ICCJ. Decizia nr. 627/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 627/2014

Dosar nr. 11378/3/2011

Şedinţa publică din 25 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, in data de 14 februarie 2011 sub nr. 11378/3/2011, reclamanţii C.I. şi C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi M.F.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea contravalorii imobilului situat în Bucureşti, sector 1 echivalentă cu valoarea de piaţă a apartamentului la data pronunţării sentinţei în acest dosar, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, sector 1 de la Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA prin contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în care locuiau în calitate de chiriaşi conform contractului de închiriere din 15 ianuarie 1994.

Reclamanţii au arătat că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1902 din 13 mai 2003 Dosar nr. 4275/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 prin care reclamanţii, în calitate de chiriaşi dobândiseră în proprietate imobilul şi s-a dispus obligarea lor de a lăsa foştilor proprietari, imobilul în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, fiind astfel evacuaţi din imobil prin sentinţa civilă nr. 9765 din 15 decembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 17503/2004 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (rămasă definitivă şi irevocabilă).

În susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că la data cumpărării imobilului au fost de bună credinţă, îndeplinind toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi că de fapt Primăria Municipiului Bucureşti a fost de rea credinţă, neaducându-le la cunoştinţă faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în condiţiile în care imobilul foştilor proprietari - C.V. şi C.V., fusese trecut cu titlu în proprietatea statului.

Ca urmare a faptului că intimatul C.V. nu s-a mai întors în România după ce i-a expirat viza de 30 de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru a se deplasa în SUA în interes de serviciu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti în baza art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974 a emis Decizia nr. 1944 din 22 decembrie 1981 prin care s-a trecut în proprietatea statului fără plată cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Deoarece în anul 1981 intimata C.V. a făcut cerere de emigrare în SUA, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti în baza art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974 a emis Decizia nr. 1866 din 15 decembrie 1981 prin care s-a trecut în proprietatea statului cu plată cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, aceasta primind suma de 31.924 lei. Preţul apartamentului achitat integral la data semnării contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 a fost de 17.255,454 lei.

Au arătat că întrucât au pierdut proprietatea imobilului mai sus menţionat nu datorită culpei acestora, ci ca urmare a relei credinţe a Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanţii au solicitat restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piaţă a apartamentului la data pronunţării hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 1833 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11378/3/2011 a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., fiind obligat pârâtul la plata sumei de 43.547,59 lei reprezentând preţ reactualizat.

S-a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, au fost reţinute următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 18 decembrie 1996 reclamantul a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Acest imobil a făcut obiectul unei acţiuni în revendicare intentate de fostul proprietar, acţiune ce a fost admisă prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că bunul nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părţile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credinţă.

În privinţa cumpărătorilor, se statuează cu autoritate de lucru judecat faptul că aceştia cunoşteau la data încheierii contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul proprietar, astfel că, nu poate fi vorba de o bună credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Instanţa de fond a mai reţinut că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996.

Pentru a se stabili dacă reclamanţilor li se cuvine restituirea preţului reactualizat sau valoarea de piaţă a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a reţinut că este esenţială distincţia între cumpărarea respectivului apartament cu respectarea Legii nr. 112/1995, sau, dimpotrivă, cu eludarea acestui act normativ.

Această distincţie rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv ale art. 501 din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Primul text se referă la posibilitatea restituirii preţului actualizat către chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar cel de-al doilea are în vedere dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor aparţinând proprietarilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Textele anterior citate nu definesc ce trebuie să se înţeleagă prin „desfiinţarea” contractelor astfel ca practica judecătorească a dedus că prin desfiinţare trebuie să se înţeleagă atât situaţia în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar şi situaţia în care faţă de cumpărător s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susţinută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că: În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.

Chiar dacă acest text priveşte un alt drept al chiriaşului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenţia legiuitorului de a asimila desfiinţării contractului nu doar situaţia în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci şi pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acţiune în revendicare.

Prin urmare, dreptul chiriaşului cumpărător, (al cărui contract a fost desfiinţat într-o acţiune în revendicare), de a primi o despăgubire, este reglementat de dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001.

Cum dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sunt de strictă interpretare, Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu pot pretinde decât restituirea preţului actualizat cu rata inflaţiei, neavând relevanţă valoarea de circulaţie actuală a imobilului.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu-şi pot întemeia acţiunea pe dispoziţiile art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la preţul de piaţă, întrucât contractul lor de vânzare - cumpărare a fost desfiinţat, reţinându-se totodată şi reaua credinţă la momentul încheierii actului.

Cât priveşte diferenţa între preţul de piaţă şi preţul reactualizat, această pretenţie nu poate fi primită, întrucât nu este prevăzută de lege valoarea de piaţă acordată în alte ipoteze.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţi C.I. şi C.M. cât şi pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 50/A din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, s-a reţinut că într-adevăr, potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată, pentru a se beneficia de despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentului de către proprietarii foşti chiriaşi, ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: prima fiind aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În cauză, este îndeplinită cea de-a doua condiţie deoarece prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a desfiinţat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanţi cumpăraseră apartamentul, a cărei valoare de piaţă se solicită prin acţiunea de faţă.

În acest sens, prin decizia menţionată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, reţinându-se în considerentele deciziei că apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare în litigiu, nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părţile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credinţă.

În privinţa reclamanţilor, în calitate de cumpărători, s-a statuat că aceştia cunoşteau la data contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul proprietar, astfel că nu poate fi vorba de o bună credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare, cauza acestuia fiind ilicită atrage, în temeiul prevederilor art. 984 C. civ., nulitatea contractului încheiat în aceste condiţii.

S-a mai reţinut în decizia prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare şi faptul că, la interogatoriul luat reclamanţilor, aceştia au recunoscut că la data la care au cumpărat apartamentul, cunoşteau că există atât o cerere de restituire în natură a apartamentului, formulată de foştii proprietari, cât şi o acţiune în revendicare aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care s-a statuat că nu poate fi vorba de buna credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, se reţine practic încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau posibilitatea pentru chiriaşii cumpărători să cumpere doar apartamentele ce nu se restituie în natură.

Prin urmare, faţă de considerentele deciziei menţionate, ce au intrat în putere de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 de reclamanţi cu Primăria Municipiului General prin mandatar SC H.N. SA, a avut loc cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi faptul că atât vânzătorul cât şi cumpărătorii au fost de rea credinţă la momentul încheierii contractului.

S-a mai reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor contrare acestor considerente, prin care aceştia susţin că la data cumpărării imobilului, ar fi fost de bună credinţă, îndeplinind toate formalităţile legale impuse de Legea nr. 112/1995, pentru a vedea dacă este posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare, că au pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menţionat nu datorită culpei lor, ci ca urmare a relei credinţe a Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu le-a adus la cunoştinţă faptul că imobilul a trecut in proprietatea statului fără titlu valabil şi că la data formulării cererii de cumpărare a imobilului în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera că imobilele naţionalizate în baza Decretul nr. 223/1974 erau preluate „cu titlu”, astfel în aparenţă statul era proprietarul de drept al imobilului.

Instanţa de apel a mai reţinut că autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat,iar efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazişi că această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, (din nevoia de ordine şi stabilitate juridică), evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

Cum, în relaţia dintre părţi, prezumţia de veridicitate a hotărârii irevocabile şi trecute în puterea lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate reţine în cadrul unei alte judecăţi între părţi, contrariul a ceea ce s-a statuat anterior printr-o hotărâre irevocabilă, această prezumţie neputând fi combătută prin nici un mijloc de probă.

Puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile corespunde necesitaţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă reaprecierea de către instanţe în cadrul unei alte judecăţi, a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi avute în vedere susţinerile apelanţilor ce sunt contrare celor statuate prin decizia irevocabilă nr. 265/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deoarece s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.

Nefiind îndeplinită condiţia impusă de prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, dispoziţie legală ce condiţionează repararea prejudiciului încercat de proprietarii deposedaţi ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin acordarea de despăgubiri cuantificate legal la nivelul valorii de piaţă a apartamentului, de împrejurarea că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii nu sunt îndrituiţi la repararea prejudiciului în condiţiile acestui text de lege, ci în condiţiile stipulate de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reţinut instanţa fondului, acest din urmă text legal cuantificând nivelul despăgubirii la valoarea actualizată a preţului plătit.

Instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate şi susţinerile reclamanţilor potrivit cărora prima instanţă nu a avut în vedere faptul că despăgubirea ce li s-ar datora reclamanţilor, trebuia stabilită la nivelul preţului de circulaţie actual al imobilului, respectiv la valoarea de înlocuire a bunului ieşit din patrimoniul reclamanţilor, deoarece obligaţia de reparare a prejudiciului revenind statului ar deriva din obligaţia de garanţie contra evicţiunii, întrucât dată fiind împrejurarea că actul de vânzare cumpărare prin care a avut loc vânzarea a fost constatat nul absolut, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii lui, nu se poate vorbi de existenţa în sarcina vânzătorului a unei obligaţii de garanţie pentru evicţiune,câtă vreme în aceste condiţii contractul se consideră că nici nu s-ar fi încheiat.

Instanţa de apel a înlăturat critica reclamanţilor şi a pârâtului potrivit cărora Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. S.A au calitatea de pârâţi în cauză, fiind greşit admisă de instanţa fondului excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece în cauză, în raport de prevederile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce statuează că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare” iar conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la M.E.F. de către M.F.P., subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, (potrivit prevederilor exprese ale actului normativ invocat) este apelantul pârât M.F.P. Totodată, în ceea ce priveşte susţinerile apelantului pârât referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, acestea sunt vădit nefondate deoarece răspunderea sa legală de a achita preţul actualizat al apartamentului de care au fost deposedaţi foştii chiriaşi ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi deci calitatea sa procesual pasivă în cauză, derivă din dispoziţiile art. 50 şi cele ale art. 501 ale Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispoziţiile generale ale art. 1337 şi următoarele din vechiul C. civ. privitoare la obligaţia de garanţie contra evicţiunii, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun, astfel că în cauză, după cum a reţinut şi Tribunalul, nu are calitate procesuală pasivă unitatea administrativ-teritorială ce a înstrăinat imobilul, după cum fără temei se susţine.

Câtă vreme în raport de prevederile art. 50 şi cele ale art. 501 ale Legii nr. 10/2010 raportul juridic substanţial are ca subiect activ pe foştii chiriaşi ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi ca subiect pasiv pe M.F.P. şi raportul juridic procesual (ce transpune raportul juridic substanţial), are acelaşi subiect pasiv, contrar susţinerilor pârâtului.

S-a mai reţinut că sunt nefondate şi susţinerile apelantului pârât potrivit cărora prima instanţă nu a avut în vedere faptul că, dacă s-ar reţine calitatea sa procesuală pasivă în cauză, aceasta ar echivala cu o novaţiune de debitor, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de C. civ. pentru această modificare a raportului obligaţional deoarece, răspunderea sa legală de a achita preţul actualizat al apartamentului de care au fost deposedaţi foştii chiriaşi ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi deci calitatea sa procesuală pasivă în cauză, derivă din dispoziţiile art. 50 şi cele ale art. 501 ale Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispoziţiile generale ale vechiului C. civ. privitoare la modalităţile de transformare a raportului juridic obligaţional, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun.

Au fost apreciate ca nefondate şi criticile referitoare la greşita obligare a pârâtului,(ca reprezentant al Statului Român), la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, câtă vreme, în cauză apelantul avea obligaţia de a-şi dovedi susţinerile referitoare la încasarea efectivă a acestuia de către SC H.N. SA (ca unitate specializată în vânzarea imobilelor ce intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995), respectiv prin extras de cont emis de Trezoreria Statului sau B.C.R., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.

Astfel criticile aduse de reclamanţi hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Reclamanţii susţin că în mod greşit, instanţa de apel a considerat că sunt îndreptăţiţi doar la restituirea preţului actualizat al imobilului situat în Bucureşti sector 1, motivat de existenţa relei credinţe de la momentul încheierii actului, în condiţiile în care la data cumpărării imobilului au fost de bună credinţă, îndeplinind toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Reclamanţii susţin că au pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menţionat nu datorită culpei lor, ci urmare a relei credinţe a Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu le-a adus la cunoştinţă faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, situaţie în care sunt îndreptăţiţi la restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piaţă a apartamentului.

În aceeaşi idee, reclamanţii au arătat că la data formulării cererii de cumpărare a imobilului în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera imobilele naţionalizate în baza Decretul nr. 223/1974 ca preluate „cu titlu”, astfel că în aparenţă statul era proprietarul de drept al imobilului din litigiu şi, în atare situaţie, vânzarea de către acesta a respectivei unităţi locative putea fi posibilă. Se mai învederează faptul că reclamanţii au făcut toate demersurile posibile, pentru a vedea dacă era posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare în condiţii legale, astfel că în urma demersurilor efectuate, li s-a adus la cunoştinţă că statul este proprietarul şi că vânzarea-cumpărarea este posibilă, iar pe de altă parte, chiar şi din atitudinea Primăriei Municipiului Bucureşti şi a SC H.N. SA din timpul procesului privind revendicarea imobilului de către foştii proprietari, reiese faptul că apartamentul care a fost vândut reclamanţilor din prezenta cauză, a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale ale Legii nr. 112/1995 şi atât vânzătoarea cât şi cumpărătorii au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997.

De aceea, susţin reclamanţii, pentru ca prejudiciul să fie reparat în totalitate trebuie plătit preţul de circulaţie actual al imobilului, respectiv valoarea de înlocuire a bunului pierdut, ieşit din patrimoniul reclamanţilor, iar obligaţia de reparare a prejudiciului revine statului ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin administratorii săi, prin exercitarea funcţiei legislative, dar şi prin faptul că a vândut un bun care nu era în circuitul civil, fiind dator să restituie reclamanţilor toate cheltuielile şi despăgubirile cuvenite şi rezultate din obligaţia de evicţiune, întrucât dispoziţiile Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligaţia de garanţie contra evicţiunii.

Aceiaşi recurenţi arată că şi din dispoziţiile C. civ. rezultă că preţul trebuie să acopere în întregime evicţiunea şi trebuie să poată înlocui bunul ce a ieşit din patrimoniul reclamanţilor. Astfel, se susţine că în condiţiile în care preţul nu acoperă întregul prejudiciu cauzat prin pierderea lucrului ieşit din patrimoniul lor, ca urmare a lipsirii de efecte a contractului de vânzare-cumpărare, raportat şi la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâtul trebuie obligat la preţul de circulaţie al imobilului.

O altă critică vizează greşita reţinere a instanţei în ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA.

În drept reclamanţii au invocat în susţinerea recursului dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

O primă critică vizează greşita obligare a M.F.P. la plata preţului actualizat, invocându-se în acest sens excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P.

Astfel, pârâtul susţine că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, este terţ faţă de aceştia, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin „calitate procesuală” se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei de plată a sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.

Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (în acest sens se invocă Decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a Curţii Supreme de Justiţie), în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, respectiv al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, se susţine că pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentul pornit de la aceeaşi premisă juridică şi anume : prezenţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract. Or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.

Ca atare, se susţine că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.

Într-adevăr, susţine acelaşi recurent, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic, (contractul fiind „legea părţilor”, conform art. 969 C. civ. nu se poate interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi M.F.P., care administrează fondul cu această destinaţie.

În aceeaşi idee, se mai învederează că pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţie de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea.

Prin urmare, se susţine că Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având de altfel calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.

O altă critică vizează interpretarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, arătând că această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Ca atare, se susţine că nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept, susţine acelaşi recurent, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză. Din această perspectivă se susţine că nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P.

Prin urmare, pârâtul solicită a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.”

O altă critică, adusă hotărârii instanţei de apel vizează faptul că în mod greşit au fost respinse criticile referitoare la restituirea întregului preţ, inclusiv comisionul de 1% prevăzut de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, se învederează că şi prin motivele de apel, s-a arătat că SC H.N. SA, a încasat un comision de 1% din preţul achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 212/112/1997, motiv pentru care instanţa de apel în condiţiile în care a menţinut obligaţia M.F.P. la plata preţului reactualizat, trebuia să admită cererea de chemare în garanţie formulată de M.F.P.

În acest sens se arată că, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la unităţile SC B.C.R. SA după caz.”

Prin urmare, se arată că în condiţiile în care M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti, respectiv SC H.N. SA, a încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.

Din această perspectivă se apreciază că instanţa trebuie sa dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispoziţiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din preţul actualizat.

În concluzie, pârâtul solicită admiterea recursului în sensul modificării în parte a hotărârii atacate prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., în ceea ce priveşte plata preţului reactualizat şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (definitivă şi irevocabilă), s-a desfiinţat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanţii cumpăraseră apartamentul a cărei valoare de piaţă se solicită prin acţiunea introductivă.

Astfel, prin decizia menţionată, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, s-a statuat cu putere de lucru judecat că apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare din litigiu, nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părţile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credinţă.

Or, faţă de decizia sus evocată, de faptul că aspectele legate de reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost dezlegate irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, este de reţinut că aceste aspecte nu mai pot fi puse în discuţie în prezentul recurs, motiv pentru care urmează a se constata că în cauză a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie ce exclude aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 501din Legea nr. 10/2001.

Pentru incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, introduse prin Legea nr. 1/2009, este necesar ca încheierea contractului de vânzare - cumpărare (a cărui nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă), să se fi realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în cauză, s-a stabilit irevocabil faptul că încheierea contractului vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Din dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (situaţie existentă şi în prezenta cauză), au dreptul la doar la restituirea preţului actualizat plătit.

În ce priveşte delimitarea sferei de aplicare a prevederilor art. 501 din acelaşi act normativ, este de reţinut că se realizează în funcţie de respectarea sau nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului şi nu de modul de desfiinţare a contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin constatarea nulităţii absolute, sau prin constatarea ineficacităţii sale în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Or, faţă de inserarea explicită a criteriului relevant, în ambele norme (art. 501 şi art. 50 alin. (2) respectiv respectarea ori încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, raportarea la alte criterii ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege.

Cum, în cauză, prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (definitivă şi irevocabilă) s-a stabilit irevocabil faptul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este de reţinut că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care reclamanţii într-adevăr au dreptul numai la restituirea preţului actualizat.

Din această perspectivă, criticile recurenţilor legate de greşita aplicare a legii sunt nefondate, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de greşita reţinere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti. SC H.N. SA, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, cu atât mai mult cu cât potrivit O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate în domeniul finanţelor au fost preluate de la M.E.F., de către M.F.P., astfel că subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, potrivit prevederilor exprese ale actului normativ invocat, este doar pârâtul M.F.P.

Legat de critica ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de reţinut că această critică nu a mai fost susţinută de reclamanţi, motiv pentru care nu va mai fi analizată.

Din perspectiva celor expuse, criticile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul acestora urmează a fi respins ca nefondat.

În ce priveşte recursul pârâtului M.F.P., sunt de reţinut următoarele:

Astfel, criticile referitoare la respingerea excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P., sunt nefondate.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub acest aspect, în considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul comun, atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare (prevăzută de art. 501şi 50 alin. 2), dar şi al titularului obligaţiei de despăgubire.

Ca atare, chiar dacă art. 50 alin. (2) din Lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează efectele nulităţii unui act juridic (de la care derogă, în sensul celor arătate anterior), dispoziţiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile şi în această situaţie, prin voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel şi pentru ipoteza reglementată de art. 501), cu toate că nu a participat la încheierea contractului.

Atare obligaţie, este justificată de faptul că, această instituţie este cea care dispune în condiţiile legii de fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi, din categoria cărora fac parte şi reclamanţii din prezenta cauză .

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calităţii procesuale pasive a M.F.P., în acţiunile în justiţie decurgând din cazurile prevăzute în art. 501şi 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanţial. Raportul juridic obligaţional conturat prin voinţa legiuitorului se reflectă în plan procesual, prin asigurarea participării în proces a acestei instituţii, în calitate de pârâtă.

Norma în discuţie consacră, într-adevăr, o novaţie prin schimbare de debitor, atât timp cât, potrivit dreptului comun, obligaţia de restituire a preţului din contract ar fi revenit vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, în aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat.

Faptul că, potrivit Codului civil, novaţia este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi, nu reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea acestei interpretări a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi constatarea inexistenţei unui raport juridic obligaţional în care este implicat M.F.P., cât timp reglementarea specială trebuie aplicată prioritar faţă de dreptul comun, iar aceasta indică M.F.P. drept debitor al acestei obligaţii, în situaţiile prevăzute de art. 501 şi 50 alin. (2), fără inserarea vreunei condiţii de aplicare a normei.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului sub acest aspect, ca nefondate.

În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei stabilite în cauză în sarcina M.F.P., se constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a preţului (din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând şi comisionul de 1% din preţul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea şi vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată şi nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziţia M.F.P., după cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Cu toate acestea, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia M.F.P. de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum şi sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menţionat, indiferent de elementele componente ale acestuia şi deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele preţului, a fost sau nu virată în acest fond.

De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, din acelaşi fond, şi a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea preţului de vânzare, ori chiar preţul de piaţă, în diferitele ipoteze legale.

Ca atare, simplul fapt că M.F.P. este obligat la plata acestor sume de bani, justifică includerea comisionului în discuţie în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, vor fi respinse şi criticile sub acest aspect, după cum se va proceda şi în privinţa susţinerilor referitoare la răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, (Primăria Municipiul Bucureşti), faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză, în condiţiile în care temeiul de drept incident în cauză îl constituie Legea nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune (art. 1336-1337 şi următoarele C. civ.).

De altfel, este de reţinut că instituţia garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilităţii obţinerii unor sume suplimentare valorii de circulaţie a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în prezenta cauză, din moment ce nu garanţia pentru evicţiune reprezintă temeiul juridic al acţiunii, ci dispoziţiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, (reglementat de art. 973 C. civ.), în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata preţului fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, (ceea ce nici nu este), ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prevăzut la alin. (2) din acelaşi text de lege, se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Or, obligaţia de plată a preţului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus evocate, astfel că nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condiţiile arătate mai sus.

În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluţionării acţiunii cât şi în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunţării sentinţei, aceasta este aplicabilă conform principiului enunţat mai sus. Nefondată este şi critica legată de îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, în condiţiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţii C.I. şi C.M. şi de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.I. şi C.M. şi de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 50/A din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 625/2014. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 630/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 627/2014. Civil