod de calcul să stabilească drept preţ actualizat, la nivelul anului 2011, suma de 832.236,47 lei.

Rezultă că, suma determinată prin expertiză drept preţ actualizat reprezintă, în fapt, o actualizare a actualizării, nerespectând criteriul preţului actualizat în sensul avut în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care implică aplicarea la suma plătită ca preţ al contractului a indicelui de inflaţie la zi raportat la anul plăţii, în una din formulele de calcul prezentate.

În consecinţă, validând suma stabilită de expert, care nu respectă criteriul din art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a acestei norme legale, în ceea ce priveşte determinarea cuantumului „preţului actualizat plătit”, datorat de Ministerul Finanţelor Publice reclamantelor.

Întrucât pentru determinarea cuantumului „preţului actualizat plătit” se impune refacerea expertizei tehnice contabile, cu respectarea criteriului din art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, conform celor menţionate anterior, probă incompatibilă cu structura recursului, urmează ca, în baza art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul să fie admis, iar decizia recurată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va dispune completarea probatoriului prin solicitarea de la Institutul Naţional de Statistică a datelor statistice privind indicele preţurilor de consum, respectiv rata inflaţiei la zi raportat la anul plăţii preţului din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, precum şi efectuarea unei noi expertize contabile care să aibă în vedere aceste date la stabilirea cuantumului preţului actualizat din contract, în sensul celor arătate în precedent.

5. Criticile vizând greşita respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul obligaţiei de plată instituite în sarcina recurentului-pârât, prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, textul prevede obligaţia de restituire a preţului de către Ministerul Finanţelor Publice, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte comisionul de 1% încasat de unităţile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision - preţ actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), respectiv preţ de piaţă în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001). Soluţia se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.

Pentru aceste considerente, care complinesc în parte motivarea curţii de apel, această instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că SC A. SA nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare .

6. În ce priveşte critica vizând cheltuielile de judecată, urmează a se reţine că, faţă de soluţia de casare cu trimitere ce se va dispune în cauză, problema cheltuielilor de judecată va fi tranşată de instanţa de trimitere, în funcţie de soluţia pe care o va pronunţa, luând în considerare principiul culpei procesuale consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., principiu potrivit căruia este în culpă procesuală şi datorează astfel cheltuieli de judecată partea care pierde procesul.

În concluzie, reţinând caracterul fondat al criticii referitoare la determinarea cuantumului preţului actualizat plătit, în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în limita acestei critici, în temeiul art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, iar decizia recurată casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru considerentele prezentate la pct. 4.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 449/ A din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 59/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 56/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 57/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 57/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs