ICCJ. Decizia nr. 630/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 630/2014
Dosar nr. 1685/99/2008
Şedinţa publică din 25 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1899 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA (acţiune modificată şi completată) în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi, A.V.A.S. Bucureşti, Statul Român, prin M.E.F. şi Judeţul Iaşi prin preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală într-un proces civil presupune existenţa unei identităţi între părţile din procesul civil şi persoanele implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Astfel, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului afirmat. În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiţiei, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea pasivă, celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calităţii procesuale active şi a celei pasive în procesul civil, revine reclamantului, iar instanţa are obligaţia verificării calităţilor procesuale.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate pretinde acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Iaşi, nefiind probată în cauză calitatea acesteia de proprietară a imobilului în litigiu.
S-a mai reţinut că, din adresa din 12 octombrie 2005 a M.C.C.R. rezultă că imobilul din Iaşi, a fost cumpărat de către scriitorul G.I. pentru a fi sediul revistei „V.R.” Mai târziu acest imobil a fost cumpărat de Ministerul de Interne, pentru a fi folosit ca sediu pentru instituţia numită Siguranţa Statului şi apoi Securitatea Statului.
În 1934 imobilul din Iaşi, a fost obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între S.N.C.I.S.A. Bucureşti, în calitate de vânzător şi Ministerul de Interne, în calitate de cumpărător.
Acest act de proprietate a fost autentificat din 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi a fost transcris la 1 decembrie 1934. (fila 130 Dosar nr. 6506/2006).
Construit în 1920-1921, acest imobil, fostă proprietate a Societăţii Anonime „V.R.” a intrat în patrimoniul statului în 1934. În anul 1979, imobilul, (cunoscut ca fiind Casa Revistei „V.R.”) a fost înscris în lista monumentelor istorice şi de arhitectură din judeţul Iaşi, fiind clasificat.
Prin dispoziţia din 14 aprilie 1983, emisă de C.E.C.S., imobilul a fost transmis din administrarea Tipografiei Iaşi în administrarea Întreprinderii de prestări servicii, construcţie şi industrie mică.
În 1991, prin decizia Prefecturii Iaşi a fost înfiinţată SC R. SA Iaşi, societate cu capital majoritar de stat, prin transformarea fostei Întreprinderi de Prestări Sevicii, imobilul fiind preluat în administrare de SC R. SA Iaşi.
La data de 28 ianuarie 1999, Consiliul Judeţean Iaşi a emis Hotărârea nr. 10/1999, prin care, preia imobilul din Iaşi în domeniul public de interes judeţean. În baza acestei hotărâri, Consiliul Judeţean Iaşi procedează la întabularea dreptului de proprietate publică asupra imobilului (încheierea C.F. din 16 iunie 2003 - fila 108 Dosar nr. 6506/2006).
Tribunalul a reţinut că Hotărârea din 1991 a Consiliului Judeţean Iaşi şi existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu au făcut obiectul judecăţii în Dosarele nr. 745/2000 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1767 din 10 mai 2001); Dosar nr. 4639/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007); Dosar nr. 4970/2005 al Curţii de Apel Iaşi (Decizia 1025 din 18 noiembrie 2005); Dosar nr. 4165/45/2006 al Curţii de Apel Iaşi (Decizia nr. 146 din 27 octombrie 2006; Dosar nr. 1655./99/2008 al Curţii de Apel Iaşi (Decizia nr. 340/CA din 1 iunie 2009), statuându-se în mod irevocabil asupra deplinei legalităţi a Hotărârii din 1991 precum şi, asupra inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului din litigiu.
Astfel, prin Decizia nr. 1767 din 10 mai 2001 şi Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat irevocabil că SC R. SA nu deţine un titlu care să-i ateste un drept de proprietate asupra imobilului în cauză, iar în ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 15/1990, invocate de reclamantă a-i conferi un drept de proprietate, s-a constatat că aceasta nu a probat faptul că, în urma demersurilor prevăzute de lege, ar fi obţinut un atestat al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
De asemenea, nici dispoziţiile Legii nr. 213/1998, art. 8, nu o îndreptăţesc pe reclamantă la a primi despăgubiri pentru imobilul situat în Iaşi, atât timp cât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 8 alin. 3 respectiv aceea ca bunul să fi fost în patrimoniul reclamantei.
S-a mai reţinut că nici prevederile Legii nr. 33/1994 nu sunt incidente în cauză, întrucât legiuitorul impune în art. 2 că pentru acordarea despăgubirilor, expropriatul să fie titularul unui drept de proprietate asupra bunului imobil ce face obiectul exproprierii.
Astfel, instanţa de fond a constatat că a nesocoti cele statuate prin hotărârile judecătoreşti anterior invocate, cu privire la lipsa calităţii reclamantei de proprietară a imobilului în litigiu, ar însemna a se nesocoti puterea de lucru judecat, şi principiul stabilităţii raporturilor juridice (res judicata pro veritate habetur).
Tribunalul a reţinut că, în jurisprudenţă, s-a statuat că, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. ) şi respectiv de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Dacă, în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci, când, acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei, reţine instanţa de fond,vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, s-a stabilit că, principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
În aceeaşi idee s-a reţinut că, acest principiu, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că, reclamanta nu şi-a legitimat calitatea procesual activă în cauză.
Împotriva sentinţei civile nr. 1899 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a declarat apel reclamanta SC R. SA, iar prin Decizia civilă nr. 22 din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se că, sub aspectul tranşării chestiunii calităţii procesual active a reclamantei SC R. SA în cauza pendinte, este relevantă Decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 3838/99/2009, în condiţiile în care Hotărârea din 1999 (prin care Consiliul Judeţean a preluat imobilul în domeniul public) a format obiectul mai multor litigii, statuându-se irevocabil şi prin Deciziile civile nr. 1767 din 10 mai 2001 şi respectiv nr. 1123 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că SC R. SA nu deţine un titlu care să îi ateste un drept de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Or, reţine instanţa de apel, în condiţiile în care dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 33/1994 impun condiţia ca cel expropriat să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul exproprierii, condiţie neprobată în cauză, este incidentă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SA, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, înlăturării excepţiei lipsei calităţii procesual active şi pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurenta susţine încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile unei analize superficiale a stării de fapt şi a probelor administrate în cauză.
În acest sens se arată că, potrivit adresei din 12 octombrie 2005 a M.C.C.R., imobilul din Iaşi, a fost cumpărat, de către scriitorul G.I. pentru a fi sediul revistei V.R., pentru ca mai apoi să fie cumpărat de Ministerul de Interne în vederea folosirii sale ca sediu pentru Instituţia Siguranţa Statului şi, mai apoi, de către Securitatea Statului.
În anul 1934, imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare cumpărare încheiat între S.N.C.I.S.A. Bucureşti, în calitate de vânzător şi Ministerul de Interne, în calitate de cumpărător.
Acest act de proprietate a fost autentificat din 1934 de Tribunalul Iaşi, secţia notariat şi a fost transcris la 1 decembrie 1931 (fila 130 Dosar nr. 6506/2005).
Construit în anii 1920 - 1921, acest imobil (fostă proprietate a Societăţii Anonime „V.R.”) a intrat în patrimoniul Statului Român, iar în anul 1934, prin dispoziţia din 14 aprilie emisă de C.E.C.S., imobilul a fost transmis din administrarea Întreprinderii Tipografice Iaşi în administrarea I.P.S.C.I.M., întreprindere de stat.
I.P.S.C.I.M., a fost înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1981, prin Decizia nr. 658 din 27 octombrie 1980 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, prin reorganizarea I.P.S.P. Iaşi.
I.P.S.C.I.M. Iaşi a primit în administrare prin transfer clădirea situată în Iaşi de la Întreprinderea Poligrafică Iaşi în baza Dispoziţiei din 14 aprilie 1983 emisă de C.C.E.S. în urma unui schimb de spaţii,, astfel că I.P.S.C.I.M. Iaşi a transmis în administrarea Întreprinderii Poligrafice Iaşi parterul blocului, în baza Deciziei nr. 280 din 20 mai 1983 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Iaşi.
În concluzie, susţine recurenta, imobilul situat în Iaşi, a fost transmis în administrare I.P.S.C.I.M. Iaşi devenind astfel, un mijloc fix ce face parte şi din capitalul social actual al SC R. SA Iaşi.
Se mai învederează că, în baza Deciziei nr. 84 din 23 februarie 1984, I.P.S.C.I.M. Iaşi,se reorganizează în I.J.I.M. Iaşi, fiind păstrat integral patrimoniul, inclusiv imobilul deţinut în Iaşi, (unde de fapt era şi sediul acesteia). În acelaşi sens, recurenta arată că, în baza art. 1 din Decizia nr. 171/1990 emisă de Primăria Iaşi, I.J.I.M. Iaşi,încetează a avea fiinţă de la 01 aprilie 1990 prin divizare şi că art. 2 din aceeaşi decizie precizează că, începând cu 01 aprilie 1990, se înfiinţează în subordinea Primăriei Iaşi următoarele întreprinderi de industrie mică: I.J.P.I.P.S. cu sediul în Iaşi, şi Î.M.I.L. „P.” cu sediul în Iaşi.
Aşadar, arată recurenta, în baza acestei Decizii (nr. 171/1990), patrimoniul I.J.I.M. Iaşi a fost defalcat şi repartizat pe cele două întreprinderi, respectiv I.J.P.I.P.S. Iaşi şi Progresul Iaşi, I.J.P.I.P.S. Iaşi preluând în administrare, printre altele şi imobilul situat în Iaşi.
În susţinerea motivului de recurs ce vizează greşita interpretare a legii, a probelor şi a stării de fapt, recurenta mai arată că în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca R.A.S.C., Prefectura Iaşi a emis Decizia nr. 179 din 6 martie 1991 prin care I.J.P.I.P.S. Iaşi a fost desfiinţată, patrimoniul acesteia fiind preluat de SC M.I. SA Iaşi, de SC R. S.A. Iaşi, de SC M. S.A. Iaşi, SC C.Ju. SA Iaşi şi de SC C. SA Iaşi.
Prin Decizia nr. 182 din 06 martie 1991, emisă de Prefectura Judeţului Iaşi, având în vedere prevederile Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 1330/1990 privind reorganizarea întreprinderilor ca societăţi comerciale s-a dispus înfiinţarea de la 01 martie 1991 a SC R. SA Iaşi, cu sediul în Iaşi.
Ca atare, susţine recurenta, prin împărţirea Patrimoniului I.J.P.I.P.S. Iaşi, (care avea în administrare şi imobilul situat în Iaşi), SC R. SA Iaşi a primit o suprafaţă de 291,11 mp clădire şi o suprafaţă de 420 mp teren, unde de fapt şi-a stabilit şi sediul social, societatea fiind la momentul respectiv cu capital de stat, Statul Român fiind la acea dată unic acţionar.
Recurenta susţine că dovada recunoaşterii existenţei în patrimoniu a imobilului situat în Iaşi, o reprezintă chiar Hotărârea din 1999 emisă de Consiliul Judeţean Iaşi.
Din această perspectivă, susţine recurenta, este irelevant punctul de vedere al instanţei de apel referitor la „tranşarea” excepţiei calităţii procesuale active a SC R. SA Iaşi reţinut prin Decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 3838/99/2009, deoarece nici această instanţă nu a observat toate deciziile şi actele de transmitere a imobilului în patrimoniul şi administrarea SC R. SA Iaşi.
Din perspectiva celor expuse, recurenta susţine că a dovedit atât dreptul de proprietate asupra imobilului cât şi calitatea procesual activă.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, pentru acordarea despăgubirilor, cel expropriat trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul exproprierii.
Raportat la aceste dispoziţii legale şi la obiectul dedus judecăţii, instanţa de apel a procedat la examinarea raporturilor juridice dintre părţi în condiţiile în care, din Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia de contencios administrativ şi fiscal, (Dosar nr. 4639/1/1006), rezultă cu autoritate şi putere de lucru judecat, în ce priveşte imobilul din Iaşi, că SC R. SA, nu deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate, raportat la H.G. nr. 834/1991.
De asemenea, din Decizia nr. 1767//10 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, (Dosar nr. 45/2000) rezultă cu putere de lucru judecat că imobilul din Iaşi (potrivit adresei Guvernului României nr. 1/2004 din 14 august 1998), este proprietate publică de interes judeţean, ce nu poate fi gestionat, administrat de o societate comercială şi că, potrivit adresei Guvernului României nr. 3/794/22507, imobilul este înscris în lista monumentelor istorice şi de arhitectură, fiind exclus de la activitatea productivă.
De reţinut este şi faptul că, Hotărârea din 1999, prin care Consiliul Judeţean Iaşi a preluat imobilul în litigiu în domeniul public de interes judeţean, a format obiectul mai multor litigii, inclusiv sub aspectul excepţiei de nelegalitate şi din considerentele hotărârilor pronunţate în aceste cauze rezultă fără posibilitate de echivoc că recurenta nu a deţinut şi nici nu deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, în condiţiile expres prevăzute de H.G. nr. 834/1991.
De asemenea este de reţinut şi faptul că problema calităţii procesuale active a SC R. SA cu privire la imobilul în litigiu a fost dezlegată irevocabil prin Decizia civilă nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, (fila 109-113 Dosar nr. 1685/99/2008 a Curţii de Apel Iaşi), prin care s-a statuat cu aceeaşi autoritate de lucru judecat că SC R. SA nu a făcut dovada că imobilul din Iaşi, ar fi fost în administrarea I.I.P.I.S. în 1991 când aceasta a fost desfiinţată şi nici ulterior acestei date, că înregistrarea unilaterală a imobilului în liste, fiind opera SC R. SA şi SC C.J. SA, nu face dovada existenţei unui drept de administrare asupra imobilului şi nici a unui drept de proprietate asupra acestuia.
În aceeaşi idee, s-a mai statuat prin decizia mai sus evocată, că singurul înscris care atestă existenţa dreptului de administrare a imobilului de către Tipografia Iaşi este dispoziţia din 14 aprilie 1893 al C.C.E.S., însă din administrarea Tipografiei Iaşi imobilul în litigiu a fost transmis în administrarea I.P.S.C.I.M. şi nicidecum către I.J.P.I.P.S., iar deţinerea imobilului de facto nu constituie drept de administrare.
Ca atare, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că asupra imobilului în litigiu reclamanta nu a avut un drept de administrare şi nici un drept de proprietate conform Legii nr. 15/1990.
Or, din perspectiva celor expuse, a inexistenţei unui astfel de certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 33/1994, în ce priveşte acordarea despăgubirilor solicitate.
Criticile recurentei legate de starea de fapt, de modul de interpretare a probelor sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care acestea nu se impun a fi analizate.
Cum reclamanta nu a făcut dovada certă că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994, sunt nefondate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a legii.
Nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 22 din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 627/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 64/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
