ICCJ. Decizia nr. 59/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 59/2014

Dosar nr. 2849/109/2007

Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 09 octombrie 2007 reclamanţii G.M., V.V.D., O.D.M. şi G.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC F.I. SA Piteşti, SC H.I. SRL Piteşti, SC V.P. SA Râmnicu Vâlcea, obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă totală de 27.496,17 mp situat în Municipiul Piteşti, B-dul Nicolae Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big compus din: suprafaţa de 19.300 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 6 iulie 2001 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Piteşti şi cumpărătorul SC F.I. SA; suprafaţa de 4.347,81 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 490 din 29 decembrie 1999 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Piteşti şi cumpărătorul SC F.I. SA; suprafaţa de 885,85 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Piteşti şi cumpărătorul SC H.I. SRL şi suprafaţa de 2.962,739 mp teren reprezentând diferenţa rămasă în proprietatea fostei SC S.A. SA (actuala pârâtă SC V.P. SA) după înstrăinarea celor trei loturi de teren prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtele SC F.I. SA şi SC H.I. SRL.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt îndreptăţiţi să formuleze acţiunea în revendicare întrucât au calitatea de succesori ai proprietarului imobilului deposedat abuziv de către stat, potrivit situaţiei de fapt expusă în cuprinsul acţiunii. În esenţă, prin actul dotal din 30 octombrie 1904, A.T. a constituit dotă fiicei sale V.A.T., ce urma a se căsători cu I.A.V., moşia „cu numele Găvana - Valea Rea astăzi comuna Rotăreşci, plasa Piteşti, judeţul Argeş, cu pădurea, casa şi toate construcţiile şi îmbunătăţirile aflate pe această moşie .

În urma căsătoriei dintre V.I. (cunoscut şi ca V.V.I.) şi T.V. (devenită prin efectul căsătoriei V.V., cunoscută şi sub numele de numele de V.V.) au rezultat cinci copii V.C.A.T., V.E.A., V.R., V.V.D., V.V.V.S., de pe urma cărora au rămas reclamanţii care sunt succesorii V.V. (V.). S-a argumentat că, planul moşiei întocmit la 15 februarie 1936 a evidenţiat proprietatea V.V.V. ca fiind în suprafaţă totală de 366 ha 236 mp.

Reclamanţii au arătat că, prin sentinţa penală nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, V.V.I. şi alţi doi inculpaţi (D.A. şi O.T.) au fost condamnaţi politic la pedeapsa temniţei grele pentru „crimă de înaltă trădare”, luându-se totodată şi măsura confiscării averii. Prin decizia nr. 860 din 05 aprilie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinţei nr. 1170/1951 şi cei trei inculpaţi au fost achitaţi, fiind înlăturată totodată şi măsura confiscării averii acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Arată că, întreaga moşie G.V.R., ce a format obiectul actului dotal din 30 octombrie 1904, moşie din care face parte şi imobilul revendicat a fost preluată abuziv de către Statul român întrucât preluarea a intervenit prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, iar măsura confiscării a fost aplicată greşit, asupra unui bun proprietatea altei persoane decât inculpatul. Astfel, bunul a fost confiscat ca efect al condamnării lui V.V.I., deşi era proprietatea soţiei inculpatului autoarea reclamanţilor, V.V. (V.) fiind dobândit de către aceasta din urmă prin actul dotal nr. 21179 din 30 octombrie 1904. Potrivit regimului dotal prevăzut de codul civil în vigoare în anul 1904, în absenţa unei declaraţii contrare în act, imobilele dotale deveneau proprietatea exclusivă a soţiei beneficiare a dotei, viitorul soţ dobândit asupra lot doar un drept de administrare şi de folosinţă.

S-a arătat că, prin titlul de proprietate din 17 decembrie 1993 emis de Comisia Judeţeană Argeş în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a reconstituit în favoarea moştenitorilor V.V.V. (respectiv C.V., V.V.D., F.R. şi O.V.S.) dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 47.780 mp, iar pentru diferenţă reclamanţii au susţinut că sunt îndreptăţiţi să formuleze acţiunea de faţă pentru a redobândi posesia asupra imobilului.

Cât priveşte titlul de proprietate al pârâtelor asupra imobilului s-a arătat că în urma pronunţării sentinţei penale nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, imobilul a fost preluat de către Statul Român, care l-a administrat prin intermediul fostei Întreprinderi de Morărit şi Panificaţie Argeş. În temeiul Legii nr. 15/1990 a fost emisă H.G. nr. 1353/1990 în baza căreia a fost înfiinţată SC S.A. SA.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S.A. SA Piteşti a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietate asupra activului său situat în Municipiul Piteşti str. N. Bălcescu, judeţul Argeş compus din teren în suprafaţă de 4347,581 mp şi construcţii. Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 iunie 2000, SC S.A. SA Piteşti a transmis către cumpărătorul SC H.I. SRL, activul proprietatea sa, situat în Piteşti, str. N. Bălcescu nr. 107, jud. Argeş, compus din teren în suprafaţă de 885,85 şi construcţii. Terenul înstrăinat de SC S.A. SA a fost dobândit în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 09 noiembrie 1993, transcris la notariatul de Sta Judeţean Argeş sub nr. 499 din data de 11 ianuarie 1994, iar prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 vânzătorul SC S.A. SA Piteşti a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietatea terenului intravilan curţi construcţii în suprafaţă de 19.300 mp situată în municipiul Piteşti, str. N. Bălcescu nr. 185, punctul Atelier paste, jud. Argeş, împreună cu construcţiile situate pe acesta.

Între timp SC S.A. SA a format obiectul unei proceduri de fuziune prin absorbţie, succesoarea sa în drepturi, respectiv persoana juridică absorbantă fiind pârâta SC V.P. SA.

Se arată că, în urma înstrăinărilor succesive ce au intervenit în perioada 1999-2001 imobilul este deţinut în prezent de cele trei pârâte, respectiv: - 23.647,581 mp teren de pârâta SC F.I. SA, 885,85 mp de pârâta SC H.I. SRL şi 2.962,739 mp de pârâta SC V.P. SA.

Reclamanţii susţin că titlul lor de proprietate asupra imobilului este preferabil celui deţinut de către pârâte. Consideră reclamanţii că titlul lor este preferabil întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, acesta rămânând în patrimoniul autoarei lor, fiind transmis pe cale de succesiune.

Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 reclamanta G.R. a cesionat drepturile litigioase reclamanţilor O.D.M. şi G.M., iar prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 17 ianuarie 2008 V.V.D. a cesionat drepturile litigioase către aceiaşi reclamanţi.

La data de 12 iunie 2008 reclamanţii G.M. şi O.D.M. au depus la dosar cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat introducerea în cauză şi citarea în calitate de pârâţi a numiţilor R.G. şi R.I.A. urmând a fi obligaţi aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 23.647,581 mp situat în Municipiul Piteşti, B-dul Nicolae Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big. S-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 2007 SC F.I. SA Piteşti a înstrăinat pârâţilor suprafaţa de 19.300 mp teren şi suprafaţa de 4.347,581 mp teren.

La data de 18 februarie 2010 reclamanţii au formulat cerere de modificare şi precizare a acţiunii arătând că solicită ca judecata cauzei să se facă în contradictoriu cu pârâtei R.G. şi R.I.A., SC H.I. SRL Piteşti; SC V.P.I. SA Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. S-a solicitat citarea în calitate de pârâţi a SC V.P.I. SA şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi scoaterea din cauză a SC F.I. SA, cu obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură şi a construcţiilor demolate ce au existat pe acesta.

Prin sentinţa nr. 444 din 20 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.M. şi O.D.M. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţi SC F.I. SA, SC H.I. SRL, SC V.P. SA, SC V.P.I. SA, R.G. şi R.I.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Piteşti a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat în Municipiul Piteşti, strada N. Bălcescu nr. 107 judeţul Argeş compus din teren în suprafaţă de 4347,581 mp şi construcţii. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Piteşti a înstrăinat pârâtei SC H.I. SRL Piteşti activul proprietatea sa situat în Piteşti strada Nicolae Bălcescu judeţul Argeş compus din teren în suprafaţă de 885,85 mp şi construcţii. Totodată, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 SC S. SA Piteşti a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren în suprafaţă de 19.300 mp şi construcţii situat în Piteşti, str. N. Bălcescu.

Dreptul de proprietate asupra imobilelor vândute a fost dobândit de vânzătoare în baza H.G. nr. 834/1991 potrivit Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei pentru teren, iar asupra construcţiilor prin reorganizare, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale în temeiul H.G. nr. 1353/1990, anexa 15, de la Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Piteşti.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată ulterior precizată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură şi a construcţiilor demolate ce au existat pe acesta, temeiul de drept al acţiunii învederat constant de reclamanţi fiind art. 480 şi 481 C. civ.

Tribunalul a reţinut din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu raportul de expertiză topografică că, deţinătorul actul al terenurilor revendicate de reclamanţi nu este pârâtul Statul Român. În analizarea solicitării privind acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură şi a construcţiilor demolate ce au existat pe acesta, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 480 C. civ., iar, pe de altă parte, prevederile Legii nr. 10/2001 ca lege specială în materie care instituie măsuri reparatorii pentru foştii proprietari persoane fizice sau juridice ai imobilelor preluate de stat, lege care reglementează procedurile de restituire şi măsurile reparatorii prin echivalent. S-a reţinut că reclamanţii au declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08 ianuarie 2003 şi care a format obiectul Dosarului nr. 971/109/2003 cerere prin care F.R., V.V.D., O.V.S., G.V.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SA, chemata în garanţie SC V.P. SA şi A.V.A.S. să se constate că sunt proprietari imobilului teren şi construcţii situat în Piteşti, B-dul Nicolae Bălcescu compus din 24.000 mp teren şi construcţii, să fie obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil ca efect al disp. art. 46 alin. (3) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, de asemenea să se constate că actele de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x/1999 şi nr. y/2001 sunt lovite de nulitate absolută, cu motivarea - în esenţă - că imobilul litigios este în proprietatea pârâtei SC F.I. SA. Prin sentinţa civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 Tribunalul Argeş a constatat perimată acţiunea reclamanţilor, soluţie rămasă definitivă prin nerecurare.

Tribunalul a reţinut că procedura declanşată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost abandonată de aceştia, iar lipsa de diligentă le este imputabilă exclusiv. În plus, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare s-a perimat - sancţiune ce a intervenit tot din culpa reclamantelor - astfel că singura speranţă legitimă a reclamanţilor este de a obţine contravaloarea imobilului înstrăinat şi nu restituirea în natură întrucât nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură.

Prima instanţă reţine că, prin cererea de chemare în judecată de faţă, reclamanţii au susţinut că terenul a fost preluat abuziv de stat de la autorii lor, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică aplicată în timpul regimului comunist, or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 astfel de imobile fac obiectul acestui act normativ şi pot fi obţinute pentru acestea doar măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent după caz în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea legii speciale în materie fiind atrasă de însuşi modul în care reclamanţii si-au motivat cererea completatoare.

Cât priveşte acţiunea directă îndreptată împotriva Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin care se solicită despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 C. civ., aceasta nu a fost primită întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogant. Legea specială este de strictă interpretare şi dispoziţiile ei derogă de la dreptul comun, aşa încât Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă dacă a fost identificată unitatea deţinătoare a imobilelor la data formulării notificării privind restituirea acestor. În speţa de fată, unitatea deţinătoare a bunului revendicat de reclamanţi era cunoscută de aceştia devreme ce prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 08 ianuarie 2003 au precizat unitatea deţinătoare a imobilului ca fiind SC F.I. SA.

Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedura speciala de restituire în natura, ori în echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instituirea de către legiuitor a unei proceduri speciale şi prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamanţilor, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţia republicata, potrivit cu care competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. De aceea tribunalul, în raport de considerentele arătate şi temeiurile legale invocate a apreciat că Statul român nu are calitate procesuală pasivă în cauză aşa încât, pe acest considerent, a respins acţiunea reclamanţilor.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut din actele dosarului că, reclamanţii sunt succesorii numitei V.A.T., căsătorită cu I.A.V., proprietara imobilului reprezentat de moşia cu numele G.V.R., evidenţiată în actul dotal din 30 octombrie 1904 compusă din pădure, casă şi toate construcţiile şi îmbunătăţirile aflate pe aceasta.

Prin decizia nr. 860 din 05 aprilie 1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinţei penale nr. 1170 august 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia a I a şi deciziei nr. 3511 din 27 februarie 1951 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie privind pe inculpatul V.V.I. a casat hotărârile atacate şi în baza art. 11 pct. 2 lit. e) şi art. 10 lit. d) C. pr. penală a dispus achitarea inculpatului pentru crima de înaltă trădare prevăzută de art. 184, 190 şi 191 C. penal anterior, fiind înlăturată măsura confiscării averii inculpatului.

Din cuprinsul Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor din 09 noiembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei rezultă că în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991 a fost înfiinţată prin H.G. nr. 1353/1990 societatea comercială cu capital de stat sub denumirea SC S. SA” Piteşti cu o suprafaţă de teren în proprietate exclusivă de 123.879,38 mp, în care se include suprafaţa de 27.496,17 mp teren pentru care reclamanţii au formulat acţiunea de fată.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Piteşti a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat în Municipiul Piteşti, strada N. Bălcescu judeţul Argeş compus din teren în suprafaţă de 4.347,581 mp şi construcţii, iar prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Piteşti a înstrăinat pârâtei SC H.I. SRL Piteşti activul proprietatea sa situat în Piteşti strada Nicolae Bălcescu nr. 107 judeţul Argeş compus din teren în suprafaţă de 885,85 mp şi construcţii. Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 SC S. SA Piteşti a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren intravilan curţi, construcţii în suprafaţă de 19.300 mp situat în Municipiul Piteşti, strada Nicolae Bălcescu, judeţul Argeş.

La data de 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, act normativ în raport de care reclamanţii au arătat constant că au formulat notificare şi au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 adresându-se deţinătoarei SC S. SA, societate care în loc să procedeze la înaintarea notificării către deţinătorii reali ai terenului a restituit-o reclamanţilor. Prin urmare deşi reclamanţii au optat pentru dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care le conferea calitatea de persoană îndreptăţită conform prevederilor art. 2 din lege, deşi au avut exerciţiul efectiv al drepturilor recunoscute de lege, aceştia nu au fost suficient de diligenţi în a finaliza procedura începută pe temeiul legii speciale şi nu au atacat în justiţie măsura restituirii notificării de către SC S. SA. De altfel la dosar a fost depusă şi sentinţa civilă nr. 3900 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 176/280/2004 prin care a fost perimată acţiunea reclamanţilor G.M., V.V.D., G.V.R. şi O.D.M. împotriva pârâţilor SC F.I. SA Piteşti, R.I.A., R.G., SC V.P. SA Râmnicu - Vâlcea A.V.A.S. Bucureşti şi SC Ş.S. SA Râmnicu Vâlcea, acţiune formulată în temeiul art. 480 C. civil, fiind depusă şi sentinţa civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeş pronunţată în Dosarul civil nr. 971/109/2003 prin care s-a constatat perimată acţiunea reclamanţilor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte pârâta SC V.P.I. S.A Bucureşti s-a reţinut că aceasta a preluat în proprietate suprafaţa de 2962 mp teren aflat în patrimoniul SC V.P. SA în urma divizării acestei societăţi, prin cererea de modificare şi precizare a acţiunii depusă la 18 februarie 2010 reclamanţii solicitând ca judecata să se facă în contradictoriu şi cu această pârâtă.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul topometrist au fost identificate şi măsurate suprafeţele deţinute de societăţile pârâte, respectiv SC F.I. SA 23.363 mp, iar SC H.I. SA 878 mp, existând suprapunere între suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi şi cea cumpărată de SC F.I. SA de la SC S.A. SA. În ceea ce priveşte pe pârâta SC V.I. SA terenul are suprafaţa de 3.045 mp. Faţă de concluziile raportului de reclamanţii au învederat că nu mai au pretenţii faţă de pârâţii SC H.I. SRL, R.I.A. şi R.G., SC V.I. SA.

În analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de pârti tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui deţinut de reclamanţi iar susţinerile reclamanţilor privind preferinţa titlului lor ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ. nu au fost primite întrucât pe această cale se urmăreşte valorificarea drepturilor lor eludând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura, condiţiile şi modalitatea de restituire. S-a apreciat soluţia că se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi, în subsidiar, prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate, sens în care au fost reţinute dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

În speţă tribunalul a avut în vedere că, nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nici jurisprudenţa Curii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare întrucât reclamanţii G.M. şi O.D.M. nu justifică existenta unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 pentru a ridica problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidenta textului din Convenţie. În cauză, pârâţii, în acest moment beneficiază de existenta unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din împrejurarea că nu au fost contestate pe cale judecătorească contractele de vânzare - cumpărare prin care aceştia au dobândit în mod valabil proprietatea asupra bunurilor revendicate, acţiunea formulată sfiind perimată, ceea ce a consolidat titlul pârâţilor, aspect ce justifică speranţa lor legitimă de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, iar persoanele care si-au dobândit cu bună credinţă bunurile cum este cazul pârâţilor nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a preluat aceste bunuri în trecut.

De aceea tribunalul, în raport de considerentele arătate şi temeiurile legale invocate, reţinând valabilitatea titlului de proprietate al vânzătoarei către pârâţi titlu constând în Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi titlurilor de proprietate ale pârâţilor care nu au fost contestate de reclamanţi şi anulate pe cale judecătorească, reţinând de asemenea buna credinţă a pârâţilor, în condiţiile în care reclamanţii nu au administrat nici-o probă prin care să răstoarne prezumţia bunei credinţe de care se bucură pârâţii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acest pârât.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 89 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a r espins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii G.M. şi O.D.M., împotriva sentinţei civile nr. 444/2012 din 20 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 2849/109/2007.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Contrar susţinerilor apelanţilor, instanţa reţine că, acţiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată. Din considerentele sentinţei, rezultă că excepţia fost respinsă, cu motivarea că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire a acţiunii în revendicare, pentru că, potrivit art. 21 din Constituţie orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Sub aspectul modului în care instanţa a făcut analiza comparativă a titlurilor de proprietate şi a reţinerii bunei credinţe în favoarea pârâtei SC Francesca Industries SRL instanţa a apreciat legalitatea soluţiei pronunţată. Din actele dosarului, reiese faptul că, anterior formulării acţiuni de faţă, reclamanţii au investit instanţa de judecată, la data de 16 ianuarie 2003 cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2011 şi art. 480 C. civ., solicitând ca, în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SRL să se constate că sunt proprietarii unui imobil situat în Piteşti, B-dul N. Bălcescu, nr. 197, compus din 24.000 mp. teren, să fie obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil şi să se constate nulitatea actelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X/1999 şi nr. Y/2001 ca efect al dispoziţiilor art. 46 alin. (3) şi art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 3900 din 20 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a constatat perimată acţiunea în revendicare, iar prin sentinţa civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Argeş s-a constatat perimată şi acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare. Se reţine că, reclamanţii au uzat de procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, însă nu au insistat în soluţionarea acţiunii întemeiată pe această dispoziţie legală, motiv pentru care acţiunea a fost perimată.

Cum în concursul dintre legea specială, în speţă Legea nr. 10/2001 şi reglementarea de drept comun, prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, iar reclamanţii au uzat de dispoziţiile legii speciale, acţiune perimată pentru lipsa lor de diligenţă în soluţionarea respectivei cauze, singura speranţă legitimă a reclamanţilor este aceea de a obţine contravaloarea imobilului înstrăinat şi nu restituirea în natură. Sunt evocate şi dispoziţiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, când s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă.

Or, apelanţii au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în privinţa imobilului ce se solicită a fi restituit s-a avut în vedere că fost cumpărat în anul 1999, respectiv anul 2001 de către intimata SC F.I. SRL. Respectivele contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, producându-şi efectele şi în prezent, cumpărătorul fiind de bună credinţă la data încheierii respectivelor contracte.

S-a avut în vedere că, indiferent de momentul la care a intervenit vânzarea-cumpărarea, înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cumpărătoarea a fost convinsă că a contractat cu adevăratul proprietar, din moment ce la data achiziţionării imobilului nu exista nicio cerere de revendicare cu privire la acesta, iar apelanţii nu au dovedit în niciun mod reaua-credinţă a intimatei. Chiar Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia cuprinsă în art. 45 alin. (2) prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile luate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. În această situaţie, s-a reţinut a fi preferabil titlul de proprietate exhibat de intimata-pârâta SC F.I. SRL şi nu titlul de proprietate prezentat de către apelanţii-reclamanţi.

Cât priveşte susţinerea potrivit cu care în revendicare nu se analizează buna credinţă, aceasta este reală, numai că, în speţă, buna credinţă trebuie analizată în raporturile dintre reclamanţi şi SC V.P. SA, care este deţinătoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul din litigiu şi nu între reclamanţi şi pârâta SC F.I. SRL, aceasta din urmă deţinând imobilul în baza celor două acte de vânzare cumpărare, necontestate de către reclamanţi şi deci neanulate de către instanţă.

În cadrul aceleiaşi critici reclamanţii au invocat că, instanţa nu a analizat în mod corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici practica Curţii europene susţinere care nu a fost reţinută. Instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că, în considerentele deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţia a stabilit că „persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă”. S-a apreciat că intimata SC F.I. SRL este cumpărător de bună credinţă, astfel încât Decizia nr. 33/2008 a fost corect analizată de către tribunal şi că reclamanţii au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se arată că problema a fost rezolvată de către Î.C.C.J. tot prin decizia nr. 33/2008, în sensul priorităţii dispoziţiei Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului, stabilind totodată că „această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

Instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. care a reţinut că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturile juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă. În condiţiile în care există neconcordanţe, între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul, în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

S-a apreciat relevantă în cauză decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a confisca cândva aceste bunuri.

Instanţa a avut în vedere că, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, iar dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie trebuie interpretat în raport de preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice, potrivit cu care, o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (Cauza Brumărescu împotriva României).

În speţă, vânzările intervenite între SC S. SA şi pârâta SC F.I. SRL în baza celor două contracte de vânzare-cumpărare nu constituie o ingerinţă în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, dat fiind faptul că la momentul încheierii acestora reclamanţii nu au avut un drept de proprietate actual asupra terenurilor înstrăinate, care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-o decizie administrativă jurisdicţională, iar titlurile de proprietate ale pârâtei, respectiv contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile, ceea ce înseamnă că, admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu privarea pârâtei de un bun în sensul Convenţiei.

S-a reţinut a fi nefondat şi motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea în revendicare promovată este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi poate fi introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar al imobilului. În cauză, pârâtul Statul român nu este posesorul imobilului revendicat, acesta fiind deţinut de pârâta SC F.I. SRL, iar pe de altă parte, în baza principiului specialia generalibus derogant, apelanţii trebuiau să uzeze de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun pentru a obţine despăgubiri, aşa încât, s-a apreciat că Statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.M. şi O.D.M., criticând decizia atacată ca fiind nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs înscris în art. 304 alin. pct. 9 C. porc. civ. Reclamanţii au solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei tribunalului ca urmare a admiterii apelului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii în sensul obligării pârâtei SC F.I. SRL să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 17.509,84 mp. şi obligarea Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să le plătească cu titlu de despăgubiri suma de 4.871.301,48 lei (1.067.308,23 euro) ce reprezintă contravaloarea suprafeţei de 10.131,77 mp, teren care nu mai poate fi restituit în natură.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii au redat motivele cererii de chemare în judecată, arătând ulterior că, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor 480 C. civ. în sensul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, susţinând că instanţa a efectuat şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ. referitoare la buna-credinţă a posesorului.

Recurenţii au arătat că, o analiză comparativă a titlurilor de proprietate realizată în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. relevă faptul că, titlul lor este un titlu mai vechi, neafectat de condiţii şi cauze de ineficacitate şi că nu a fost desfiinţat, măsura abuzivă a statului comunist de preluare a imobilului fiind înlăturată. Cu referire la titlul intimatei, susţine că acesta provine de la un neproprietar, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, măsura confiscării bunului său fusese înlăturată. Relevă faptul că, primul act de vânzare-cumpărare nr. X/1999, a fost încheiat în preajma adoptării Legii nr. 10/2001, iar al doilea contract, a fost încheiat la 6 iulie 2001, după adoptarea legii care prevedea restituirea proprietăţilor naţionalizate sau confiscate de regimul comunist. Invocă recurenţii şi faptul că deşi actele de proprietate ale intimatei SC F.I. SRL nu au fost anulate, acestea însă nu au aceeaşi forţă juridică cu cel pe care îl deţin.

Argumentează că, în cadrul acţiunii în revendicare nu poate fi reţinută buna-credinţă, cum greşit a apreciat instanţa de apel. Intimata nu poate susţine că a fost un cumpărător de bună credinţă, atâta timp cât proprietatea pe care a cumpărat-o putea face obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a notificării pe care au formulat-o, astfel încât între vânzător şi cumpărător s-a realizat o conivenţă deplină în scopul scoaterii bunului de sub incidenţa legii de restituire.

Recurenţii critică decizia curţii de apel prin care se reţine împrejurarea că nu au dat dovadă de diligenţă în soluţionarea cererii de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001. Arată că, deşi instanţa de apel face o analiză a numeroaselor demersuri realizate atât înainte, cât şi după apariţia Legii nr. 10/2001, ajunge în mod greşit la concluzia că s-au aflat în pasivitate, când în realitate, nu au avut posibilitatea să îşi valorifice drepturile în baza respectivei legi. Semnalează şi practica judiciară din anii 2003-2004, care nu permitea formularea unei acţiuni în baza Legii nr. 10/2001 pentru obligarea deţinătorului să emită o dispoziţie de restituire sau de despăgubiri, practică consolidată abia prin decizia nr. 20/2007 a I.C.C.J.

Hotărârea recurată este criticată şi sub aspectul că, instanţa de apel nu a efectuat o analiză corectă şi concordantă cu decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. şi practica Curţii europene, atâta timp cât din motive independente de voinţa lor, nu au putut utiliza această procedura apreciată a Legii nr. 10/2001 în termenele legale, context în care apreciază că au deschisă calea acţiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios. Arată că instanţa de apel nu a sesizat neconcordanţa între legea specială şi Convenţia europeană, fapt ce determina obligaţia instanţei să aplice practica europeană în materie care, de-a lungul anilor, a dispus, retrocedarea proprietăţilor sau obligarea statului la despăgubiri atunci când această retrocedare nu a mai fost posibilă.

Susţine nelegalitatea deciziei recurate şi sub aspectul reţinerii greşite a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în cererea de despăgubiri. Recurenţii reiau motivarea cererii modificatoare formulată la data de 18 februarie 2011 prin care au chemat în judecată Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea actuală a terenului litigios care nu mai poate fi restituit în natură, precum şi a construcţiilor demolate ce au existat pe acesta, arătând în justificarea calităţii procesuale a Statului român, că deposedarea de proprietate s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti de confiscare nelegală şi abuzivă, Statul român fiind cel care a transmis unor societăţi comerciale dreptul de proprietate asupra terenului. Consideră că este angajată răspunderea statului pentru plata despăgubirilor în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aflându-se în imposibilitate de a urma procedura legii speciale. Arată că, dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea acţionarii statului, prin Ministerul Finanţelor, pentru obligarea la plata despăgubirilor în echivalentul proprietăţii care nu poate face obiectul restituirii. Prin analogie se află în situaţia reglementată în acest text întrucât ulterior apariţiei legii a constatat că deţinătoarea nu mai avea în posesie proprietatea lor, iar noii proprietari nu aveau calitatea de deţinători prevăzută de lege.

Intimata S.C. Francesca Industries S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea, ca neîntemeiat, a recursului formulat de reclamanţii G.M. şi O.D.M. arătând, că instanţa de apel a efectuat compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante potrivit art. 480 C. civ. şi că instanţa a realizat o aplicare corectă şi a deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. Susţine că, nu se poate reţine că titlul recurenţilor este mai bine caracterizat deoarece şi contractele lor de vânzare-cumpărare autentificate din 29 decembrie 1999 şi din 06 iulie 2001 nu au fost anulate, acţiunea în constatarea nulităţii acestora fiind perimată şi că în prezent dreptul recurenţilor la acţiune s-a prescris. Referitor la motivul de recurs privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor în cererea de despăgubiri, intimata solicită a fi respins şi prin raportare la dispoziţiile deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă soluţionarea greşită a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun din perspectiva analizării comparative greşite a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, dar şi a reţinerii eronate a necesităţii utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului. Recurenţii au argumentat şi faptul că nu au avut posibilitatea de a utiliza procedura specială în termenele legale din motive independente de voinţa lor, împrejurare în raport cu care s-a susţinut că ar avea deschisă calea acţiunii în revendicare, astfel cum s-a reţinut şi în decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel realizând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. şi jurisprudenţa Curţii europene.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul litigios a aparţinut numitei V.V. (V.), imobil care a fost trecut în proprietatea statului prin confiscare în baza Sentinţei penale nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, ca efect al condamnării soţului acesteia, V.V.I. Măsura confiscării aplicată prin sentinţa penală a fost desfiinţată prin decizia nr. 860 din 5 aprilie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, care a admis recursul în anulare împotriva sentinţei penale nr. 1170/1951, dispunând (printre altele) achitarea inculpatului V.V.I. pentru crimă de înaltă trădare în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) rap. art. 10 lit. d) C. pen., măsura confiscării averii fiind înlăturată.

Recurenţii au solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi conform doctrinei şi jurisprudenţei în materie, conturată însă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestui act normativ, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a legii speciale. În acest context, în mod corect instanţa de apel a apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ. invocate de reclamanţi în acţiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienţei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, procedură specială care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a realizat o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanţii aveau obligaţia de a urma procedura specială instituită de această lege. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenţi de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.

În caza de faţă, reclamanţii nu au efectuat demersurile necesare pentru a parcurge şi finaliza procedura reglementată de prevederile legii speciale de reparaţie pentru valorificarea drepturile pe care le pretind asupra imobilului, aceştia, deşi beneficiari ai deciziei penale nr. 860 din 05 aprilie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, au solicitat restituirea imobilului sau plata de despăgubiri pentru prima dată prin prezenta acţiune adresată instanţei abia la data de 09 octombrie 2007. În acest context, Înalta Curte va constata, în circumstanţele particulare ale speţei, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă statuând asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a Codului civil, în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. În cuprinsul acestei decizii de îndrumare se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare - contrar criticilor recurenţilor - atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 989 a fost adoptată o lege specială de reparaţie care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raţionament judiciar urmarea căruia se reţine aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Totodată trebuie subliniat că problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, instanţa supremă statuând în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu, 1997).

Aşadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor fiind recunoscut pe deplin.

Posibilitatea reclamanţilor de a recurge la acţiunea în revendicare a fost analizată şi funcţie de măsura în care aceştia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care acestora trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a determinat corect situaţia juridică a imobilului litigios, examinarea acţiunii în revendicare fiind realizată prin verificarea (funcţie de particularitatea cauzei) existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, în raport de titlul exhibat de aceştia. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar şi al contextului actual al jurisprudenţei europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un „bun actual” în sensul Convenţiei, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obţinut recunoaşterea dreptului în procedura legii speciale.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenţii au invocat greşita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., susţinând că au făcut dovada nelegalităţii trecerii bunului în proprietatea statului şi a înstrăinării terenului de către stat unor terţe persoane, împrejurare care ar constitui un motiv independent de voinţa lor în utilizarea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001. În acest context, au pretins că au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun pentru a beneficia de protecţia de art. 1 din Primul protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocând sub acest aspect şi jurisprudenţa Curţii europene.

Înalta Curte va constată netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanţa de apel a procedat în mod judicios la soluţionarea acţiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială,în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăşi analiza principiului securităţii raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei în patrimoniul lor a unui „bun actual” pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudenţa actuală a Curţii europene o schimbare în raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Or, din momentul pronunţării hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, instanţa de contencios european arată că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143), aspect reţinut şi de instanţa de apel în analiza efectuată.

Diferenţa de abordare este esenţială întrucât în viziunea actuală a Curţii europene nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior ( paragraful 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conţinutul hotărârii - pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenţii se prevalează de faptul că deţin o hotărâre judecătorească prin care s-a anulat măsura confiscării imobilului din timpul regimului anterior ce a aparţinut numitei V.V.V. şi care face (în parte) obiectul litigiului de faţă. În condiţiile evoluţiei legislaţiei interne şi a jurisprudenţei europene, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reclamanţii nu au făcut dovada că ar deţine în patrimoniul lor un „bun actual” care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât simpla constatare a nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului. În acest sens, Curtea europeană a reţinut în hotărârea pilot că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii. (paragraf nr. 141, 142, 143 din hotărârea Atanasiu).

În ceea ce priveşte imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, Înalta Curte va constata netemeinicia susţinerilor formulate. În speţă, reclamanţii nu se regăsesc în niciuna din situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut posibilitatea de a parcurge procedura prevăzută de legea specială întrucât statul ar fi înstrăinat succesiv părţi din terenul autorului lor, nu pot fi primite. Reclamanţii au avut exerciţiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa lor de diligenţă pentru parcurgerea şi finalizarea procedurii reglementată de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi perfectat contracte de vânzare-cumpărare a unor suprafeţe de teren care se includ în imobilul litigios, supus reglementării Legii nr. 10/2001, nu justifică lipsa exerciţiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenţii au mai invocat greşita reţinere a bunei credinţe a intimaţilor şi ignorarea dreptului lor de proprietate care ar fi preferabil titlului pârâţilor. În contextul cadrului procesual cu care instanţa a fost investită, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurenţilor prin care încearcă a contura reaua-credinţă a intimaţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor respective, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din legea nr. 10/2001. Edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecţia pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecţie care se referă - în genere - la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în speţă, cercetarea valabilităţii titlului de proprietate a pârâţilor a fost declanşată la data de 16 ianuarie 2003 când reclamanţii F.R., V.V.D., O.V.S. şi G.V.R., în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SRL, au învestit Tribunalul Argeş cu soluţionarea cererii ce a făcut obiectul Dosarului nr. nr. 971/109/2003 prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în Piteşti, B-dul Nicolae Bălcescu, compus din 24.000 mp teren şi construcţii şi obligarea pârâtei să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Totodată, au solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 29 decembrie 1999 şi nr. y din 06 iulie 2001 ca efect al dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Ca efect al disjungerii capetelor de cerere, Judecătoriei Piteşti prin sentinţa civilă nr. 3900 din 20 iunie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 176/280/2004 a constatat perimată acţiunea în revendicare pe dreptul comun a imobilului, iar sentinţa civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 971/109/2003, instanţa a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 29 decembrie 1999 şi din 06 iulie 2001.

În acest context, în raport de termenul de prescripţie reglementat de art. 46 alin. (2) din legea nr. 10/2001 şi lipsa de diligenţă a reclamanţilor în demersul lor judiciar privind anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în beneficiul pârâtei SC F.I. SRL, Înalta Curte va constata că dreptul de proprietate al acesteia s-a consolidat, pârâta deţinând în accepţiunea Convenţiei un bun în patrimoniul său care o îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat, dreptul de proprietate al acesteia aflându-se, la rândul său, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Considerentele expuse deja în analiza conceptuală a noţiunii de „bun” în circumstanţele particulare cauzei rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile care susţin ideea neanalizării de către instanţa de apel a conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană şi a neaplicării în cauză a principiului primordialităţii Convenţiei, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă. Înalta Curte va constat că prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speţă, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, nu se poate face abstracţie de efectele juridice create prin legea specială, reclamanţii desistându-se de calea efectivă şi concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privinţa imobilului preluat de stat.

Este evident faptul că, Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale. Împrejurarea că procedura specială instituiră de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, edificatoare în susţinerea acestui argument fiind şi statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii.

În privinţa criticilor de nelegalitate formulate de recurenţi care vizează posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate deoarece, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acţiunea în revendicare şi, în al doilea rând pentru că, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative şi ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanţa a fost investită. Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală şi instituţională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat aceasta constituind o calea internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului reclamanţilor, procedură care a fost abandonată de aceştia.

Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanţe potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “ acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”

În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În aceste circumstanţe, se reţine că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale de reparaţie care stabileşte o procedură obligatorie de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv. Faţă de aceste considerente, care substituie, în parte, considerentele curţii de apel din perspectiva incidenţei deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 în ce priveşte cererea de despăgubiri îndreptată împotriva statului, Înalta Curte va constata că pretenţiile reclamanţilor nu pot fi valorificate, pe calea dreptului comun, printr-o acţiune directă îndreptată împotriva Statului român pentru acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilul imposibil de restituit în natură în privinţa căruia se prevăd măsuri reparatorii prin legea specială.

În consecinţă, constatându-se netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanţii G.M. şi O.D.M. împotriva deciziei civile nr. 89 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.M. şi O.D.M. împotriva deciziei civile nr. 89 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 63/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 57/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 55/2014. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii. Fond ICCJ. Decizia nr. 56/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 57/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 63/2014. Civil