ICCJ. Decizia nr. 633/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 633/2014
Dosar nr. 47166/3/2008
Şedinţa publică din 25 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti la 17 martie 2008, astfel cum a fost precizată la 12 septembrie 2008 reclamantele L.A.M. şi L.A.L. au chemat în judecată pe pârâtul L.V., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi morale, suplimentar celor stabilite prin hotărârea penală de condamnare a pârâtului, respectiv Decizia penală nr. 1129/A din 26 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt fiicele pârâtului, care a fost condamnat prin hotărârea penală menţionată, rămasă definitivă, pentru viol şi agresiuni sexuale, infracţiuni comise asupra reclamantelor.
Au mai precizat că starea lor de sănătate s-a agravat constant, din cauza infracţiunilor ale căror victime au fost. S-a arătat că L.A.L. a suportat multiple intervenţii chirurgicale şi internări în spital, motiv pentru care, fiind vorba de prejudicii născute după pronunţarea hotărârii penale, se impune majorarea despăgubirilor acordate.
Prin Sentinţa civilă nr. 4.992 din 10 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, în cuantum de 700.000 RON şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe rolul căruia s-a înregistrat dosarul, prin Sentinţa civilă nr. 941 din 20 mai 2011, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamantele au învestit instanţa cu o cerere e obligare a pârâtului la plata sumei de 700.000 RON cu titlu de daune materiale şi morale, născute după pronunţarea Sentinţei penale nr. 282 din 31 ianuarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2018 A din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 1129 A din 26 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti a fost desfiinţată în parte sentinţa penală menţionată, fiind obligat inculpatul L.V. să plătească părţilor civile L.A.M. şi L.A.L. suma de 200.000.000 RON despăgubiri morale.
Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) C. proc. pen., persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale, care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă.
În cauză s-au depus numeroase înscrisuri medicale privind pe reclamante, în baza cărora s-au încuviinţat şi efectuat rapoarte de expertiză medico-legală.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta L.A.M., s-a constatat că starea de sănătate a acesteia nu s-a agravat după data de 26 iunie 2002, neputându-se dovedi, cu certitudine, legătura de cauzalitate între agresiunile fizice şi sexuale săvârşite de pârât în anul 2000 şi starea ei de sănătate actuală. S-a reţinut că aceasta nu prezintă tulburări psihice şi are capacitatea de muncă păstrată.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta L.A.L., comisia de medici a apreciat prin raportul de nouă expertiză medico-legală că afecţiunile pentru care aceasta a fost internată în mod repetat şi s-a intervenit chirurgical, precum şi starea de sănătate actuală nu au legătură de cauzalitate cu agresiunile fizice şi sexuale reclamate, din perioada ianuarie-decembrie 2000.
Prima instanţă a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., că nu a fost dovedită întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul invocat de reclamante.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât rapoartele de expertiză medico-legală care au stat la baza pronunţării acesteia nu au răspuns obiectivelor stabilite de instanţă sau au dat răspunsuri evazive în legătură cu efectuarea consultului efectiv şi cu argumentele care au condus la concluzia că fracturarea coloanei vertebrale, constatată în 2002 s-ar fi datorat unei traume din iulie 2002, suferită de L.A.L.
Apelantele au susţinut, totodată, că Institutul de Medicină Legală "M.M." a omis a răspunde şi cu privire la starea lor psihică, date fiind traumele declanşate odată cu violurile săvârşite de pârât.
În apel s-au administrat probele cu înscrisuri şi cu expertiză psihiatrică în ceea ce o priveşte pe reclamanta L.A.L.
La termenul din 5 iunie 2013, intimatul pârât a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu poate fi subiect pasiv al obligaţiei pretinse, având în vedere că starea medicală a apelantei este determinată de comportamentul acesteia întrucât nu s-a tratat pentru suferinţa evocată.
Pârâtul intimat a învederat, în susţinerea excepţiei, împrejurarea că prin sentinţa de condamnare a fost decăzut din drepturile părinteşti, caz în care, prin raportare la dispoziţiile art. 101 C. fam., obligaţia de întreţinere şi grija cu privire la sănătatea apelantei a fost transferată prin hotărârea judecătorească în patrimoniul celuilalt părinte, mama.
În acest context, pârâtul intimat a făcut referire la declaraţia apelantei, consemnată în conţinutul raportului de expertiză efectuat în apel, din care rezultă că nu a urmat tratament psihiatric şi psihoterapeutic pentru că nu a fost sfătuită în acest sens şi din lipsa posibilităţilor financiare.
Prin Decizia nr. 161 A din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârât.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul reclamantei L.A.L.
În consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamanta L.A.L. şi obligării pârâtului la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat intimatul să plătească Ministerului Justiţiei suma de 500 RON, reprezentând onorariul pentru avocat din oficiu şi suma de 252 RON reprezentând onorariul de expertiză suportat din fondurile statului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, examinate cu prioritate, că pârâtul a fost chemat în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ., ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi nu în calitate de părinte. De asemenea, a fost chemat să răspundă pentru fapta sa proprie şi nu a altuia.
S-a constatat că nici excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată, întrucât, conform art. 20 alin. (3) C. proc. pen., persoana vătămată se poate adresa cu acţiune civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut, ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă.
Pe fondul cererilor de apel, curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., autorul faptei delictuale este ţinut să acopere integral paguba pe care a produs-o părţii vătămate, pentru ca aceasta să fie repusă, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză psihiatrică în ceea ce priveşte pe apelanta reclamantă L.A.L., în sensul că "factorul de stres sever şi repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoţită de violenţă fizică şi psihică, constituie factorul cauzal primar şi esenţial în absenţa căruia tulburarea nu ar fi survenit", instanţa de apel a constatat că degradarea stării de sănătate a reclamantei este rezultatul faptei ilicite a pârâtului.
S-a apreciat că, şi dacă s-ar reţine că au existat mai mulţi factori care au determinat degradarea stării de sănătate psihică a apelantei, este cert că principala cauză o reprezintă violenţa psihică şi fizică la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către intimatul pârât.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a ţinut seama de concluziile actelor medico-legale, cu privire la urmările în timp ale faptei ilicite.
Având în vedere că, în ceea ce o priveşte pe apelanta L.A.M. nu s-au administrat probe din care să rezulte că starea de sănătate fizică sau psihică a acestuia s-a degradat după pronunţarea Deciziei penale nr. 1129/A din 26 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului acestei reclamante.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul L.V., solicitând modificarea în parte a acesteia în sensul respingerii şi a apelului reclamantei L.A.L., ca nefondat şi menţinerii sentinţei primei instanţe.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat modul în care instanţa de apel a analizat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa s-a mărginit să redea dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., care creează cadrul juridic în care persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune în repararea pagubelor materiale şi daunelor morale născute sau descoperite ulterior pronunţării hotărârii penale, fără a observa că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat majorarea cuantumului daunelor acordate la suma de 700.000 RON, ceea ce şi lingvistic, dar şi juridic, se referă la o pretenţie asupra căreia deja s-a hotărât. În acest context, s-a susţinut că sunt întrunite dispoziţiile art. 1201 C. civ., raportat la art. 22 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se respingerea apelului ca efect al autorităţii de lucru judecat.
Referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul pârât a arătat că s-a reţinut greşit poziţia sa, în sensul că nu ar putea avea calitatea de subiect pasiv al obligaţiei, în realitate, susţinând că nu poate fi ţinut să răspundă pentru cauze care au afectat starea de sănătate a reclamantei, străine de acţiunile sale.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat contradicţia între considerentele deciziei recurate, circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că, deşi s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, argumentat de faptul că reclamanta a formulat o cerere nouă şi nu o majorare a unei pretenţii anterioare, instanţa a respins totuşi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Din această perspectivă s-a apreciat de către recurentul pârât că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate între fapta pentru care pârâtul a răspuns şi starea de sănătate a intimatei, apreciere bazată pe o singură probă, respectiv expertiza efectuată în apel. În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, pârâtul recurent a susţinut că medicina legală nu este similară cu medicina somatică şi, ca atare, din punct de vedere medico-legal, nu se putea concluziona că starea medicală a intimatei reclamante s-a agravat.
Totodată, recurentul pârâta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi, prin urmare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că soluţia instanţei de apel este una emoţională, în condiţiile în care se reţine ca principală cauză a stării de sănătate psihică a intimatei violenţa la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către pârât, deşi se acceptă şi existenţa altor factori. Recurentul a arătat că susţine că mai mulţi factori au generat starea de sănătate actuală a intimatei apelante concordă cu excluderea legăturii de cauzalitate a faptelor ce i-au fost imputate, raportat la starea de sănătate a acesteia.
De asemenea, s-a susţinut că, deşi judecătorii din apel au evocat doar expertiza efectuată în această fază procesuală, nu au analizat-o în întregul său, refuzând să dea eficienţă poziţiei intimatei în sensul recunoaşterii faptului că nu a urmat constant un tratament psihiatric, din perspectiva art. 1204 C. civ.
Critica recurentului formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat greşita respingere a probei solicitate, cu referire la suplimentarea raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului.
Intimatele reclamante L.A.L. şi L.A.M. au formulat întâmpinare, arătând că recursul este nedatat, neştampilat de avocat şi nesemnat de parte şi, pe fondul criticilor recurentului, solicitând respingerea acestei căi de atac şi menţinerea soluţiei instanţei de apel.
Examinând cu prioritate excepţia de procedură a nulităţii recursului, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este nefondată pentru considerentele ce succed:
Conform art. 3021 pct. 2 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, semnătura recurentului sau a mandatarului acestuia.
În speţă, cererea de recurs îndeplineşte această cerinţă de formă, fiind semnată încă de la data înregistrării sale de avocatul V.D., a cărui delegaţie de reprezentare se regăseşte la dosar. Acelaşi avocat l-a asistat pe pârât şi în faza procesuală a apelului, astfel că acesta putea să exercite calea de atac împotriva deciziei recurate, chiar fără mandat, conform dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ.
Prin semnarea delegaţiei de reprezentare în recurs, pârâtul recurent şi-a însuşit implicit calea de atac exercitată de avocat în numele şi în favoarea sa, astfel că, sub acest aspect nu poate interveni sancţiunea nulităţii.
În ceea ce priveşte lipsa datei pe cererea de recurs, Curtea va constata că dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. nu prevăd o asemenea cerinţă de formă sub sancţiunea nulităţii, din punct de vedere procedural prezentând relevanţă data înregistrării căii de atac la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în speţă 30 august 2013 (29 august 2013 data depunerii la poştă), în raport de care recursul a fost declarat în termenul legal.
Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin cererea introductivă înregistrată iniţial la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, reclamantele au solicitat, într-adevăr, "majorarea despăgubirilor", la care a fost obligat pârâtul L.V. prin Decizia penală nr. 1129/N/2002, referindu-se însă, în motivarea acţiunii, la agravarea stării de sănătate datorită actelor sexuale săvârşite cu brutalitate de acesta.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la o pensie lunară până la vindecare, în favoarea reclamantei L.A.L.
Prin cererea precizătoare depusă la termenul din 30 mai 2007, reclamantele au precizat cuantumul daunelor solicitate la suma de 200.000 euro, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 C. civ. şi referindu-se explicit la prejudiciul produs prin faptele săvârşite de pârât, constând în diminuarea capacităţii de muncă, imposibilitatea de a-şi asigura un trai decent şi condiţii de viaţă normale, imposibilitatea integrării sociale şi de a avea o viaţă de familie.
Raportat la modul de argumentare a cererilor reclamantelor, Curtea va constata că, deşi într-o formulare improprie, în sensul că solicită "majorarea" daunelor acordate, este evident că acestea au înţeles să formuleze o acţiune civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale, care s-au născut după pronunţarea hotărârii penale de condamnare a pârâtului.
Ca atare, instanţa de apel a calificat corect acţiunea reclamantelor, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. şi ale art. 998 C. civ., fără a încălca principiul disponibilităţii consacrat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Curtea de apel a soluţionat corect excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, constatând că, în raport de cadrul procesual fixat prin acţiunea reclamantelor, nu sunt întrunite dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (3) C. proc. pen., într-o acţiune întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul persoană vătămată poate solicita despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării stării de sănătate ulterior hotărârii penale, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Nici critica recurentului vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive nu este întemeiată.
Având în vedere temeiul juridic al acţiunii şi calificarea dată acesteia de instanţa de apel, Curtea va constata că pârâtul are legitimare procesual pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate reclamantei intimate L.A.L. prin fapta proprie şi nu în calitate de părinte al acesteia (al intimatei).
Considerentele expuse prin acest motiv de recurs, în susţinerea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive reprezintă, în realitate, critici în legătură cu modul de soluţionare a fondului cauzei, urmând a fi examinate în cele ce urmează.
Nu poate fi primită critica vizând nedovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Instanţa de apel a făcut o comodă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 998 C. civ., reţinând că autorul faptei delictuale, în speţă, pârâtul, este ţinut să acopere integral paguba produsă părţii vătămate, reclamanta L.A.L., în scopul repunerii acesteia, pe cât este posibil, în situaţia anterioară.
În aplicarea principiului reparaţiei integrale, instanţa de apel a constatat că, după pronunţarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată, au apărut noi consecinţe ale aceleiaşi fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecăţii anterioare. Astfel, reclamanta prejudiciată este îndreptăţită să formuleze o nouă acţiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) C. proc. pen., fără ca hotărârea judecătorească anterioară să poată fi invocată în susţinerea autorităţii de lucru judecat, deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată.
În acest sens, instanţa de apel a dat eficienţă raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică, efectuat în această fază procesuală şi avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti la 15 mai 2013, probă ce a relevat că apelanta reclamantă L.A.L. a suferit o degradare a stării sale de sănătate psihică. Astfel, cu ocazia examinării acesteia, comisia de nouă expertiză medico-legală psihiatrică a constatat că starea de stres posttraumatic a evoluat spre cronicizare, şi nu spre vindecare, ca urmare a tulburării psihice diagnosticate în anul 2001. S-a concluzionat că "violenţa fizică particulară la care a fost supusă pacienta reprezintă un factor de stres sever, suficient pentru a determina, din punct de vedere psihiatric, tulburări psihice, care sunt întotdeauna consecinţa directă a acestuia". Din această perspectivă, comisia a constatat că "factorul de stres sever şi repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoţită de violenţă fizică şi psihică, constituie factorul cauzal primar şi esenţial, în absenţa căruia tulburarea nu ar fi survenit".
Faţă de concluziile expuse ale raportului de nouă expertiză medico legală psihiatrică, instanţa de apel a considerat corect că nu pot fi primite apărările pârâtului, în sensul că degradarea stării de sănătate psihică a reclamantei nu s-ar datora faptei sale ilicite, ci faptei proprii a acesteia, constând în refuzul de a se trata pentru suferinţa evocată, sau faptei mamei reclamantei, căreia i-a revenit în exclusivitate obligaţia de a se îngriji de sănătatea fiicei sale, ca urmare a decăderii tatălui din drepturile părinteşti.
Recurentul pârât a contestat valoarea probatorie a expertizei medico-legale, care necoroborată cu alte dovezi nu ar fi de natură să dovedească legătură de cauzalitate între fapta pentru care a fost condamnat prin hotărârea penală şi ceea ce s-a întâmplat după momentul pronunţării acesteia.
Critica menţionată vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, astfel că nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputând fi examinată în recurs.
Pe considerente similare, nu poate fi primită nici critica referitoare la omiterea analizării răspunsului dat de reclamantă la întrebarea pusă de medicii legişti cu ocazia efectuării raportului de expertiză psihiatrică, în sensul că nu a urmat un tratament psihiatric deoarece nu a fost sfătuită şi nu a avut mijloace financiare.
Nici critica formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând greşita respingere a probei solicitate de pârât, respectiv supliment la raportul de expertiză, în care să se răspundă dacă lipsa de tratament a condus la starea medicală actuală a reclamantei. Pe de o parte se va reţine că instanţa de apel a motivat respingerea acestei probe, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 5 iunie 2013, iar pe de altă parte, o asemenea critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9, constituind o critică de netemeinicie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul L.V. împotriva Deciziei nr. 161/A din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 629/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 669/2014. Civil → |
|---|
