ICCJ. Decizia nr. 629/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 629/2014
Dosar nr. 9460/3/2012
Şedinţa publică din 25 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 martie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta B.I.D. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 525.923 RON, conform Dispoziţiei nr. 894 din 07 aprilie 2005 emisă de Primăria oraşului Pucioasa (actualizată cu indicele de inflaţie aferent perioadei 07 aprilie 2005 şi până în prezent), reprezentând restituirea prin echivalent a imobilului situat în oraşul Pucioasa, str. Republicii nr. 72, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 şi imposibil de restituit în natură, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 2.353 din 14 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă.
În considerentele sentinţei, prima instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Tribunalul a constatat faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a fundamentat soluţia prin analiza principiului specialia generalibus derogant, precum şi că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile şi în speţa de faţă.
Este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a prevăzut că, la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, însă această măsură a fost luată tocmai în vederea implementării hotărârii pilot şi motivat de necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel încât persoanele îndreptăţite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile şi predictibile, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nici faptul că termenul prevăzut în hotărârea pilot nu a fost respectat de Statul Român, fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifică suprimarea unei legi speciale, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale pretoriană.
O jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
Ca atare, nimic nu ar împiedica instanţa de contencios european - la jurisprudenţa căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege - să constate în continuare aceleaşi încălcări ale Convenţiei, când în locul legii este pusă aşa-numita normă pretoriană.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului şi să realizeze studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi.
Or, principiul legalităţii, ca parte a preeminenţei dreptului căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile, precise şi previzibile, exigenţe cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ.
Apelul declarat de reclamanta B.I. împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 142/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Curtea de apel a reţinut următoarele în considerentele deciziei:
Examinând fundamentul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a constatat că faptul imputat statului pârât este nefuncţionarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Din perspectiva structurii normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziţia) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăseşte într-o prevedere convenţională, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziţie constituţională, şi anume art. 44 din legea fundamentală, precum şi într-o prevedere legală de rang inferior Constituţiei, în concret art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al acţiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul C. civ.
Cât priveşte textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancţiune, acordarea de despăgubiri băneşti, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere la dispoziţii convenţionale, constituţionale şi la prevederi legale cu forţă juridică inferioară, ce au fost analizate, pe rând, de către instanţa de apel.
Astfel, sub un prim aspect, curtea de apel a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională (cauza Dumitru Popescu împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale nu pot (nu au jurisdicţie) pe temeiul prevederilor Convenţiei să procedeze în aceeaşi manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă (adică să reţină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziţia din norma juridică) şi, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancţiunea din norma juridică).
Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instanţele naţionale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă naţională şi una convenţională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancţiune a normei juridice) şi chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plăţii nedatorate.
În schimb, nu pot pronunţa hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislaţia adoptată cu încălcarea Convenţiei (altă sancţiune a aceleiaşi norme juridice), prin acordarea de despăgubiri băneşti. Această idee stă şi la baza Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Cât priveşte raportul dintre o dispoziţie legală naţională şi Constituţie, se constată că art. 146 din Legea fundamentală reglementează competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în analizarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, existând astfel şi de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretenţiilor reclamantei.
În acest sens, se mai constată că instanţa de contencios s-a şi pronunţat, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013, este adevărat că în subsidiar, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reţinând că au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi că prin Deciziile nr. 5 din 08 ianuarie 2009 sau 1.241 din 6 octombrie 2009 a statuat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (2 )teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Sub un al treilea aspect, arată instanţa de apel, se ridică problema competenţelor conferite instanţelor interne, din perspectiva arătată anterior, de art. 480 vechiul C. civ.
Or, asupra admisibilităţii unei asemenea acţiuni s-a pronunţat în sens negativ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în M. Of. din 17 februarie 2012), obligatorie pentru instanţa de apel conform art. 3.307 alin. (4) C. proc. civ.
În aceste condiţii, Curtea reţine că, prin prisma legislaţiei naţionale, dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri băneşti nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanţa supremă fiind principiul specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei - Rec (2004)5 din 12 mai 2004 privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului şi, respectiv Rec (2007)7 din 20 iunie 2007 privind buna administraţie -, adoptate în temeiul art. 15 lit. b) din Statutul Consiliului Europei, instanţa de apel a constatat că acestea au, aşa cum indică şi denumirea, caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei.
Relativ la incidenţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în primul rând, instanţa a reţinut că acest act a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înţelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire.
Deşi Declaraţia Universală nu este un tratat, aşa cum se arată în doctrina de specialitate, se admite că, odată cu trecerea timpului, Declaraţia s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional al acesteia, dedus din faptul că prevederile pe care le conţine şi finalităţile urmărite vizează direct texte cuprinse în pactele şi în tratatele la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie. În acelaşi sens, curtea de apel a reţinut că art. 20 din Constituţia României din 1991, statuează că "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte". Este însă de observat că nici acest document internaţional nu consacră în concret vreun drept la despăgubiri băneşti ca urmare a angajării răspunderii statului pentru legislaţia adoptată.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta B.I.D., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanta reiterează criticile formulate în apel, arătând că, în speţă, ne aflăm "în faţa interpretării şi aplicării distorsionate a legii şi a CEDO".
Recurenta, arată că, într-adevăr, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., însă doar în cazul în care această procedură administrativă se desfăşoară într-un termen rezonabil, iar durata de soluţionare să nu fie lăsată la aprecierea arbitrară a autorităţii competente. Ca atare, chiar în lipsa unui termen legal, autorităţile administrative competente erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru rezolvarea cererilor sale, iar acest termen a început să curgă la data declanşării procedurii administrative, în speţă anul 2001, când a fost depusă notificarea conform prevederilor legale, iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei.
De asemenea, arată recurenta, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţiile art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, raportate la dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., la art. 6 şi 13 din Convenţia C.E.D.O. coroborate cu dispoziţiile art. 11, 20, 44 şi 148 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 30/1994, ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 563 C. civ., reprezintă temeiul legal pentru a obţine, într-un final, despăgubiri conform actului administrativ irevocabil intrat în circuitul civil şi care a produs de drept efecte juridice - Dispoziţia nr. 894 din 07 aprilie 2005 emisă de Primăria oraşului Pucioasa -, prin care i s-au acordat despăgubiri băneşti.
Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în cererea de recurs, se constată că acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerinţelor textului amintit, nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui.
Acest motiv de recurs poate fi invocat atunci "când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv, nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.
Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la criticile referitoare la greşita aplicare sau interpretare a legii, ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Cap. III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretenţiilor de dezdăunare/despăgubire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi de Comisia specială pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent şi realizarea (plata acestora) se face numai după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ.
Or, potrivit art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) şi art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea în numele şi pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei primului-ministru.
Pe baza raportului de evaluare întocmit în cursul acestei proceduri, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Dispoziţiile legale evocate stipulează astfel că stabilirea şi plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite în procedura legii speciale este prerogativa Comisiei Centrale de pe lângă Cancelaria primului-ministru şi, nicidecum, o obligaţie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.
În acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, într-un recurs în interesul legii, a stabilit, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Decizia în interesul legii menţionată are caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, caz în care instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 3.307 alin. (4) C. proc. civ., în mod corect a constatat incidenţa în cauză a dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamantă. Cum Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost publicată M. Of. nr. 120 la data de 12 februarie 2012, în mod just, la data pronunţării deciziei atacate, 23 mai 2013, instanţa de apel a ţinut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.
Totodată, se observă că pretenţia de despăgubire a fost fundamentată de reclamantă pe necesitatea înlăturării aplicării dispoziţiilor legii speciale relative la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, anume a dispoziţiilor Titlul VII al Legii nr. 247/2005, caz în care, în raport de cele statuate în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, nu era admisibilă.
Aceasta, întrucât, potrivit considerentelor deciziei în interesul legii, o astfel de acţiune civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispoziţiilor legii speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Potrivit aceloraşi considerente, dispoziţiile art. 13 din Convenţie, astfel cum au fost interpretate de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschid părţilor calea unui recurs naţional în convenţionalitate, prin care să se permită combaterea unei legi sub motiv că este contrară Convenţiei sau protocoalelor sale adiţionale, ci le garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Rezultă că, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura legea naţională sub motiv că nu ar corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în concordanţă cu principiile degajate din blocul de convenţionalitate.
Mai mult, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Totodată, cât priveşte parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obţinerea titlului de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6(1) din Convenţie, aspect reamintit şi în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Având în vedere considerentele expuse, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în concordanţă cu cele statuate prin Decizia în interesul legii, iar celelalte critici formulate de reclamantă prin cererea de recurs tind a repune în discuţie problema de drept soluţionată cu caracter obligatoriu prin această decizie, ceea ce nu este permis, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.I.D. împotriva Deciziei nr. 142/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.I.D. împotriva Deciziei nr. 142/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 626/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 633/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
